Cum șeful meu semiromân mi-a spus ceva în genul „Bă, eu nu-i înțeleg p-ăștia care zic hașănem”, tot el m-a determinat să scriu și despre „Bă, astăzi totul e tare, tare frumos, tare bun, tare prost, nimic nu mai e foarte bun, foarte prost”. Carevasazică, transformarea adjectivului tare în adverb marcă a superlativului absolut este de dată recentă, fiindcă altfel nu s-ar explica folosirea lui aproape obsesivă. Cum e întrucîtva imprimat în mentalul colectiv, avem impresia că obsesiile lingvistice sînt majoritatea de dată recentă, deci sigur o transformare post 1990 a vocabularului.
Sensul de foarte apare încă de la Laurianu (1876) (Laurianu, August Treboniu (1810-1881)(1876) - Dictionariulu limbei romane. Tomu II, I-Z, p. 1434) sub forma „si ca forma de superlativu: ellu e tare supperatu = forte supperatu”. În Șăineanu (1929, p. 641) autorul spune că folosirea sa cu sensul de foarte este specifică Moldovei: „2. Mold. foarte tare bătrân”. În Scriban (1939, p. 1299) apare sub forma: „(În nord și cu adj., și cu adv.) un om tare bun, tare bine.”. În DLRLC (1955-1957), DLRM (1958), DEX (1975), DEX2 (1996), DEX2 (2009), MDA (Vol, 2, 2009) e păstrată această folosire adverbială pentru superlativul unui adjectiv sau adverb. În concluzie, o fi folosit (poate abuzat) el des în prezent, dar sigur nu e o invenție recentă.
Ce e totuși ceva „de ultimă oră” este folosirea lui tare ca adjectiv în rol de nume predicativ în propoziții (fraze) eliptice de subiect și verb copulativ; „(Chestia asta e) foarte tare, frate!”. Sensul lui tare de aici nu e atestat în DEX (2009), pentru că e unul mai argotic, mișto, cool, senzațional („Tare, n-am ce zice!”). Tot recentă e și folosirea lui tare cu sensul de bun, valoros, de succes („Avem cel mai tare show de televiziune din țară”).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu