Translate

joi, 21 ianuarie 2016

Ușor cu adverbul pe scări

  Deseori încerc să mă gîndesc la ce-aș putea să scriu original pe blog. Mă chinui să vin cu ceva nou și nu-mi iese. Cred că și subiectul acesta a mai fost tratat în probabil multe surse de specialitate (*). Încerc doar să imi pun amprenta și asupra lui cu exemplificare și argumentare proprii.
  Ce e incorect, dacă e ceva, în enunțul „Pungile de plastic sînt cele mai bine vîndute produse de la Mega Image, pentru că peste 80% dintre clienți le cumpără” ? Nu, nu fac reclamă la respectivul lanț de magazine. Aș fi făcut mai bine rost de o reclamă a lor aici pe blog și poate aș fi făcut și un ban. Revenind, multe adverbe și adjective sînt omografe: vorbește corect, enunț corect. Adverbul bine devine adjectiv într-un context popular ca un bărbat bine, se substantivează fără număr în prezența lui un sau a unui -le/-lui ca în celebrul „mai binele e dușmanul binelui”, dar este cu siguranță un adverb în enunțul dat spre analiză mai sus, cum explic mai jos.
  Ceea ce un vorbitor/cititor nu sesizează imediat este deosebirea esențială dintre următoarele enunțuri: „Pungile de plastic sînt cele mai bine vîndute produse” și „Pungile de plastic sînt cele mai vîndute produse”. Nu mă refer la gradul de corectitudine gramaticală, anume unul e, unul nu. Acest „cele mai” din enunțuri este o îmbinare tipică pentru formarea superlativului unui adjectiv ce stă pe lîngă un substantiv de gen feminin sau neutru plural ca în „cele mai bune cărți/scaune”. „Cele” este un articol demonstrativ adjectival cu declinare proprie: cel, cea, cei, cele (N, Ac.), celui, celei, celor (G, D). „Mai” e doar un biet adverb. Cum „vîndute” este un adjectiv provenit din participiul verbului „a vinde”, al doilea enunț, „cele mai vîndute produse”, este unul corect, adjectivul „vîndut” admițînd grade de comparație, în particular pe cel superlativ relativ. Acordul se face în număr între toate cele trei părți de vorbire.
  Acum bine este clar adverb în construcția „Am vîndut bine pasta de dinți ieri”, pentru că răspunde la întrebarea „cum am vîndut ?”  Dacă ne exprimăm „pasta de dinți vîndută bine ieri”, cuvîntul bine nu determină substantivul „pasta”, ci ne spune ceva concret (o caracterizare) despre acțiunea de vînzare, adică va răspunde la întrebarea „cum vîndută ?” Nu există vreun motiv de adjectivizare, pentru că bine nu spune nimic despre pastă (oricum, și pastă bine ar suna dubios rău). Adverbul bine admite grade de comparație relative, pe mai bine, mai puțin bine, cel mai bine și cel mai puțin bine, cele de inferioritate trecînd stilistic drept eufemisme pentru rău și cel mai rău. Acest cel este invariabil în formarea superlativului adverbelor: Ea/el muncește cel mai bine. Nu poți pur și simplu să emiți în aer sau în scris Ele muncesc cele mai bine, declinarea articolului necesitînd un acord după număr cu adjectivul ce-l urmează. Însă bine e adverb, nu adjectiv, n-are număr, ați înțeles ideea. Revenind acum, pasta de dinți vîndută bine ieri poate deveni mai bine vîndută azi și cel mai bine vîndută mîine, că ne-am propus o analiză doar pe trei zile. Prin urmare, corect este „pasta de dinți vîndută cel mai bine mîine va fi X”. Inversăm topica și afirmăm logic: „X va fi cel mai bine vîndută pastă de dinți mîine”. Printr-un substantiv la plural (produse) avem că: „Pungile de plastic sînt cel mai bine vîndute produse de la la Mega Image zi de zi”.
  Deci e greșit dpdv gramatical să spunem/scriem cele sau cea în loc de cel, cînd vorbim despre gradul superlativ relativ de superioritate al unui adverb. În orice context.

(*) După ce-am scris ce vedeți mai sus, am căutat prin ce-aveam la dispoziție în casă și-am găsit doar notița numită „Cea mai greu încercată” de la p. 63
a cărții „Ești COOL dacă vorbești corect” apărute sub egida Academiei Române la Editura Univers Enciclopedic Gold în 2014.

luni, 18 ianuarie 2016

Dragi cititoare,

  Promisesm o continuare. Să încep cu articolul „Dragi, drage” al d-nei Rodica Zafiu din România Literară, Nr. 20, 2010, rubrica „Păcatele limbii”, în care comentează norma strictă (dragi pentru pl. fem.) menționată de DOOM2 (2010, p. 255) dar și de DOOM (1982, p. 192). Dumneaei pleacă de la articolul Mioarei Avram din Limbă și Literatură (1979) reluat în Probleme ale Exprimării Corecte (1987, p. 103) și explică uzul curent al lui drage prin așa-numita hipercorectitudine (desinența -e pentru pluralul feminin ar fi elevată - argument fals, v. bănci. bărci, munci, pungi) și printr-o nevoie de diferențiere între genuri, deoarece desinența de plural -i pentru adjective și substantive nu permite identificarea genului: -i fiind specifică masculinului, pe cînd noul -e s-ar asocia invariabil cu femininul. Ca o notă proprie, Mioara Avram merge mai departe cu bunice și pisice (!). Dar norma actuală pentru aceste substantive derivate cu sufixul diminutival feminin -ică este uniform -ici: mămici, pisici, bunici, rîndunici și, cu voia dumneavoastră, păsărici. Evident, amică nu e am + ică.
  Argumentul istoric de uz menționat de d-na Zafiu (”În fine, trebuie să ţinem cont şi de istoria formelor în discuţie: în dicţionarul lui Frédéric Damé (Nouveau dictionnaire roumain-français, din 1893) se preciza că adjectivul drag are la plural formele dragi (la masculin) şi drage (la feminin); sintagma dragele mele era indicată ca atare şi tradusă „mes chéries". În epocă, forma drage era folosită de Alexandrescu („drage batalioane", ap. Dicţionarul limbii române, Tomul I, Litera D) sau de Eminescu („visul ţărei drage", în Opere, vol. IV, Poezii postume) etc.”) nu știu cît stă în picioare, pentru că, de exemplu, țară are (nu numai) în prezent pluralul tot în -i, țări, nu țăre. Formele folosite în limbă în secolul al XIX-lea nu mai constituie criterii de normă pentru limba ce-o vorbim în prezent, în măsura în care există argumente pentru modificarea ulterioară a lor. Ar mai fi de adăugat evidența: Dicționarele specializate pentru norme ortografice și morfologice stabilesc regulile în domeniul scrierii corecte, nu cele explicative sau bilingve. Anume, exact în acest caz avem de-a face cu o exemplificare multiplă: DLRM (1958, p. 260, probabil după DLRLC ce-l menționează pe drage doar ca plural al substantivului dragă cu sensul de iubită) se abate prin drage de la norma impusă de Micul dicționar ortografic din 1954 (p.100) ce-l recunoaște doar pe dragi, pe cînd DEX2 (1998, p. 317) nu respectă norma impusă de DOOM, sau IOOP (Ed. a V-a, 1995, p. 152), iar DEX2 revăzut din 2009 (2012) nu este la acest cuvînt în acord cu norma lui DOOM2 din 2005 (2010).
  Concluzia/recomandarea d-nei Zafiu este: „Poate că ar trebui, cu riscul de a complica o paradigmă, să păstrăm forma dragi ca plural feminin nearticulat şi să acceptăm forma drage pentru pluralul feminin urmat de articol (dragele, dragelor). În fond, adjectivul drag, componentă esenţială a formulelor de adresare afective, conţine deja o excepţie morfologică - forma dragă pentru vocativul masculin: dragă Tudor, dragă băiete, frate dragă...” Propunerea e ciudată, pentru că drag ar deveni singurul adjectiv care ar avea o formă morfologică derivată prin articularea uneia inexistente !!
  De fapt, prin acceptarea nejustificată într-un viitor DOOM3 a lui drage/dragele, nu e vorba, după mine, de o complicare a normei deja existente, sau de o nouă excepție în uzul lui drag (pe lîngă dragă Tudor), ci tocmai că s-ar realiza o abatere de la o regulă funcțională: larg, largă, largi / drag, dragă, dragi / vag, vagă, vagi, dar blege, pribege, pentru ca e-ul de plural vine natural dupa grupul -ea- ce apare în componența femininului, v. și sterp, stearpă, dar sterpe.
  Ar mai rămîne de lămurit de ce dragă (navă) nu are pluralul dragi, ci drage. În primul rînd, cuvintele nu au legătură etimologică, pentru că dragu din vechea slavă (prețios) ce-a dat adjectivul drag nu e legat de cuvîntul din engleza veche draggen (cu sensul de a trage) care l-a dat după secole pe franțuzescul drague, etimologia imediată a substantivului dragă (v. DEX). Nefiind înrudite, nici motive să existe formele de plural identice n-ar fi. Apoi, fragă, plagă, doagă vin toate din latină și nu au nici ele aceeași desinență de plural.

sâmbătă, 16 ianuarie 2016

Dragă cititorule,

   Epoca scrisorilor a apus de mult, acum nici SMS-uri nu prea se mai dau. Dar se scriu mesaje electronice pe care le numim e-mailuri, nu ? O formulare obișnuită pentru mesajele neoficiale, familiare este „dragă X”, unde X e de obicei numele persoanei căreia i se scrie. Acum se pune problema dacă „dragă Mihai” e corect, sau e un dezacord, pentru că Mihai este un nume masculin, dar „dragă” e forma de feminin singular a adjectivului „drag”. De fapt, așa cum, din păcate, nu toată lumea știe, „drag” este un adjectiv cu trei, nu cu patru forme flexionare. „Drag”, „dragă”, „dragi”. „Drage” e forma de plural nearticulat a substantivului „dragă”, draga fiind nava ce decolmatează cursuri de apă. Celebra formulare „dragele mele” este o adresare neagramată către o mulțime de nave, nu către un grup de persoane de sex feminin.
   Că punctul ăsta e clarificat, rămîne de văzut cum „dragă Mihai” e corect. Acum și alte formulări tot corecte sînt: „dragă prietene”, „Mihai, dragă”. Substantivele „Mihai”, „prietene” sînt în cazul vocativ. Adjectivul trebuie acordat întrutotul cu substantivul, inclusiv în caz. Se înțelege astfel că „dragă” e un adjectiv în cazul vocativ. Dar ce înseamnă vocativul pentru un adjectiv ? Să încercăm la GALR (2005), pag. 149 din Vol. I: „Adjectivul drag are o situație specială, prezentînd la vocativ masculin sg. o desinență , identică cu cea de la feminin sg. (N, Ac, V), indiferent de poziția exprimată față de substantiv: dragă domnule!, domnule dragă! (ca și dragă soră!, soră dragă!). Același adjectiv este folosit și cu forma de vocativ omonimă cu nominativ-acuzativul: prietene drag!, drag prieten!, dragul mamei băiat!, dragul meu copil!, dar niciodată cu desinențele specifice de vocativ masculin: *drage prieten!. Cu desinența -ule se poate folosi adjectivul substantivizat (dragule!), dar nu *dragule prieten!. Utilizarea formei cu  pentru V m. sg. în cazul lui drag presupune obligatoriu ocurența (sic! - n. m.) unei mărci specifice de vocativ (-e sau -ule) la substantivul comun regent: dragă băiete/băiatule! sau băiete dragă! (nu și: *dragă băiat! sau *băiat dragă!). Substantivele proprii masculine pot avea sau nu o marcă de vocativ atunci cînd sînt însoțite de adjectivul dragă: dragă Ion!/Ioane!, dragă Radu!/Radule!”. Așadar. și aici situația e clară: dragă Mihai! e ca dragă Ion!, corect.
  Parcă nu e completă o scriere de-ale mele, dacă nu aduc și argumente istorice. L-am găsit pe drag în dicționarul enciclopedic al lui Candrea (1928, vol. al II-lea, D-G, p. 432) cu etimologia vsl. dragu și precizarea de mai sus din GALR „dinaintea unui vocativ, se întrebuințează forma feminină dragă pentru amîndouă genurile: dragă prietene! dragă tată! dragă surioară!”. La Șăineanu (1929, p. 219) găsim două articole distincte: drag ca adjectiv cu etimologia „Slav. DRAGU, scump, prețios”, apoi ca „dragă m. si f. termen de gingășie ce se dă indiferent bărbaților sau femeilor”. La Scriban (1939, p. 445) apare o notă etimologică mai largă, anume: „drag, -ă adj.pl. f. -i (vsl. dragu, bg. sîrb drag, de unde și ung. draga, scump)”. Și aici există notița despre forma particulară a vocativului: „Dragă! termen de gingășie invariabil uzitat numai la voc. singular adresat indiferent bărbaților sau femeilor”. 
  Cazul lui Mihai e închis, poate niște precizări despre Ana și Mihaela, dragele de ele, ar mai fi utile. VA URMA. 

duminică, 10 ianuarie 2016

Despre o teoremă

  Îmi place mult să scriu despre originea cuvintelor. De multe ori fizica și matematica mi-au servit drept inspirație, iar pentru nota aceasta aleg un cuvînt ceva mai cunoscut celor ce-au trecut prin școală.
  Cuvîntul teoremă nu are o atestare netă ca vechime în limba română, cel puțin după MDA (2010, Vol. al II-lea, p. 1200) care îl plasează în secolul al XIX-lea într-un manuscris al inginerului Alexandru Costinescu (1812-1872) numit Geometria pentru studenții... din Academia mihăileană [Academia a funcționat între 1835 și 1847 la Iași]. Cum profesorul Costinescu a început să predea în 15.09.1837, avem deci o estimare aproximativă a primei apariții, să spunem 1840. Forma actuală a cuvîntului apare de la Candrea (1927) Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, în volumul T-Z, la pagina 1289, pe cînd în dicționarul lui Treboniu Dictionariulu Limbei Romane (1876, p. 1458) îl găsim drept theorema cu pluralul theoremate (analog pluralului grecesc θεωρήματα - nota mea), cu originea latinescul theorema și, mai departe, grecescul θεώρημα. Etimologia dată de Candrea este franțuzescul théorème, aceasta fiind mai departe preluată de DLRM (1958, p. 855) și apoi de toate edițiile DEX. Apare și în DN3 (1986) la pagina 1071 sub forma: cf. fr. théorème, lat., gr. theorema. Scriban (1939, p. 1311) îi dă etimologia: vgr. theórema, d. theoréo, examinez. 
  Cum spuneam în articolul despre filozofie, influența franțuzească indubitabilă asupra limbii române se face treptat spre finalul secolului al XIX-lea, astfel încît multe cuvinte își migrează la nivel de dicționar etimologia imediată acceptată în acel moment de la cuvinte latinești sau grecești (v. Treboniu mai sus sau Diaconovich (Enciclopedia română. Volumul 3: Kemet-Zymotic, Sibiu, 1904, p. 1079) unde cuvîntul apare scris fără h, dar fiind dat ca provenind din limba greacă)) la cele franțuzești corespunzătoare. Pierderea lui h (nu doar din theoremă, dar și din theorie și alte cuvinte cu prefixul theo-) din scriere este o aplicare a principiului scrierii fonetice (același ce-a determinat scrierea filozofie pentru pronunția filozofie a cuvîntului scris filosofie) și o găsesc a fi evoluția naturală în limbă a cuvîntului. 
  Dacă multe dintre cuvinte au deci o variație a etimologiei imediate, teoremă fiind unul dintre ele, trebuie să mergem pe filieră istorică pentru a descoperi etimologia completă. Pentru aceasta ne ajută Dicționarul Tezaur al Limbii Franceze de la adresa http://atilf.atilf.fr/, unde notița etimologică a lui théorème este (în traducerea mea):„Împrumutat din latina epocii imperiale theorema = propoziție, greacă θεώρημα = ceea ce se poate contempla, obiect de studiu și de meditație, derivat din θεωρειν = a observa, a contempla. O traducere alternativă a cuvintelor din greaca veche ar mai fi (din engleză după Ernest Klein „A Comprehensive Etymological Dictionary of the English Language”, Vol. al II-lea, Elsevier, 1967, p. 1603) : θεώρημα = priveliște, spectacol, pentru că θεωρος = spectator. 

sâmbătă, 9 ianuarie 2016

Mr. X - un personaj ecscepțional

 Cartea doamnei Isabela Nedelcu 101 greșeli gramaticale conține în notița numărul trei de la paginile 28-29 regulile standard actuale de pronunție a literei x în cuvinte și exemple pentru aceste reguli. Sursa de inspirație a autoarei este DOOM2 (2005, retipărit în 2010), de unde redau aceste reguli (p. XXXVI) adăugînd exemple suplimentare:

 * Pronunțare cu grupul de sunete [ks] în patru situații:
   - cînd după x urmează o consoană (excursie, excepție, excelent);
   - la sfîrșit de cuvînt (lax, fix, pix, ax);
   - la început de cuvînt plus vocală (xilofon, xilograf, xerox);
   - uneori, între vocale, fără a exista o regulă (axă, laxativ, taxi).

 * Pronunțare cu grupul de sunete [gz] doar:
   - uneori, între vocale, fără a exista o regulă (examen, exista, exemplu).

 Păi variantele de mai sus nu epuizează toate posibilitățile, nu ? Cum rămîne cu situațiile cînd x urmează unei consoane, ca în numele istorice Xerxes și Artaxerx? Pentru a afla răspunsul, mergem și la DOOM (1982) și redăm de acolo (p. XII) regulile de ortoepie a lui x, de asemenea în cuvinte:

 * [ks] + consoană, la sfîrșit de cuvînt, la început de cuvînt + vocală și, uneori, între vocale.
 [gz] uneori, între vocale.

  Observăm că regulile sînt aceleași, deci nu găsim nici aici un răspuns. Mai rămîne de verificat originea acestor nume. Ele sînt adaptările în grafie latină a numelor grecești pentru mai mulți conducători ai vechiului imperiu Ahemenid. Astfel, vechii greci scriau Ξέρξης (xi, epsilon, ro, xi, eta, sigma) pentru numele Xerxes, prin urmare, ambii x din grafia curentă în limba română se pronunță [ks] în cele două nume. De fapt, grupul de sunete [gz] este o invenție a limbii franceze, netransferată total în limba română, vezi exemplele exiger -- exige, exigeant -- exigent. 


joi, 7 ianuarie 2016

Despre Bobotează

  Sincer, cînd m-am gîndit prima dată la originea acestui cuvînt (ieri, 06.01.2016), am crezut că vine cumva de la „botează” pronunțat de un bîlbîit. Vorbind serios, cuvîntul cu pricina face parte din familia celor cu etimologie să spunem în dispută. În ultima ediție din DEX2 (2009) e scris negru pe alb: „Probabil din apă + botează”. Doza de dubiu nu apare în DLRM (1958) -precursorul DEX-ului- unde este clar că provine „Din apă + botează” (p. 85).
  Mergînd și mai urmă la Scriban (SDLR mai jos, 1939, p. 181) dăm deja de o parte semificativă din răspuns: „Poate din Apă-botează, cum s'ar mai zice pin Ban. Hațeg, Maram, dacă nu din *Bogbotează, după vsl. Bogo-iavlenie, id., ori d. po- și botez. V. po- ).”
  Avem deci trei variante pentru etimologie, dintr-un foc. Merg mai departe la DER (1958-1966) al lui Alexandru Ciorănescu (CDER mai jos) unde cuvîntul este tratat exact după cum urmează: „ [...] Formație artificială, din sl. Bogŭ„Dumnezeu” și botează, constituită ca sl. Bogojavlenije „Bobotează” (Miklosich, Slaw. Elem., 15) și devenită pop., prin intermediul bisericii. Această explicație este tradițională de la Miklosich, dar a fost combătut constant de Pușcariu, Dacor., I, 437 și DAR (cf. REW 570), care pledează pentru apă-botează, formă care se aude încă în anumite regiuni din Trans., și pe care o consideră a fi cea primară. Totuși, această ultimă compunere cu greu ar putea fi autentică, deoarece este lipsită de sens (totdeauna s-a botezat cu apă, și nici un alt botez nu s-a numit altfel); este mai curînd o interpretare pop. a celei dinainte.". 
  Citindu-l și pe Tiktin (TDRG mai jos, 1903, Dicționar Român-German, Vol. I, p. 203) găsesc forma Boboteză cu explicația „LV. (literatura veche) auch (și) Bogoiavle'nie. [...] Et. Anscheinend Zusammensetzung v. ksl. (Aparent îmbinare a vechiului slavon) bogŭ <<Gott>> u. *bote'ză (v. a boteza').” 
  Pentru mine apare acum firesc întrebarea cum s-a ajuns de la o sumă de variante la una singură (cea din DEX) care este și cea mai îndepărtată de forma actuală, fiindcă particula bo- din structură nu este legată nicicum de apă. Dar sigur că DEX nu este versiunea oficială pentru o etimologie , ci DELR, ajuns de-abia la primul volum (literele A-B, EAR, București, 2011). Acest dicționar dă la pagina 252 următoarea versiune apropiată de cele de mai sus. Citez: „Et. nes. (etimologie nesigură), probabil apă-botează DA, CDDE 168, REW 570, CADE, DEX // Probabil apă-botează sau <--- po- + botez SDLR; rom. *bogbotează (v.sl. Bogŭ + rom. botează) TDRG, CDER 954.” 


 În esență o întrebare ca „De unde vine Bobotează ?” are un răspuns un pic complicat care începe cu „Păi ar fi vreo trei variante, mie plăcîndu-mi cea cu Bogŭ”.