Despărțirea în silabe este un titlu de capitol de carte, carte de fonetică și fonologie, pentru că silaba este – într-una dintre multele-i definiții – un set de sunete emise fără pauză dintr-un singur efort respiratoriu și avînd o vocală și numai una (aici am generat o definiție proprie, amestecînd un criteriu din fonetica articulatorie și unul din fonologie).
Unul dintre meritele (nu multe) secțiunii introductive din DOOM3 (2021) este că, pentru prima dată în mod explicit, ne spune la pagina 148 că: „Despărțirea la capăt de rînd este identificată frecvent, în mod impropriu, cu despărțirea în silabe/silabația/silabisirea”. Mai precis, despărțirea cuvintelor la capăt de rînd este un concept de ortografie, iar silabația este un concept de ortoepie. Cele două orto sînt înrudite, dar nu identice.
Una dintre tarele eterne ale școlii (de la clasele primare pînă la celebra admitere la facultățile de drept și școli de poliție) este că cerințele sînt mereu puse la modul „Despărțiți în silabe cuvîntul XYZ”, dar de fapt răspunsul așteptat este mereu cel de posibilă segmentare literală/grafematică la capăt de rînd în scrierea de mînă. Cu această nefericită confuzie, pe care secțiunea citată din DOOM3 are meritul s-o explice începînd de la pagina 148, sîntem zilnic „bombardați” în rețeaua socială Facebook© cu subiecte alese special pentru a genera zeci și sute de comentarii pe pagini care monetizează acest trafic (cum ar fi pagina de FB a doamnei Ivanov asociată saitului dicție.ro), comentarii lăsate mereu de persoane care – victime ale școlii - nu fac diferența între cele două noțiuni și care, de cele mai multe ori, se miră de cît de jos a ajuns nivelul celor ce normează limba, de ce fac dicționarele, de ce tîmpenii se-nvață în școală etc.
Cea mai recentă dispută este pe cuvîntul <preșcolar>. Încă din DOOM2 (2005, p. 634 în tipăritura din 2010) ni se spune că la capăt de rînd admite o dublă posibilitate de secvențiere a literelor: fie <preș-co-lar>, fie <pre-șco-lar>. Și cînd vii cu această informație pe care o „marketezi” ca pe o inovație din DOOM3 (unde bine-nțeles că este de fapt reluată), generezi o furtună prin oamenii care nu-nțeleg ce treabă are preșul cu cei cu vîrsta de pînă în șase ani... Asta este „rețeaua globală de comentat”. Toți au dreptul să zică ceva, iar cei ce cunosc despre ce e vorba sînt doar o mică picătură într-un ocean de necunoaștere. Românul se pricepe și la problemele de limbă, nu doar la fotbal și politică, nu? Hai să explic la un nivel științific care e faza aici.
Secvențierea literală la capăt de rînd după segmentarea/descompunerea morfematică era criteriul primar în DOOM-ul din 1982, unde recomandarea ar fi fost – de era scrisă explicit – doar <pre-școlar>, adică nu s-ar fi pus problema ca <ș>-ul să fie tras pe primul rînd. Dar de ce-ar fi tras pe primul rînd, de ce s-ar forma tetragraful <preș> în detrimentul reprezentării prin litere a morfemului <<pre->>? Pentru că autoarele DOOM2 sînt de părere că criteriul pronunției trebuie să primeze în fața celui morfematic, cînd vine vorba de a împărți un cuvînt pe două rînduri. Ceea ce este corect. Scopul unui text scris este ca persoana care îl vede să-l citească cu voce tare sau în gînd, deci ar exista o legătură chiar puternică cu pronunția și regulile sale. Or criteriile de pronunție cuprind și reguli despre silabație. În fonetica articulatorie, se consideră că într-un grup de două consoane intervocalice, tensiunea sonoră trebuie distribuită în mod egal pe cele două consoane, tăietura silabică fiind între ele, în special în cazul în care locul articulării nu este comun. Excepție, cazul cum liquida, adică consoanele improprii [l] și [r]. Pentru <preșcolar>, cele două consoane în discuție nu au o coarticulare, locul articulării fiind distinct (prima fiind prepalatală/postalveolară, cealaltă velară), tipul articulării fiind distinct (prima fricativă, a doua oclusivă), iar a doua din grup nu este nici [l], nici [r]. Ce trebuie să înțeleagă cititorul acestui text? Că <preșcolar> se pronunță continuu, fără vreo pauză sesizabilă auditiv ce-ar trebui să deschidă obligatoriu prima silabă în vocala [e̞], transferînd tensiunea doar în segmentul redat în litere <șco>. Devine astfel firesc faptul că, după criteriul pronunției continue, segmentarea <preș-colar> corespunde distribuției egale a intensității în efortul expirator, iar faptul că ele nu se coarticulează este elementul decisiv pentru a consideră ca între ele intervine tăietura silabică – argumentație strict din perspectivă de fonetică articulatorie.
Norma ortografică nu interzice, ci doar permite secvențierea <pre-școlar> aferentă descompunerii în morfeme, doar că aceasta este aplicabilă parțial, adică în 50% din situații, anume doar prefixele rămîn pe primul rînd, nu și sufixele trec obligatoriu pe rîndul al doilea. Mai precis, de ce ar fi corect să împărțim <pre-școlar>, dar nu și <preșcol-ar>? Pentru că a doua variantă justificată strict pe criterii morfematice, în care prefixul și rădăcina rămîn pe primul rînd, nu corespunde realității de pronunție în care o consoană intervocalică nu este niciodată coadă silabică, ci doar atac. Deci criteriile de pronunțare în scriere nu pot fi niciodată ignorate.
Deci nu e nicio anomalie că un dicționar ortografic propune o normă dublă pentru un proces de ortografie. Trebuie doar înțeles de ce. Ce mai rămîne atunci de făcut? Să scăpăm de confuzia dintre despărțirea în silabe și secvențierea literală la capăt de rînd în scrierea de mînă. Frumos de zis, imposibil de făcut...
