O problemă curentă din punctul de vedere al interesului public în rețeaua de socializare Facebook® este situarea accentului în cuvintele polisilabice împrumutate, fie ele ajustate („românizate”), fie scrise exact ca în limba originală (cel mai des engleză) cum este „online” pe care, în maniera regretatului (de către mine) George Pruteanu, eu vreau să îl scriu onlain. Admițînd mereu în scriere și vorbire forma brută a cuvîntului de origine, nedîndu-i nimic din flavo(u)r-ul limbii române (grafie fonemică, accentuare, sufixare) nu facem altceva decît să vorbim o nouă limbă, ironic denumită romgleză [1].
E un subiect mai larg, o notiță aici nu lămurește problema, doar își propune să expună niște lucruri de bază.
Din capul locului, „accentul (tonic) […] nu are un loc fix (este liber) putându-se întâlni următoarele situații: accentuare pe ultima silaba (oxitonă): manta, urât, privi... […]” [2], urmînd descrierea situațiilor în care accentul este pe penultima, antepenultima, a patra, a cincea din coadă silabă prin cuvinte concrete.
Cu asta subiectul este teoretic închis, iar reguli clare (ce lipsesc spre exemplu din DOOM1 (1982), dar sînt enunțate în DOOM2 (2005, paginile L și LI)) nu diferențiază în mod special neologismele (cu sensul de împrumuturi străine recente și ajustate, cum apar, de exemplu, enunțate în DN 1987) de restul corpului lexical din orice ediție a DEX-ului.
Totuși, ar mai fi ceva de scris.
Eu mă ghidez mult după accentuarea etimologică, tocmai pentru că în română accentul e liber. De exemplu, să alegem cuvîntul „bază”. Etimologia lui imediată (DEX) este franțuzescul base, monosilabic deci clar accentuat pe singura-i vocală. Cum am putea atunci accentua bază în detrimentul lui bază?
Verbul „a (se) baza” are etimologia imediată franțuzescul „baser”, accentuat în e, deci și la noi tot pe ultima silabă vine accentul. Întrebare pentru cititor/oare: „Este infailibilă această regulă?” Răspunsul meu este „și da, și nu”. Este suficient să privim sufixul franțuzesc purtător de accent -ique, care în foarte multe cazuri nu poartă accentul în românescul –ic. Și ajungem la dubletele din DOOM2 antic/antic, trafic/trafic, unde uzul de masă este cu accentul pe a, dar norma din DOOM1 este doar cea accentuată etimologic, în i. Pentru vorbitorii de azi, accentuarea cu i pare arhaică. Nu există un argument lingvistic pentru accentuarea cu a, altul decît cel „suprem”: oamenii vorbesc așa, lingviștii constată și-și ajustează normele/dicționarele după „uzul curent”. Totuși, nici o normă nu îl avea pe fantastic drept românizare, ci pe fantastic [3]. Ca un fapt divers, neogrecul paranghelia (cum îl dă DEX, dar παραγγέλíα cum îl scriu grecii) se accentuează pe i nu pe e în paranghelie. Totuși, multora li s-ar părea nefiresc să audă evanghelie, și nu evanghelie (după Scriban [4] migrarea accentului de la aggelia la euaggelion s-a făcut încă din greaca veche). De multe ori pe acest blog spusesem ca DOOM2 se situează de partea uzului curent, în detrimentul unor norme fixe din DOOM1, prin acceptarea dubletelor de grafie/ortoepie sau prin înlocuire completă. Cu o semnificativă excepție. Toți cunoaștem oameni care pronunță butelie, cărora accentuarea etimologică butelie pur și simplu nu le-ar putea ieși pe gură. Am o surpriză pentru ei. DOOM2 nu e de partea lor (citez de la pagina LI): „Unele accentuări respinse de normă sunt inculte (butelie)[…]”. O vehemență surprinzătoare. Va apărea în curînd DOOM3 (așa ne spune d-na Pană Dindelegan pe 31.08.2020 într-un discurs ținut de Ziua Limbii Române). O șansă pentru cei inculți să scape de eticheta cu butan. Sau poate nu, butelie rămînînd poate ultimul bastion al regulii norma bate uzul, sau unul dintre ultimele bastioane ale accentului etimologic în neologisme "românizate".
[1] „Furculision”-ul din a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea era o primă formă de ironie față de francofonizarea masivă a corpului lexical. Sigur ironicul cuvînt ”romceză” pentru noua limbă nu era inventat atunci. Abia apare prin Google® de vreo cîteva ori.
[2] Mihail Stan – Aspecte ortografice, ortoepice și morfologice ale limbii române. Conform DOOM2, Ediția a doua, Grupul Editorial ART, 2009.
[3] Vezi Candrea 1931 - Dicţionarul enciclopedic ilustrat “Cartea Românească”. Partea 1. D-G
[4] Scriban, A. (1939) - Dicţionaru limbii româneşti (Etimologii, înţelesuri, exemple, citaţiuni, arhaizme, neologizme, provincializme), p. 478.
