Cînd lenea ucide cuvinte cu etimologie interesantă

 

Cînd cumpărăm de prin piață sau de la magazin, cred că sîntem singurii pămînteni ce plătesc și apoi consumă culori: roșii, vinete și la singular roșie, vînătă. La un moment dat, cineva a hotărît ca dintr-o formulare logică de tip substantiv + adjectiv pătlăgea/pătlăgică roșie/vînătă să rămînă doar adjectivul  roșie/vînătă. Lene sau să-i spunem politicos comoditate sau eficiență în comunicare. Astfel, un cuvînt mai vechi în limbă[1] a căzut în uitare, fiind menționat azi doar la nivelul manualelor/atlaselor de botanică drept nume comun pentru Lycopersicum esculentum, respectiv Solanum melongena. Dar oare de ce l-am „dezgropat” pe pătlăgea? Veți afla.

Interesantul cuvînt pătlăgea cu etimologia în mod suspect omisă de marele Scriban (1939) e dat de DEX2 ca provenind în română din turcescul patlıcan (pronunțat aproximativ ca patlîgean, de unde se explică și g-ul nostru) și este suficient de vechi cît să nu fie considerat drept neologism. Dintre studiile noastre despre turcisme, sînt doar cîteva care s-au dus mai departe, încercînd să construiască o imagine istorică mai întinsă, dacă nu chiar o etimologie completă.

1.       Graur în „Dicționar de cuvinte călătoare” (p. 105) îl dă în turcă din persanul bādingān.

2.       Ciorănescu (DER, Ed. Saeculum, p. 586) îl dă tot din persanul bādingān.

3.     Alexe („Dacopatia și alte rătăciri românești”, Humanitas, 2015, p. 213) ne spune că numele de (pătlăgea) vînătă provine, ca și planta, din India și că versiunea preluată de arabi (al-badinjan) de la perși stă drept origine pentru spaniolul (al)berenjena, care la rîndul lui l-a dat pe franțuzescul aubergine și, adaug eu, ultimul fiind preluat întocmai în engleza britanică.

Un lucru interesant ne mai spune Alexe: că românii le-au vîrît pe tomate drept pătlăgele roșii lîngă pătlăgelele originale (vinete), întrucît ambele au fost aduse în Țările Române de către turci. De-aia avem culorile în nume, spre a le deosebi, azi rămînînd doar cu ele... Doar că tomatele provin, de fapt, de pe continentul american, pe cînd rudele ei întru uz lingvistic originar (cu care, totuși, putem găsi legături de taxinomie[2]) vin din India. O mică mare ignoranță reparată cu mare întîrziere prin omiterea în uz a lui pătlăgea și păstrarea adjectivului roșie/roșii ce astfel se substantivează. Corect ar fi, deci, să le spunem tomate (noi păstrăm acest cuvînt doar în îmbinarea fixă pastă de tomate), dar avem atît de înfiptă roșia în vocabular, încît e greu să o mai clintim.

Reținem traseul etimologic pentru pătlăgea și tomată:

Nahuatl[3] tomatl[4] > sp. tomate > fr. tomate > rom. tomată[5].

Sanscrită bhāntaki[6] / vātin-gāna > pers. bādingān > tc. patlican > rom. pătlăgea.

De faptul că pătlăgea este aproape arhaism nu ține cont și DOOM2, ce-l menține viu în formularea incorectă istoric și, mai mult, îi pune cratimă (pătlăgea-roșie/pătlăgică-roșie, p. 583), vrînd să arate și mai clar că vorbim de îmbinări fixe de cuvinte, doar că singura corectă istoric/etimologic ar fi pătlăgea-vînătă, care, paradoxal, nu este deloc pleonastică, întrucît pătlăgelele pot fi și albe[7].

 

---

[1] Vezi aici în MDA 2 (2010) https://dexonline.ro/definitie/p%C4%83tl%C4%83gea toate formele substantivului atestate în scris de-a lungul timpului.

[2] Genul solanum din familia solanacee cuprinde cartoful, tomata și pătlăgeaua (vînătă).

[3] Limba aztecilor.

[4] Format din tomohuac (umflătură, rotunjime) și atl (apă)

[5] Variantele cu d (domadă, domată) se pot explica prin influență bulgărească sau neogreacă, v. MDA2 sau Scriban 1939.

[6] După Hobson-Jobson 1903, p. 115 (vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Eggplant).  Altă ipoteză (Klein, 1966, p. 123) ar mai fi sanscritele vātin-gāna („cea care vindecă de vînturi/flatulență”).

[7] Motiv pentru care în engleza nord-americană + Australia și Noua Zeelandă se numește eggplant, planta ou.

A delapida sau a dilapida?

 

Într-un articol anterior (https://thescienceinmymind.blogspot.com/2020/11/despre-propagarea-erorilor.html) arătam cum o simplă scăpare de ordin ortografic se propagă în dicționare. Acum vă ofer un caz mai complicat [1]. Premisă: Dacă 99,99999% dintre utilizatorii limbii române folosesc o formă a unui cuvînt, vă garantez că eu pot fi lipsa pînă la 100% care o folosește pe alta. De-asta uneori și scriu aici, să arăt că marea majoritate (sintagmă a cărei posibilitate de a fi pleonasm este tratată de curînd aici: https://thescienceinmymind.blogspot.com/2021/04/pleonasmul-de-incultura-intre-absolut.html), sub imperiul automatismelor (auzi o formă a unui cuvînt de la toată lumea, n-o pui la îndoială și o folosești și tu) sau al conformării, poate/pot [2] folosi o formă grafică eronată, ce-ar fi o scăpare recentă sau veche de peste 100 de ani.

·         În dicționarul ortografic al lui Pop (1909), găsim la pagina 60: delapidez, -ează, - dà; -dator, în timp ce varianta cu i dilapida nu apare.

·         Și la 1900, în volumul al II-lea al enciclopediei lui Diaconovich găsim forma delapidare (p. 120).

·         Lăsînd anii să treacă, la 1929, Șăineanu (dicționarul său în ediția a VI-a, p. 196) are tot delapida drept cuvînt-titlu (am sărit peste dicționarul lui Tiktin de la 1911 pentru că nu este acolo).

·         Marele Scriban (1939, p. 400), la care vom reveni ulterior, dă cuvîntul în forma delapidéz.

·         Micul Dicționar Ortografic (1953/1954) nu-l consideră suficient de important, cît să-l precizeze în lista de de circa 2.000 de ortograme, și de aici lipsește din toate cele cinci ediții de ÎOOP.

·         În DLRLC 1955-1957, DLRM 1958 și de aici în DEX 1975/1984 și DEX2 1996/1998/2009 apare tot delapida, cum apare și în DOOM 1982 și, evident, DOOM 2005/2008.

·         Doar DN3 1986 și MDA2 2010 dau drept variantă de uz dilapida la cuvîntul-titlu delapida.

Ați putea zice acum: Ee, dacă dicționarele sînt uniforme, de ce ne mai pasă? Ele reflectă uzul majoritar în „limba cultă/îngrijită” (folosită de cei cu studii [3]), deci cazul e închis. Cum spuneam anterior, eu sînt 0,00001% pentru care nu e închis, căci forma corectă este a dilapida. Cine a mai citit pe blog articolele mele își va spune acum în gînd: „Aa..., iarăși un caz de filozofie, înneca și picromigdală, cînd se ia la trîntă cu norma academică, justificînd ortografia prin etimologie”.

·         Primul dicționar adevărat al limbii române, cel al lui Treboniu Laurian și Massim, are la pagina 1032 din volumul I (1871): delapidare „a lua lapidile, a deslapidá, a luá petrele, a desface de petre”, adică nimic altceva decît cuvîntul latinesc delapidare (verb ce înseamnă „a înlatura pietrele, a curăța de pietre”). Nimic despre fraudă aici. La pagina 1103 avem: dilapidare „a disipa, a resipi, a spende fora mesura: ellu dilapida tóta averea parentésca”, adică o transformare/specializare atestată la peste 1.500 de ani distanță a latinescului dilapidare [4]  („(despre edificii) a ruina parțial, a face să plouă cu pietre, a risipi, a arunca, a se împrăștia ca pietrele, a consuma, a distruge”). Cumva, în cei 30 de ani de la 1870 la 1900, delapida îi ia sensul lui dilapida (cuvînt care dispare, ca și sensul original al lui „delapida”).

·         Ar mai fi de precizat: CADE 1931 (p. 391) ni-l cuvînt-titlu tot pe delapida, dar cu definiția dintr-un singur cuvînt: „DILAPIDA”(!), ce este... nedefinit! (probabil o scăpare a lui Candrea).

Asta e povestea. În final, încă două lucruri de precizat înainte de concluzie:

·         Scriban (op. cit.) dă etimologia pentru delapida cu ambele cuvinte latinești, inclusiv variantele din franceză și italiană, ambele cu i. Deși definiția lui în română coincide cu cea din latină cu i, alege să scrie cuvîntul cu e.

·         Marelui lingvist Alexandru Graur i-a scăpat acest cuvînt cînd s-a creat MDO 1953/1954. Văzîndu-i apoi forma aleasă cu e în dicționarele explicative pentru sensul de a frauda/fraudă, alege să explice că e greșit delapida și e corect dilapida (Dicționar al greșelilor de limbă, 1982 [5], p. 38: „(a) dilapida, nu a delapida; originalul latin e dilapidare, iar forma intermediară franceză e dilapider. Prefixul e dis- care arată împrăștierea, iar rădăcina e lat. lapis, cu genitivul lapidis „piatră”. Înțelesul primar a fost „a împrăștia pietre”).

Avem două prefixe diferite, de- (cu variantele des-, dez-) și di- (cu varianta dis-). Ele nu sînt echivalente, nu se pot substitui unul celuilalt. DN3: „DIS¹- Element prim de compunere savantă cu semnificația „separat”, „contrar”. [Var. di-, diz-. / < lat. dis]”. MDN 2000: ”DE¹- pref. „eliminare, opoziție, îndepărtare, separare”. (< fr. dé-, cf. lat. de, „fără”)”. Deci e corect a dilapida. 

 

---

[1] Trimit la https://dexonline.ro/definitie/delapida pentru sursele standard românești (inclusiv acronimele ce apar explicate la sursele proiectului dexonline), pe lîngă cele particulare menționate în text, dar care nu există acolo.

[2] Îl las pe cititor să aleagă acordul preferat.

[3] Cum cred c-am mai spus, „uzul îngrijit” cuprinde, în opinia mea, din ce în mai mulți agramați, ca să nu zic analfabeți dpdv funcțional (și așa, punînd șmecherește și leneș „dpdv”, evit altă dispută din prezent, de ce „analfabeți funcțional” și nu „analfabeți funcționali”?), așa că... mai ușor cu pianul pe scări.

[4] https://www.online-latin-dictionary.com/latin-english-dictionary.php?parola=dilapido

[5] Cărticică retipărită la Humanitas în 2012 și pîngărită de editor cu comentariile din DOOM2 2005/2008 la unele din articolele lui Graur și în care, evident, la p. 52 apare „a delapida” din DOOM2 imediat sub textul lui Graur.

Cuvinte înrudite? Ohoo, și cîte sînt...

 

Am un deosebit respect pentru lingvistul Alexandru Graur, al cărui nume nu este în titulatura ILAR[1], dar care a lăsat atît de mult în urma sa, doar, doar să îți faci timp să citești. Pentru mine este cel mai important lingvist român și tot ce-a scris merită popularizat, chiar și textele sale din perioada 1948-1960, cînd laitmotivul lor debuta cu viziunea stalinistă a societății și a limbii în particular. Broșurica sa „Cuvinte Înrudite” (Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980) doar ce mi-a-ncăput pe mînă. Cuprinde o listă de cuvinte din limba română ce sînt semantic distincte, dar care, privindu-le din perspectiva etimologiei extinse, provin fie din același etimon, fie din aceeași familie lexicală[2]. Aproape întregul dicționar este construit din perspectiva limbii latine drept sursă cea mai veche a etimoanelor, cu justificarea oferită la pagina 8 (pe scurt, la acel moment al scrierii cărții, masa vocabularului se îmbogățea tot în majoritate din limba latină, sigur, prin cuvinte trecute în special prin franceză, dar și engleză). Dar despre latinitatea împrumuturilor din engleză în perioada 1900-1990, poate cu altă ocazie.

Menționez pentru cititor două perechi ce mi se par interesante, cu comentariile mele în notele de subsol:

·         218 (p. 85): insectă ~ sigiliu.

o   Lat. seco > „a tăia”; part. prez. lat. secans > rom. secantă (neologism[3]).

o   Lat. insectum (copiat după gr. entomon[4]) „tăiat” > rom. insectă (neologism[5]).  

o   Lat. signum[6] > rom. semn.

o   Lat. dimin. sigillum[7] > rom. sigiliu (neologism[8]).

·         141 (p. 60): mișel ~ meserie.

o   Lat. miser > „nenorocit, sărac” > rom. arh. measer „sărac”.

Deriv.:

Format în rom.: meserie[9].

o   Lat. miseria > rom. mizerie (neologism[10]).

o   Lat. dimin. misellus > rom. mișel.

o   Lat. miserabilis „demn de milă” > rom. mizerabil (neologism[11]). 

 

De vă pasionează etimologia, puneți mîna pe cvartetul de cărticele ale lui A. Graur: „Cuvinte Înrudite”, „Etimologii Românești”, „Alte Etimologii Românești” și „Dicționar de Cuvinte Călătoare”, dacă nu pe toate, măcar pe una din ele. Și citiți și socializați virtual (dacă se poate) mai puțin. V-ați ține astfel neuronii „treji” și veți putea prinde anii lui Iordan (1888-1986) și Graur (1900-1988) cu mintea încă limpede și capabilă să creeze.

---

[1] În 1994 s-a preferat numirea ILAR după Iorgu Iordan, primul director al institutului (1949).

[2] Sînt cognate, ca să folosesc sensul lingvistic al englezismului cognate adaptat limbii române. Cum spuneam în articolul anterior http://thescienceinmymind.blogspot.com/2021/04/pleonasmul-de-incultura-intre-absolut.html acesta nu este încă atestat de dicționare. În text A ~ B înseamnă cuvîntul A cognat cu B.

[3] Venit la noi prin franțuzescul sécante (DN3 1986, DLRM 1958).

[4] Coincide cu explicația lui Scriban 1939.

[5] Pentru că etimologia imediată este franțuzescul insecte (DEX2, DN3).

[6] Faptul că signum și seco ar fi cognate apare și la de Vaan (2008) citat în articolul de blog menționat mai sus în nota 2.

[7] Cu sensul de „statuetă, imagine mică”.

[8] Deși etimonul imediat din DEX2/DN3/Scriban este cuvîntul din latină, este considerat neologism din perspectiva uzului recent în limbă (lipsește din scrierile medievale).

[9] Conexiunea între miser și meserie este opinia lui Graur din „Alte Etimologii Românești” (1975, p., 62, citare completă pe internet la https://dexonline.ro/definitie/meserie)

[10] Ca la filozofie, “z”-ul se explică prin franțuzescul misère. Din nou, vechimea în limbă îl face neologism (!).

[11] Din nou trecut prin franțuzescul misérable pentru a-l căpăta pe z. În prezent, „demn de milă” este un sens secundar (chiar spre arhaic) al lui „mizerabil”, chiar dacă doar în DN3 1986 apare o sugestie în această direcție (anume o mențiune că sensul e folosit rar).