Despre propagarea erorilor în dicționare

 

Uneori se întîmplă să găsești erori gramaticale sau ortografice în dicționarele explicative [1]. Orice carte în primă ediție are erori, de-asta uneori se și publică ediția a doua, pentru a mai peria din ele, nu doar a actualiza conținutul. Micul Dicționar Academic (MDA2, 2010) reprezintă o variantă condensată la două volume și aproape 3.000 de pagini a Dicționarului Academiei/Dicționarului Limbii Române [2], lucrare întinsă la tipar în formă originală pe multe zeci de ani în zeci de volume, care, în cele din urmă, a fost strînsă în 2010 în 19 volume de dimensiune medie, publicate, desigur, sub tiraj foarte mic de către Editura Academiei. Și acum de caut pe saitul librăriei „Mihai Eminescu”, văd oferta de vînzare [3] de doar 2.268 de lei pentru peste 10.000 de pagini și peste 10 kilograme de carte. Doar că ea a expirat, din păcate, că tirajul cumpărat de librar a fost extrem de mic și totul, chiar și la prețul ăsta, s-a vîndut de mult.

O particularitate pentru MDA2 este „sursa” (atenție, nu etimologia imediată a) cuvîntului, adică cea mai veche referință scrisă a acelui cuvînt, rezultată din cercetările lingviștilor academiei. Nu mi-am propus să verific vreo referință, însă ceva semnalat de utilizatorul de Facebook cu numele Lu Ste [4] m-a determinat să scriu textul ăsta. Cuvîntul „recreativ” apare la pagina 671 din volumul al doilea cu sursă drept dicționarul lui Șăineanu în ediția a șasea (1929, p. 539): „recreativ a. care recrează”. Lu Ste ne indică faptul că în 1896, la prima ediție a dicționarului lui Șăineanu, definiția era „recreativ a. care recreéză” și ne zice că semnul grafic é desemna diftongul ea¸ deci în prima ediție era de fapt varianta recreează, iar într-a șasea s-a pierdut pe drum un e. Nu cred că Șaineanu a aplicat vreo schimbare de normă gramaticală în flexiunea acestui verb, ci, omenește, fie el, fie tipograful a omis [5] o literă. Regretabil, dar și în cele două ediții ce i-au mai urmat nu s-a mai putut corecta. Cum MDA2 face referință fix la această definiție fără e, te-ai aștepta ca acolo să fie corectă. Nu este. „care recrează” apare acolo. O scăpare a lingvistului/-ei responsabil(e) de litera L, că nu-mi permit să fiu răutăcios să insinuez că nu știe că forma corectă gramatical este el/ea se recreează. Nu doar MDA2 o comite, ci și DLRM 1958 la pagina 702 și chiar DN3 (Marcu, Maneca 1986) la pagina 911. Pe de altă parte, DLRLC 1955 folosește forma corectă, ca și DEX2 1998 și 2009. Mai în urmă, Candrea [6] 1932 dă foarte clar: RECREATIV adj. Care recreează, care te face să petreci [fr.]

În concluzie, erorile de grafie/gramatică în dicționare se propagă și nu prea, doar depinde de cît de atent e un autor de dicționar cu sursele sale.

---

[1] E întrucîtva firesc, pentru că și DOOM2 conține greșeli de ortografie, indicînd norme și mai ales schimbări față de DOOM1 nejustificate științific (în sensul că justificarea este doar uzul masiv în prezent).

[2] https://ro.wikipedia.org/wiki/Dic%C8%9Bionarul_Limbii_Rom%C3%A2ne_(DLR)

[3] https://www.librariaeminescu.ro/ro/isbn/973-27-1977-0/Academia-Romana__Dictionarul-limbii-romane-vol-I-XIX.html

[4] GDPR, deși am acordul persoanei să îi folosesc numele de utilizator pe Facebook. ACTUALIZARE: Pe 18.04.2021 contul său este dezactivat de ceva vreme.

[5] „Cu largul concurs al tipăritorului”, ca să folosesc o expresie din limba de lemn sportivă.

[6] Dicționarul Enciclopedic Ilustrat „Cartea Românească”. Partea 1. R-Ș, pagina 1056.

Puțin și despre tenis

 

Sportul meu favorit încă de prin 1994 vine cu o dilemă. În spațiul public o prezentatoare de televiziune, referindu-se la o jucătoare de tenis într-o variantă scurtată îi spune „tenistă”. Stupoare, cu oamenii disperați dînd atacul la dicționare și negăsindu-l acolo. Domnișoara inventase un cuvînt în limba-i maternă.

Ca pentru orice cuvînt inventat, este, cum e firesc, necesar de stabilit dacă acest nou cuvînt este util. Cu alte cuvinte, dacă nu mai există vreun alt termen în uz comun (general sau restrîns) care să definească aceeași noțiune de „jucătoare de tenis”. Cred că nu sînt puțini cei ce nu l-au auzit pe tenismană/tenismenă. Poate inventatoarea, deși prezintă, ce să vezi, fix rubrica sportivă la teveu, nu l-a auzit, sau, cum cred eu de fapt, s-a grăbit atît de tare, că i-a ieșit „tenista”. Sau poate, s-o fi crezut în „Cizmă”, dove[1] „il tennista” și „la tennista” chiar definesc un jucător, respectiv o jucătoare de sport alb.

Fără presupuneri. Forma tenisman era norma ortografică din DOOM (198, p. 606), doar în variantă masculină. DEX 2 (1998) îi dă și forma feminină, cu precizarea de variantă ortografică tenismen,-ă. Desigur că DOOM2 (2005, p. 792) dă drept grafie normată tenismen și îl introduce în plus față de DOOM pe tenismenă. Dar nu schimbarea de normă ortografică e interesantă (revin la ea în ultimul paragraf), ci faptul că în oricare grafie românească, cuvîntul e luat din le tennisman din limba franceză, unde femeia practicantă este, de fapt, la tenniswoman[2]. MDA2 (2010) ne dă o primă atestare scrisă în limba noastră în ziarul Scînteia din 1960, numărul 4851. Cuvintele ăstea franțuzești par dubios de english-looking și ai zice că sînt luate de francezi de la englezi fără adaptare (cu adaptare ar fi fost tennishomme, tennisfemme, nu?)

„Bomba” este că tennisman/tenniswoman este inventat în limba franceză din cuvintele englezești tennis și man/woman, fără ca tennisman respectiv tenniswoman să existe în limba engleză! Sînt pseudoanglicisme  sau faux anglicisme[3]. Pronunția franțuzească este cu a, adică \te.nis.man. Așa se deduce că era și norma ortoepică din DOOM. Cum francezii țin totuși la limba lor mai mult decît românii la a lor, i-au schimbat apoi pluralul din tennismen în tennismans.

Ce face atunci DOOM2 cu franțuzismul tenisman trecut în tenismen este să îl transforme într-un pseudoanglicism pe tărîm românesc, pentru că englezii pe man îl pronunță men, cu un e mai scurt (iar pluralul men cu un e deschis). Totuși, în formațiunile în care man este cuvînt component (ca, de exemplu, în sportsman, bridesman, horseman), nu se mai pronunță men, ci măn (cu un ă scurt, care abia se aude). Deci dacă autorii DOOM2 simțeau o nevoie (oare de ce?) să schimbe norma ortografică din tenisman, trebuiau să îi spună tenismăn. Ar fi fost o problemă cu forma feminină, tenismănă/tenismăna cam zgîrie auzul. Așa că, mai bine, nu schimbau nimic. 

Concluzie: să-l adoptăm pe tenistă, dacă e greu de spus mereu „jucătoare(a) de tenis”. 

---

[1] https://www.grandidizionari.it/Dizionario_Italiano/parola/T/tennista.aspx?query=tennista

[2] https://www.cnrtl.fr/definition/tennisman

[3] https://fr.wiktionary.org/wiki/tennisman

Despre acordul fără acord

În ultimul timp, găsesc inspirație pentru a scrie notițe din întrebările zilnice din internet (mai precis, platforma de socializare Facebook). Ultima ce mi-a atras atenția este:  „Cum spuneți?

1. Carne și brânză se găsește.

2. Carne și brânză se găsesc.”

Prima variantă pare de neconceput, întrucît, drept regulă de bază, acordul subiectului multiplu cu verbul se face în persoană punînd verbul la plural. Acțiunea/starea verbului se resfrînge în mod egal asupra celor (minimum) doi termeni ai subiectului. E imposibil de conceput că unul dintre membri ar fi mai presus celuilalt, forțînd un acord cu verbul la singular.

Vorbindu-se despre acordul prin atracție, în GLR (1966, p. 112 din volumul al doilea) avem la punctul B de la secțiunea 544 că: „În propozițiile cu subiect multiplu așezat după predicat și format din mai mulți termeni la singular în raport de coordonare copulativă, predicatul se poate pune la singular, adică se acordă, prin atracție, numai cu subiectul așezat imediat după el: Era odată un moșneag ș-o babă CREANGĂ, P.283 […]”.  Avem, deci, o relaxare a acordului strict în număr, ce ar permite, nu-i așa, posibilitatea ca formularea 1 din problemă să fie corectă (adică în acord cu norma).  O lămurire nu o găsim, totuși, în GLR, ci abia 15 ani mai tîrziu în monografia lingvistului clujean Gligor Gruiță („Acordul în limba română”, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1981). La pagina 100, în secțiunea „3. TERMENUL A ESTE FORMAT DIN SUBSTANTIVE NEARTICULATE”, Gruiță afirmă că: „În această ipostază (subiecte fără articol, fără determinanți), substantivele intră în relație cu foarte puține verbe, în primul rind cu cele ale existenței. Regula, fermă, cere punerea predicatului la singular: Piper și oțet nu e, coconiță, să fac perișoarele (Heliade, p.133) […]”. Și regula fermă enunțată de Gruiță a rămas în picioare pînă azi, fiind enunțată și răsenunțată în multe tratate și culegeri de exerciții de gramatică, cum ar fi:

-          Dumitru Gherghina, Dumitru Ivănuș, Maria Gherghina ”Dialog pentru învățarea dificultăților limbii române”, Ed. Didactica Nova, Craiova, 1995, p. 116.

-          Dumitru Gherghina, Maria Gherghina „Aproape totul despre exprimarea corectă în limba română”, Ed. Didactica Nova, Craiova 1994, p. 109 (aici cînd învățam pentru examenul de admitere la liceu chiar pusesem un semn de exclamare cît casa).

-          Ștefania Popescu „Gramatica practică a limbii române”, ediția a IX-a, 2001, p. 493.

-          GALR 2008, volumul al doilea, p. 387.

-          Blanca Croitor „Acordul în limba română” (Ed. Universității din București, 2012), p. 193, apoi și p. 200.

Din ultima sursă reținem de pe pagina 203 că „În urma unui test efectuat pe cîțiva vorbitori, am constatat că exemplele de tipul (29), cu acord la singular, sunt considerate substandard (inculte) […]

(29) a. ?Lapte și unt  e în frigider. – exemplu considerat de vorbitori ca incorect. b. Doar că nu era lapte și carne acolo (Realitatea TV 2007) – exemplu atestat cu topica VSO. ”

O notiță făcută de autoare, cumva să explice că punctul de vedere conjunctural împotriva normei (pe care, să recunoaștem, nu o cunoaște multă lume) nu este chiar „cinstit”, este: „Se poate însă ca între ceea ce spun subiecții că ar folosi și ceea ce folosesc cînd nu se controlează să existe diferențe”. Adică oamenii la un sondaj ar fi lucizi (în cazul ăsta, necunoscînd norma, considerînd că e un dezacord cu verbul la singular), dar, în vorbirea liberă, să comită din punctul lor de vedere un dezacord, în mod ironic în acord cu norma gramaticală!

 

 

 

 

 

 

Cum stați cu exsudatul?

 

O întrebare interesantă văzută chiar azi este: „Am găsit scris <<Fă-ți exudat-ul>>" - e corect?”. Sînt două aspecte de lămurit. Partea de exprimare (folosirea cuvintelor din îndemn) și forma corectă a neologismului (termen medical) „exudat-ul”.

1.     Tărîmul medical și traducerea terminologiei sale rigide în limbaj popular. Cumva ”Fă-ți hemoleucograma”, ”Fă-ți antibiograma”, „Fă-ți o biopsie”, sau chiar ”Fă-ți un test de sarcină” (că ”Fă-ți o sarcină” se interpretează mai degrabă altfel) etc. sînt pe același palier logic cu expresia de mai sus. Este vorba de o procedură medicală (analiză în limbaj popular) în care anumite lichide/părți solide din organism sînt extrase, puse la microscop, în diverse reacții chimice și rezultă niște date (valori numerice) din care oamenii cu pregătire medicală trag concluzii (unde e cazul). Avem de-a face cu o diateză reflexivă cu sens pasiv (de genul „m-am operat”, expresie tratată într-un alt articol aici pe blog) și o formulare mai neîngrijită în raport cu foarte oficiala și exacta ”Du-te să ți se preleveze și analizeze exsudatul (hop, aici anticipez punctul 2 de mai jos)”, nu se precizează care, dar în marea majoritate a cazurilor e vorba de cel faringian. Dar dacă înșiși doctorii urmează calea scurtă, de ce n-ar face-o pacienții lor sau consilierii lor?

2.       Se face că dicționarele explicative (am aici clar DN3, Marcu & Maneca, 1987, pagina 428) ni-l dau în grafia exsudat, confirmată de DOOM (1982) la pagina 217 și de DOOM2 (2005) la pagina 289. Deși DEX-ul, din perspectiva unui dicționar explicativ, ne mai dă în general variante în afara normei pentru cuvinte, pentru acesta forma fără s din textul întrebării este neindicată (ca un fapt general, DEX-ul și celelalte dicționare explicative nu oferă variante în afara normei ortografice pentru termenii științifici). Deci corect ar fi fost, pentru început „Fă-ți exsudat-ul”. Norma de articulare hotărîtă enclitică a neologismelor ne cere să le/o atașăm pe ul sau pe a fără semn grafic (cratimă) înainte, atît timp cît neologismul (în grafie originară și/sau românizată) are ultima literă alta decît w, q, y. Deci norma din prezent este show-ul, brandy-ul. Prin urmare, exsudatul este varianta corectă.

3.       (bonus) Etimologia imediată a cuvîntului exsudat este – conform DN3 op.cit.- franțuzescul (l’) exsudat. Dar luînd și verbul a exsuda (aflat cu trei cuvinte mai sus), găsim tot în DN3 pentru cuvîntul franțuzesc exsuder o origine latină cultă în exsudare. De fapt, să dăm direct notița de la https://www.cnrtl.fr/definition/exsuder : Prononc. et Orth.: [εksyde], (il) exsude [εksyd]. Cf. é-¹. Ds Ac. 1762-1932. Étymol. et Hist. 1575 « sortir par exsudation » (A. Paré, livre XI, chap. 2, éd. Malgaigne, t. 2, p. 244). Empr. au lat. impérial exsudare « s'évaporer entièrement; rendre par suintement, dégoutter de ».

 D  După cum se poate intui, sper, exsudare  înseamnă „a scoate/înlătura/evapora transpirația”, este format din prefixul ex- și substantivul sudare (transpirație). În română îl avem pe sudoare, pe care DEX-ul ni-l dă din latinescul sudor (deci nu este neologism), provenind la rîndul său [1] din forma *sueid-s- 'transpirație' în proto-indo-europeană, deci nu e de mirare că sudoare (dar și cu verbul înrudit a asuda) este presupus de controversatul Mihai Vinereanu [2] că provine mai degrabă din limba traco-dacă, nevenind romanii cu el peste daci după anul 100. Din păcate, nici pentru sudoare, nici pentru asuda nu avem disponibilă și opinia lui Pîrvu Boerescu, unul dintre criticii dicționarului etimologic al lui Vinereanu.

Atunci de ce scrie lumea neglijent „exudat”? Pentru că nu există doi de [s] în pronunție. Astfel, pronunția cuvîntului „exsudat” este /ek.su.'dat/ iar secvența bifonemică /k.s/ este refăcută grafic într-un „x”, nu în digraful „xs”.

---

[1] Michiel de Vaan - Etymological Dictionary of Latin and the other Italic Languages, Koninklijke Brill NV, Leiden, 2008.

[2] După cum poate se știe, M.V. trimite majoritatea vocabularului de bază al limbii române la prezumata limbă traco-dacă pe filieră proto-indo-europeană.