De ce s-a schimbat gramatica?

 

Nu e nici un secret că GALR (ILAR [1], 2005, retipărită cu mici modificări în 2008, Ed. Academiei Române, și apoi iarăși în 2022, Ed. Litera), pe care o putem numi și Gramatica Guțu Romalo – Pană Dindelegan sau gramatica modernă/de cercetare a limbii române, diferă substanțial de GA II (1963, tiraj nou 1966). Practic, gramatica oficială (academică) a limbii române este substanțial rescrisă la mai mult sau mai puțin de 40 de ani. Nici măcar o secțiune nu este păstrată intactă, pînă și cunoscutele „Morfologia” și „Sintaxa” devin ca titlu de volume în GALR „Cuvântul” și „Enunțul”, iar abordarea autorilor (mai degrabă autoarelor) celei noi este dintr-o perspectivă globală numită morfosintaxă. Practic, gramatica Graur - M. Avram din 1966, numită în prezent „gramatica tradițională” (eu îi spun și „gramatica clasică”), pe măsură ce va dispărea încet, încet și din studiile preuniversitare [2], va avea doar rol istoric, fiind probabil chiar retrogradată pînă la un curs (poate chiar opțional) la facultățile de litere. Dar cine știe cum va fi școala românească după 2030, dacă va mai fi?

Mai mult, unul dintre motivele de frustrare pentru absolvenții de litere este că noua gramatică se studiază de ani buni în facultate, dar cînd aceștia merg ca profesori în școli, tot gramatica „veche” trebuie predată (probabil frustrarea e că trebuie și ei să învețe unele lucruri din nou). Cum spuneam, cred că se va face treptat trecerea spre (părți din) noua gramatică și la nivelul școlilor, astfel elevii de gimnaziu vor învăța o variantă „diluată” de „gramatică modernă”, pe care o consider, totuși, mai complicată decît gramatica învățată (sau nu) de părinții lor, sau de frații lor mai mari.

Totuși, cînd s-a schimbat gramatica limbii noastre și de ce? Răspuns: TREPTAT sau, dacă vreți, PERMANENT.

Cercetarea științifică (în orice domeniu, indiferent de regimul economic capitalist sau comunist) este după principiul american publish or perish [3]. Este atunci logic că institutele de lingvistică din țară (cele de la Cluj, Iași și cel al academiei de la București, plus corpul profesoral al facultăților de litere din țară) au produs în acești 40 de ani dintre gramatici mii de lucrări și zeci de cărți despre elemente ale gramaticii limbii române ce veneau a completa sau a propune drept alternativă la capitolele respective din GA II 66. Spre exemplu, cartea lui Gligor Gruiță „Acordul în limba română” din 1981 critică și oferă o extindere a capitolelor de acord din GA, cartea lui G.G. Neamțu „Predicatul în limba română” din 1986 redefinește complet predicatul nominal statuat de GA. Monografia lui Ion Diaconescu „Infinitivul în limba română” din 1977 extinde minuscula subsecțiune din GA despre modul infinitiv plecînd de la argumente istorice. Profesorii Irimia, Drașoveanu, etc. Exemplele pot continua, aici referindu-mă doar la cercetători care nu fac parte din autoarele GALR 2005 (2008/2022).

Alinierea în sensul de propunere de schimbare a gramaticii românești după „curentul global/modern” indus mai ales dinspre SUA (Noah Chomsky) a început încă la cîțiva ani după GA, în lucrarea Valeriei Guțu Romalo „Sintaxa Limbii Române” din 1973 în care ne este prezentată abordarea unei părți a sintaxei din perspectiva „gramaticii generative transformaționale”. Elementele fundamentale din GALR (grupurile) aici își au originea (grupul verbal, de exemplu, este extins de G. Pană Dindelegan într-o lucrare (teza dumneaei de doctorat) „Sintaxa transformațională a grupului verbal în limba română”, Ed. Academiei, 1974), iar „sintaxa transformațională” însăși aplicată limbii române este expusă într-o lucrare și mai veche, „Sintaxa transformațională a limbii române”, cu autori Em. Vasiliu și S. Golopenția Eretescu, apărută în 1968. Atunci, de ce nu s-a transformat gramatica oficială (academică) a limbii din varianta ei tradițională în varianta actuală modernă mai devreme de 2005? Probabil că nu s-a putut, ca să nu zic că nu s-a vrut.

Dacă GALR este dificil de înțeles pentru non-lingvist (și nu doar din faptul că are peste 1800 de pagini!) și în condițiile în care varianta sa teoretic mai „diluată” GBLR (2010, ed. I, 2016, ed. a II-a) este, totuși, cel puțin la același nivel (iar un obstacol pentru nespecialist pe care eu îl găsesc în parcurgere este terminologia lingvistică folosită), iar gramatica din 2020 pentru gimnaziu (retipărită în 2022) este, din fericire, inteligibilă atît pentru profesorul de limba română, cît mai ales pentru elevul mediu (dar doar pentru că această lucrare încă are conținutul de bază al gramaticii tradiționale!), rămîn în clipa scrierii acestui text circumspect că, în contextul de neignorat al deteriorării nivelului de predare și mai ales de studiu în școlile noastre, complicarea adusă de noua gramatică la nivel de gimnaziu și liceu era absolut necesară. Dar, cum spuneam la început, pentru a face pasul mai ușor către facultatea de litere (sincer, foarte puțini dintre cei ce ajung să promoveze bacalaureatul intră la facultatea de litere), este necesar să se studieze elemente din gramatica modernă Guțu Romalo – Pană Dindelegan încă de la fragede vîrste de 12-13 ani, nu? Atunci, „Good luck!” [4]

P.S. Gramatica s-a schimbat, se schimbă, limba s-a schimbat, se schimbă. Cumva e firesc ca programa de gimnaziu (sau pentru admitere la facultățile de drept și academia de poliție) să nu rămînă ancorată în „clasic” (anul 1966) și să migreze la modern, doar că modern înseamnă mai complicat, deci mai puțin pretabil studiului larg pe o populație de vîrste 11-15 ce este din ce în ce mai puțin interesată de citit și învățat în general, nu doar de cum vorbește și scrie limba română. Cum zicea cineva: „e..., și la ce-o să-mi folosească mie în viață propoziția predicativă și cum s-o deosebesc de una subiectivă?”

 

---

[1] ILIR după Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” este acronimul oficial, doar că mie mi se pare mai potrivit ILAR de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, întrucît lucrările (gramatici, dicționare) publicate de acest institut au pe copertă ACADEMIA ROMÂNĂ, abia dedesubt apărînd numele oficial al angajatorului autorilor.

[2] În 2020 a apărut la Editura Univers Enciclopedic Gold „Gramatica Limbii Române pentru Gimnaziu” de G. Pană Dindelegan et al., ce descrie starea de fapt și menționează că programa (deja schimbată față de anii cînd eram eu în școală) pentru clasele V-VIII și liceu (studii pedagogice) va fi pregătită pentru migrare la „noua gramatică”. Spre sfîrșitul lui 2020, chiar este în discuții avansate între minister și ILAR reintroducerea generalizată a gramaticii în studiile liceale, adică și la profilul general teoretic și la cel tehnic.

[3] „Publici sau pieri” în traducere în limba română.

[4] Citat din filmul Taken (2008), se recomandă citirea cu accent albanez :)

Cînd uzul nu respectă norma

 

De multe ori cînd sesizăm o schimbare de normă ortografică, ne gîndim că fie era ceva în neregulă cu cea veche, fie cea veche era bună, dar (uneori din motive de neînțeles) unii slujbași ai statului ne conving că este imperios necesar să acceptăm și o altă formă de scriere sau pronunțare pentru același cuvînt. De multe ori uzul și nu lingvistul face norma, ba chiar cunosc cel puțin o persoană care susține că doar uzul majoritar trebuie să dea norma, și lingviștii să ia un pix ș-o foaie să noteze și să transcrie în dicționare. Eu, după cum se deduce din ce-am scris aici pe blog, susțin opusul, că normele și mai ales schimbările lor trebuie să fie fundamentate și cu altceva decît „majoritatea oamenilor cu școală scriu/pronunță în prezent așa”.

Cuvîntul „urechi” are o redare ortoepică drept u r e k’, adică șase cifre, dar doar patru sunete. Regionalismul „curechi” este fonetic k u r e k’, are deci șapte litere, cinci sunete. Leguma „ridiche” încă de la primul dicționar ortografic normativ din 1953/1954 este scrisă cu forma de plural ridichi și de aici se impune pronunțarea r i d i k’.

·         Scriban (1939, p. 1130) îi recunoaște două grafii rîdiche (est.) și ridiche (vest).

·         Șăineanu (1929, p. 550) îi dă forma de bază ridiche, dar cu varianta rădiche.

·         Candrea (1932, Vol. V, p. 1069) are cuvîntul de bază ridiche, variantă rădiche.

·         DLRLC (1955-1957) are forma standard ridiche, dar spune că varianta ridichie, cu pluralul ridichii este comună în Muntenia și Oltenia. Avem deci o pronunție diferită, r i d i k’ i e, respectiv la plural r i d i k’ i i̯ [1] (similar substantivelor muchie/muchii, rochie/rochii, așchie/așchii).

·         DLRM (1958, p. 718) are forma standard ridiche, cu varianta ridichie drept regionalism.

·       DEX2 (1998, p.927) și DEX2 (2009) dau doar forma standard ridiche, fără a mai preciza vreo variantă.

·       MDA2 (2010, Vol. al II-lea, p.711) pentru cuvîntul-titlu ridiche dă multe variante printre care și ridichie.

 

            Cred că nu a prins deloc în sudul țării suspendarea acelui i  din forma normativă de plural, de aceea este familiară varianta ridichii cu singularul aferent. O văd acum cîteva zile la Carrefour scrisă deasupra unei caserole. Înainte să judec „ce agramați sînt ăștia”, mă gîndesc dacă la Iași în piață un țăran scrie pe un carton pus în fața unei grămezi mari de cartofi barabule sau chiar cum pronunță, barabuli. Formele regionale sau cuvintele învechite sînt clar în afara normei [2] (cu excepția notabilă a pluralului cireși pentru cireașă din DOOM2, pe care o consider greșeală), dar la ridiche/ridichie nu e formă complet diferită pentru sinonimul regional, ci e doar o literă în plus. In my book [3], scrierea ridichii nu este o eroare. Mă pot doar gîndi la acest i să-i caut o explicație. Este, de ce nu, posibilă o contaminare din rochie (unde MDA2 ne propune bulgărescul roclia (рокля) drept etimon imediat, dar forma din vestul țării (după Scriban 1939) roche aduce a nemțescul Rocke), sau unghie, sau așchie, doar că n-a cîștigat bătălia uzului general național cum a cîștigat muchie față de muche (oare buche ieșit din uz de ceva vreme ar fi fost azi  buchie?). Ca fapt divers, chiar ieri am auzit la mine în casă ridiche, nu ridichie, deci care ar fi singura explicație pentru care nu mi-ar ieși pe gură decît ridichie și ridichii: sînt eu oltean.

 

---

[1] Ca adaptare după Beldescu, G. – Ortografia actuală a limbii române, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984, pagina 67.

[2] Așa ne-a învățat academia comunistă, că trebuie reguli clare, preferabil unice, pentru scrierea și pronunțarea cuvintelor, deci există doar variantă corectă, iar restul de variante sînt automat incorecte. Lingviștii de la ILAR de azi, deși s-au depărtat cît au putut de perioada de dinainte de 1989 (de exemplu, au aruncat la gunoi gramatica tradițională românească), au păstrat sfîntă dorința de normare ortografică și ortoepică, lucru pe care îl apreciez. Doar cu noile norme nu prea sînt de acord.

[3] Ca să simtă și romgleziștii băgați în seamă.

Despre rasismul din limba română

 

Este un articol despre istoria cuvîntului rasism, nu unul țintit socio-politic, deși am și niște argumente despre fapte curente în el. Sînt alții care pot scrie mai bine despre rasism, din toate unghiurile. Și sînt și alții care se rezumă să scrie (din capul lor) sec „Say No to Racism” în cazuri în care nu e vorba de așa ceva...

Cercetînd MDA2 (2010, Vol. II) îl găsim pe rasism la pagina 626 cu atestare la Mihail Sadoveanu, Evocări[1], Ed. de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1954[2]. Etimologia imediată este cuvîntul franțuzesc racisme (MDA2, DLRM 1958, DN3 1986, DEX2 1998, DEX2 2009), dar observăm în DN3 că ni se dă spre comparație și cuvîntul rusesc rasizm (după расизм). Întrucît termenul este în principiu socio-politic, pe măsură ce ne depărtăm de perioada stalinistă de la noi, observăm schimbarea definiției lingviștilor:

·         DLRLC: Teorie reacționară burgheză a inegalității raselor, emisă cu scopul de a constitui o justificare pentru dominarea și subjugarea unor popoare.

·         DLRM: Teorie reacționară a inegalității raselor, emisă cu scopul de a constitui o justificare științifică pentru dominarea și subjugarea unor popoare.

·         DN3: Concepție social-politică antiștiințifică și reacționară care susține ideea nefondată a inegalității biologice și intelectuale a raselor, precum și caracterul determinant, în istorie, al particularităților rasiale ale oamenilor, al luptei dintre rase.

·       DEX2 1998 și DEX2 2009: Teorie social-politică care susține inegalitatea biologică și intelectuală a raselor umane.

·         NODEX 2002[3]: 1) Teorie social-politică care susține inegalitatea biologică și intelectuală a raselor umane. 2) Acțiune de discriminare rasială.

·         DELRA 2008[4]: Teorie social‑politică prin care se susţine inegalitatea raselor omeneşti şi dreptul rasei superioare de a le domina pe celelalte.

Constatăm că DEX-ul moldovenesc e singurul care menționează explicit cuvîntul discriminare, un rasist fiind un adept al rasismului, deci cineva care discriminează rasial. Chiar și în absența mișcării sociale de factură recentă și agresive din punct de vedere mediatic „Black Lives Matter”[5], se încetățenește în accepțiunea mondială că discriminarea este doar căte persoanele cu pielea de culoare închisă/neagră, argumentul fiind că atrocitățile din ură rasială au fost de-a lungul multor sute de ani îndreptate doar către negri (cu moși-strămoși în Africa) sau, în general, persoane cu pielea închisă la culoare. Deci rareori rasismul și rasiștii fac discriminare către alte rase, deși semnificația din prezentele și trecutele dicționare românești nu se referă (încă) strict la rasa neagră.

Subiectul rasismului este atît de sensibil azi, încît însăși menționarea cu scop de identificare a unei persoane prin culoarea pielii este catalogată, din punctul meu de vedere în mod odios, drept un act de rasism, adică de discriminare[6]. Cineva chiar spunea: „e rasism nu cînd crede majoritatea, ci cînd consideră cel/cei vizat/ți”. Ceea ce e, nu-i așa, un exemplu în care minoritatea (cei vizați și cei ce le împărtășesc afrontul) are un tratament discriminator la adresa majorității, negîndu-i opinia sau chiar dreptul la opinie...

Nu știu cum va arăta definiția lui rasism în DEX3 ce va apărea în următorii ani, dar timpurile curente sînt – pentru mine - deja absurde prin a cere oricărui individ controlul maxim al cuvintelor ce îi ies pe gură sau în scris. Că imediat capeți prihana de rasism. Cei ce pun aiurea eticheta de rasist/rasism nu sînt cu nimic mai presus decît prea-sensibilii „fulgi de zăpadă” ai vremurilor pe care le trăim: https://en.wikipedia.org/wiki/Snowflake_(slang)#Generation_Snowflake .

Pentru unii încă inocentul „negru” (facînd referire la o persoană) se adaugă la lista de cuvinte tabu (cum ar fi evreu[7], țigan, naționalist), deși alb sau galben cred nu are nici o problemă. Că vocabularul nostru este plin de termeni de la ușor la foarte jignitori pentru fiecare cuvînt din acesta impus tabu e una, să fii acuzat că îi discriminezi prin menționarea culorii pielii e pentru mine altceva. Că omul ăla se simte jignit că i-ai spus, „tu ăla negru, vino încoa!’” e strict problema lui, pentru mine ar fi, eventual, de schimbat prea familiarul ăla, ce ne vine de multe ori ca un automatism verbal. Dacă între 10 negri titulari în echipa de fotbal a Franței ar fi doar Antoine Griezmann și, pur și simplu, ai un lapsus cu privire la numele lui și îi zici „yo, white guy, come here” chiar l-ai discrimina, chiar l-ai pune lîngă sclavii de pe plantațiile de bumbac? Referindu-te la naționala de rugbi a Noii Zeelande și neștiind de unde vine „All Blacks”[8], ești un rasist mizerabil, nu? E singura concluzie în ton cu vremurile ăstea alunecoase, zic eu.

În final, Radu Paraschivescu, invitat fiind la un post de televiziune dedicat sportului, ne spune că e o diferență între „ăla negru” și „negrul ăla”. Eu cred că da, dar nu în sensul lui: pentru mine sînt două situații diferite ale aceleiași pseudo-probleme, anume identificarea unei persoane dintr-un grup, făcută, dios mio, după culoarea pielii, nu după aia a gecii, a uniformei de serviciu etc. În primul caz într-un grup de mai multe persoane este doar un negru, pe cînd în al doilea sînt mai mulți negri (eventual pe lîngă albi sau asiatici) și te referi în mod precis la unul dintre ei. Dacă maestrul sugera că „negrul ăla” ar putea fi mai delicat (spre jignitor, rasist) decît varianta „ăla negru”, e opinia lui, dar pesemne că se gîndește că „negrul” este o etichetă de inferiorizare în context social, istoric, nu una de culoare a pielii. Îmi permit să nu fiu de acord cu domnia sa. În inocența mea, cred că, în româna pe care o vorbim, dacă cineva vrea cu tot dinadinsul să fie rasist, nu „negru”, „alb”, „galben” ar fi cuvintele folosite, ci altele care încep cu „c”, „m”, „g” și așa mai departe.

---

[1] În 1954, deja îl aveam (glumind) pe Sadoveanu 2.0, adică varianta comunistă.

[2] Citatul exact apare în DLRC: „Foarte puțini dintre tinerii scriitori de atunci se lăsau ademeniți de trîmbițele rasismului”. După cum se exprimă „Ștefan cel Mare al literaturii române”, pare-se că acest cuvînt era deja cunoscut în rîndul cititorilor săi.

[3] NODEX = Noul dicționar explicativ al limbii române, Ed. Litera Internațional, 2002 = „DEX-ul moldovenesc”.

[4] Dicționar explicativ al limbii române de azi, Ed. Litera Internațional, 2008.

[5] Traducere din limba engleză: „Viețile negrilor contează”.

[6] Cu sensul din DEX2 2009: Politică prin care un stat sau o categorie de cetățeni ai unui stat sunt lipsiți de anumite drepturi pe baza unor considerente nelegitime. ◊ Discriminare rasială = segregație.

[7] Cineva mi-a spus că sînt rasist că am menționat despre un magnat media că ar fi evreu. Deși evreu n-are nici o legătură cu vreo rasă, sau discriminare rasială. Puteam spune iudeu, tot aia. Puteam spune jidan, dar m-aș fi făcut vinovat de o jignire, ceea ce nu îmi propuneam.

[8] http://rugbymuseum.co.nz/article-all-blacks-the-name/