De multe ori cînd sesizăm o schimbare de normă ortografică, ne gîndim că fie era ceva în neregulă cu cea veche, fie cea veche era bună, dar (uneori din motive de neînțeles) unii slujbași ai statului ne conving că este imperios necesar să acceptăm și o altă formă de scriere sau pronunțare pentru același cuvînt. De multe ori uzul și nu lingvistul face norma, ba chiar cunosc cel puțin o persoană care susține că doar uzul majoritar trebuie să dea norma, și lingviștii să ia un pix ș-o foaie să noteze și să transcrie în dicționare. Eu, după cum se deduce din ce-am scris aici pe blog, susțin opusul, că normele și mai ales schimbările lor trebuie să fie fundamentate și cu altceva decît „majoritatea oamenilor cu școală scriu/pronunță în prezent așa”.
Cuvîntul „urechi” are o redare ortoepică drept u r e k’, adică șase cifre, dar doar patru sunete. Regionalismul „curechi” este fonetic k u r e k’, are deci șapte litere, cinci sunete. Leguma „ridiche” încă de la primul dicționar ortografic normativ din 1953/1954 este scrisă cu forma de plural ridichi și de aici se impune pronunțarea r i d i k’.
· Scriban (1939, p. 1130) îi recunoaște două grafii rîdiche (est.) și ridiche (vest).
· Șăineanu (1929, p. 550) îi dă forma de bază ridiche, dar cu varianta rădiche.
· Candrea (1932, Vol. V, p. 1069) are cuvîntul de bază ridiche, variantă rădiche.
· DLRLC (1955-1957) are forma standard ridiche, dar spune că varianta ridichie, cu pluralul ridichii este comună în Muntenia și Oltenia. Avem deci o pronunție diferită, r i d i k’ i e, respectiv la plural r i d i k’ i i̯ [1] (similar substantivelor muchie/muchii, rochie/rochii, așchie/așchii).
· DLRM (1958, p. 718) are forma standard ridiche, cu varianta ridichie drept regionalism.
· DEX2 (1998, p.927) și DEX2 (2009) dau doar forma standard ridiche, fără a mai preciza vreo variantă.
· MDA2 (2010, Vol. al II-lea, p.711) pentru cuvîntul-titlu ridiche dă multe variante printre care și ridichie.
Cred că nu a prins deloc în sudul țării suspendarea acelui i din forma normativă de plural, de aceea este familiară varianta ridichii cu singularul aferent. O văd acum cîteva zile la Carrefour scrisă deasupra unei caserole. Înainte să judec „ce agramați sînt ăștia”, mă gîndesc dacă la Iași în piață un țăran scrie pe un carton pus în fața unei grămezi mari de cartofi barabule sau chiar cum pronunță, barabuli. Formele regionale sau cuvintele învechite sînt clar în afara normei [2] (cu excepția notabilă a pluralului cireși pentru cireașă din DOOM2, pe care o consider greșeală), dar la ridiche/ridichie nu e formă complet diferită pentru sinonimul regional, ci e doar o literă în plus. In my book [3], scrierea ridichii nu este o eroare. Mă pot doar gîndi la acest i să-i caut o explicație. Este, de ce nu, posibilă o contaminare din rochie (unde MDA2 ne propune bulgărescul roclia (рокля) drept etimon imediat, dar forma din vestul țării (după Scriban 1939) roche aduce a nemțescul Rocke), sau unghie, sau așchie, doar că n-a cîștigat bătălia uzului general național cum a cîștigat muchie față de muche (oare buche ieșit din uz de ceva vreme ar fi fost azi buchie?). Ca fapt divers, chiar ieri am auzit la mine în casă ridiche, nu ridichie, deci care ar fi singura explicație pentru care nu mi-ar ieși pe gură decît ridichie și ridichii: sînt eu oltean.
[1] Ca adaptare după Beldescu, G. – Ortografia actuală a limbii române, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984, pagina 67.
[2] Așa ne-a învățat academia comunistă, că trebuie reguli clare, preferabil unice, pentru scrierea și pronunțarea cuvintelor, deci există doar variantă corectă, iar restul de variante sînt automat incorecte. Lingviștii de la ILAR de azi, deși s-au depărtat cît au putut de perioada de dinainte de 1989 (de exemplu, au aruncat la gunoi gramatica tradițională românească), au păstrat sfîntă dorința de normare ortografică și ortoepică, lucru pe care îl apreciez. Doar cu noile norme nu prea sînt de acord.
[3] Ca să simtă și romgleziștii băgați în seamă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu