Să înnotăm ca să nu ne înnecăm

 

Se știe de ceva vreme că ortografia din normă (DOOM[1] 1982 și DOOM2 2005 și retipăririle) impune folosirea unui singur n în cele două cuvinte înota și îneca (plus familiile lexicale). „Punerea la colț” a celui de-al doilea n este făcută la reforma ortografică din 1953 (MDO 1953 și revizuit un an mai tîrziu, argumente repetate în toate cele cinci ediții ale ÎOOP). Explicația oficială – valabilă din punctul de vedere al lingviștilor pînă astăzi – este:

„Se scriu cu un singur n: înota, îneca, în care nu se mai simt elementele componente (nu înnota, înneca)”.[…] (MDO 1954, p. 35). „Se scriu cu un singur n cuvintele în care nu se simte prezența cuvîntului primitiv începător cu n: înabuși, îneca, înota.” (op cit., p. 44).

Această explicație admite folosirea anterioară a grafiei cu nn dintr-o compunere (în terminologie lingvistică derivare) în+nota, respectiv în+neca. Această compunere ar putea fi făcută fie înăuntrul limbii române, fie luată direct din etimon. Cu privire la etimologie, avem, totuși, păreri divergente:

·      Candrea (CADE) îl dă pe înnota din latina vulgară innotare, sau latina clasică innatare. Deci dublul n este „importat”.

·      Candrea (CADE) îl dă pe înneca din latinescul necare. Aici adăugarea prefixului în se înțelege că ar fi pe terenul românei.

·      Cihac (1870[2]) îl dă pe înnot(a) după latinescul in-natare, iar pe înnec(a) după latinescul in-necare.

·     Ciorănescu (1958-1959, 2002[3]) îl dă pe înota după latinescul refăcut notare în loc de natare și îi dă o variantă arhaică (a) nota. Pe îneca îl dă ca fiind creat după latinescul necare.

·     Vinereanu (2020[4], p. 299) îl dă pe îneca mai degrabă cognat cu italienescul annegare, deci și în limba italiană apare un prefix. Pe înota îl atribuie direct lui natare, cu notare[5] un latinesc refăcut.

 

Deși avem această neuniformitate etimologică, putem trage niște concluzii:

1. Prefixarea apare mai degrabă o creație înăuntrul limbii române.

2. Grafiile pur etimologice pentru cele două verbe ar fi nata[6] și neca.

3. „În-ul” care „nu se mai simte” este o hotărîre arbitrară e lingviștilor din anii ’50.

 

În orice pronunție normală verbele a se înnegura, a se înnopta, a (se) în(n)eca și a în(n)ota au aceeași „greutate” sau „lungime” a consoanei n. Separarea ortografică are, de fapt, o singură justificare: la înnegura și înnopta avem o derivare, în sensul că negură, respectiv noapte ar fi cuvintele de bază de la care verbele s-au generat prin sufixul în-, în timp ce această caracteristică nu s-ar aplica la înnota și înneca, neavînd substantivele not, respectiv nec. Dar nu trebuie să existe un substantiv drept cuvînt de bază. E o premisă falsă pentru a accepta grafia cu un singur n. E suficient să luăm verbele latinești și să le „românizăm” cu prefix. Mai mult, î- nu este prefix, iar cele două verbe fără al doilea n nu au, deci, justificare structurală sau etimologică. Cu grafia oficială de aproape 70 de ani cele două cuvinte rămîn niște anomalii. Iar oamenii care scriu cu doi n sînt etichetați în mod nedrept ca agramați, în condițiile în care norma actuală nu are, în opinia mea, deloc o justificare științifică.

Există și ceea ce eu numesc „dublă măsură lingvistică” atunci cînd vine vorba de justificarea ortografiei după principii etimologice: romglezismele sînt cu sfințenie neadaptate ortografic după fonetism[7], eventual cu argumentarea că ar fi prea recente[8], în timp ce restul împrumuturilor mai vechi au fost deja românizate mai bine sau mai rău (vezi drept exemplu nota de subsol [8] și cele două articole http://thescienceinmymind.blogspot.com/2015/04/prajiturica-prajiturelelor.html și partea a doua a sa http://thescienceinmymind.blogspot.com/2015/04/prajiturica-prajiturelelor-comentata.html).

---

[1] Ca de obicei, pentru siglele dicționarelor trimit către www.dexonline.ro/surse.

[2] Dictionnaire d’étymologie daco-romane. Vol I, Frankfurt.

[3] Republicare în 2002 la editura Saeculum, cu mici modificări față de ediția originală din Spania din 1958-1959.

[4] Fondul lexical principal al limbii române, Ed. Uranus.

[5] Ernout, M. - Dictionnaire Etymologique de la Langue Latine (Ed. a III-a, 1951) spune la pagina 785 despre *notare că este obscur și doar derivatele din natare  sînt prezente în limbile romanice.

[6] Candrea și Densușianu (1907) dau verbele de bază nuta cu varianta grafică înnota, respectiv neca și înneca

[7] Dacă eu scriu în spațiul public linc în loc de link, maus în loc de mouse, draiv în loc de drive etc. sînt aspru criticat.

[8] Bine, și cînd au fost adaptate, au fost adaptate prost în trecut. „Graurismele” clovn¸cnocaut, cnocdaun îmi vin în minte. DOOM2 îl pseudo-corectează pe clovn în claun făcîndu-l arhaism (!) și le abramburește pe celealte două (grafie originală în engleză, dar pronunție încă recomandată cu c, alături de cea fără c).

Despre acord, apoziție și pronume relativ

 

Exercițiu propus pe platforma Facebook (partea cu litere aldine e inventată acum de mine, că îmi sună mai bine decît cea originală):

Care variantă este corectă?

A.      Mă adresez vouă, cei cărora le-a pierit cheful de muncă.

B.      Mă adresez vouă, celor cărora le-a pierit cheful de muncă.

C.      Altă variantă.

Plusez acum cu un exercițiu înrudit (tot în stil umoristic):

D.      Cei cărora le-a pierit auzul să vină în față.

E.       Celor cărora le-a pierit auzul să vină în față.

Un răspuns de acolo cu era: „Ambele. Există atât apoziție acordată (păstrează cazul obiectului pe care îl determina, în cazul de fata, Dativ), cât și apoziție neacordată (e la forma de nominativ, iar obiectul determinat este în alt caz).” (nota mea, ambele adică A și B sînt corecte). Acest răspuns vine în contextul următoarelor despărțiri în propoziții a frazei (X):  „Mă adresez vouă, cei 1-PP/ cărora le-a pierit cheful de muncă 2-AT/”, sau „Mă adresez vouă, celor 1-PP/ cărora le-a pierit cheful de muncă 2-AT/”. Alt respondent spune că doar B este corectă, că apoziția repetă cazul (vouă -D, celor -D). Altcineva spune iarăși că nu este obligatorie repetarea cazului. Un alt răspuns demn de menționat este: În școală ne oprim, de obicei la apoziția în N. Celelalte apoziții, acordate, se învață mai târziu. Instinctul limbii ne ghidează, însă, de aceea majoritatea vom răspunde ca este preferabila varianta 2.

Pentru început, să extind argumentația celor două puncte de vedere (doar B corectă, respectiv A și B corecte).

În GA Ed. a II-a, 1966, Vol. II, p. 128 apoziția este atributul substantival pus în cazul nominativ indiferent de cazul termenului determinat, sau acordat în caz cu acesta. Restricția la substantiv este ridicată la pagina 130 unde se admite existența apoziției exprimate prin numeral, respectiv pronume (ca substituent al substantivului, p. 135). O discuție despre acordul în caz regent – apoziție nu mai apare. În concluzie, dacă adoptăm despărțirea în propoziții (X) (cu oricare dintre cele două variante impuse de A. și B.), GA ne permite să spunem că atît A., cît și B. sînt corecte („cei”- N sau „celor”- D este un pronume demonstrativ ce are ca regent pronumele demonstrativ „vouă” – apoziție simplă).

În GBLR 2016, p. 598 ni se exemplifică atît acordul în caz (în terminologia bază-apoziție), cît și lipsa lui, cu nominativ la apoziție indiferent de cazul bazei: „L-am întîlnit pe Ion, prietenul meu”, cf. „L-am întîlnit pe Ion, pe prietenul meu”. Deci ambele gramatici (cea veche și cea nouă) ne permit să spunem că atît A., cît și B. sînt corecte.

La sondajul propus eu aleg (am ales) varianta B, cu acordul strict în caz[1]. 

Este, totuși, un exercițiu intelectual interesant să ne imaginăm cum poate fi obținută o variantă C, dacă nu ca formă, măcar ca justificare. Vă invit să-l parcurgeți.

Se propune: Despărțire în propoziții (XI) = Mă adresez vouă, 1-PP/ celor cărora le-a pierit cheful de muncă 2-AP/. „AP” de la propoziție apozitivă, aici situîndu-ne automat în afara normei gramaticale Pană Dindelegan-Guțu Romalo (GALR, GBLR) ce suprimă apozitiva.

Propoziția apozitivă a fost teoretizată inițial de Mioara Avram în Studii de Gramatică, Vol. I, p. 147-153 (1956).[2] O definiție o găsim în V. Șerban – Sintaxa Limbii Române. Curs Practic., EDP, București, 1970, p. 205: „Propozițiile atributive la care nu se vede raportul de subordonare, ci stau pe același plan cu termenul la care se referă, se numesc apozitive”.

Prin contragere, apozitiva devine apoziție simplă explicativă cu sau fără acord în caz: Mă adresez vouă, lipsiți/lipsiților de chef de muncă. Consider că prezența în scris a virgulei și a pauzei în vorbire permite reluarea lui vouă prin adjectivul în nominativ lipsiți, întrerupînd acordul obligatoriu în caz (ca în exemplul „Am văzut coperta unei cărți, concepută de Popescu cu zece ani în urmă”, unde construcția explicativă concepută de Popescu cu zece ani în urmă subînțelege reluarea tautologică a substantivului carte în cazul nominativ imediat după virgulă).

„Celor cărora” din 2-AP în accepțiunea Mioarei Avram (v. mai jos) nu poate fi atunci decît complement indirect exprimat prin pronume relativ compus (cel care) în cazul dativ, reluat prin le.

Teoretizarea pronumelui relativ compus are o istorie tumultuoasă, fiind expusă pe larg de Ion G. Diaconu, Există pronume relative compuse în limba romînă?, LR, 1959, p.23-30.

Drept premisă, Diaconu face referire la cele trei articole din Studii de Gramatică (op. cit.) publicate de Maria Iliescu (p.31), Alexandru Graur (p.136) și Mioara Avram (p.144). M. Avram admite fără rezervă existența pronumelui relativ compus prezentat de GA, Ed. I, 1954, în timp ce A. Graur o respinge: în cel ce, „este clar pentru oricine că avem aici un pronume demonstrativ, cel, și unul relativ, ce”. Citînd din Diaconu „Pentru Maria Iliescu cel ce poate fi considerat și ca pronume relativ compus, și ca grup format din două pronume distincte, după cum demonstrativul poate fi sau nu accentuat și despărțit de pronumele relativ printr-o pauză în vorbire. Cît privește pe cel care, acesta, de cele mai multe ori, nu constituie o unitate, ci o simplă alăturare a pronumelui relativ la un pronume demonstrativ”. Se întreabă Diaconu: „Dacă cel care este un pronume relativ compus, cum trebuie să se comporte părțile lui componente, care sînt amîndouă flexibile, așa cum s-a spus mai sus?”. Demontarea argumentației de unitate (în parte de propoziție) a formei cel/cea care se face prin referire la o situație de lipsă de acord în caz, alta decît cea apozitivă: I-am văzut pe cei cărora le datorez bani cu camătă. Dacă pe cei cărora ar fi un pronume relativ compus, care ar fi cazul său? Acuzativ de la pe cei, sau dativ de la cărora? Prin contragere ar fi I-am văzut pe cămătari, deci am putea spune acuzativ. O unitate ar fi cerut, totuși, exprimarea: I-am văzut pe celor cărora le datorez bani cu camătă, sau I-am văzut celor cărora le datorez bani. Prepoziția pe se poate folosi doar cu forma de acuzativ a pronumelui, deci prima formulare e incorectă (pe-ul „rămîne suspendat”). În cea de-a doua pe este suprimat, dar în absența prepoziției, contragerea ar fi I-am văzut cămătari. Ar trebui să obținem un complement direct ce îl reia pe I, obligatoriu cu pe, nu un element predicativ suplimentar.

Conchidem că o variantă acceptabilă (la nivel justificativ) C nu se poate formula în prezența conceptului de pronume relativ compus. Diaconu (op. cit.) discută și pronumele relative compuse ceea ce, cele ce, cel ce.  

Exercițiul cu D și E e lăsat cititorilor ce au avut răbdarea să ajungă pînă aici.

 

---

[1] Accept rar excepții de la acordul în caz, pe care îl consider aproape sfînt.

[2] Gh. D. Trandafir – Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1982, p. 154-158.