Prajiturica prajiturelelor comentată

Am dat pe internet peste articolul doamnei CSI Ioana Vintilă-Rădulescu „Unele inovații ale limbii române contemporane și ediția a II-a a DOOM-ului” - o pledoarie pentru DOOM2 [2005] a cărui comisie de redactare a avut-o șefă.

Citez din materialul de aici: http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/3.pdf (pag. 7)

În categoria inovațiilor „neutre” am putea încadra forma, rezultată prin metateză, a numelui de prăjitură care s-a impus de mult în limbă aproape exclusiv ca pricomigdală, în timp ce DOOM recomandă încă, drept formă preferată, picromigdală. Imensa majoritate a vorbitorilor, oricât de instruiți, cu excepția anumitor lingviști, nici nu bănuiesc, dacă nu dau întâmplător de această formă în dicționare, că norma recomandă în primul rând forma picromigdală. Aceasta este lipsită de suport în limba română, deoarece vorbitorii nu fac, pe drept cuvânt, legătura între prăjitura în cauză și substanțele chimice acid picric și compușii acestuia, picrați, evocați de Mioara Avram (Avram (2001), 70), şi nici cu etimonul grecesc pikramígdalon „migdală amară” (cu care, după cum se vede, oricum nu se identifică). De altfel (ca de multe ori), singurele exemple prin care este ilustrat în DLR cuvântul titlu picromigdală, și care provin din operele unor scriitori de talia unor Delavrancea și Camil Petrescu, au forma... pricomigdală!

În cazul inovațiilor „neutre”, ca și în cazul celor pozitive, cred că nu se justifică o atitudine purist-pedantă și conservatoare ori chiar retrogradă, de „încremenire în proiect” și de menținere, cu o perseverență demnă de o cauză mai bună, a unor recomandări de mult depășite, chiar dacă au un suport în istoria limbii, respectiv în etimologie – aceasta cu atât mai mult când este vorba de norme punctuale, care privesc de cele mai multe ori un singur cuvânt, izolat și neîncadrat într-o serie.

De aceea, DOOM2 a optat în cazul discutat exclusiv pentru forma pricomigdală.

1.       Un cuvînt deloc fundamentat etimologic este complet inventat. Bine, prin extensie toate sînt, dar nu asta voiam să zic. Pentru mine, scopul unui cercetător lingvist la întocmirea unui dicționar este de a include cît mai puține cuvinte fără istoric. Metateza menționată are aceeași cauză cu o absurdă modificare a lui amplu în maplu, doar pentru că maplu ar fi mai ușor de pronunțat.

2.       Argumentul invocării „imensei majorități a vorbitorilor” ce nu fac legătura între prăjitura cu pricina și substanțele chimice menționate este inutil, pentru că „imensei majorități a vorbitorilor” substanțele respective nu le sînt cunoscute. Și mai puțini oameni din această țară studiază neogreaca, deci nici aici argumentul acesta nu este valabil. Deformarea uzului unui cuvînt se face întotdeauna în contextul necunoașterii (în opoziție cu opțiunea ignorării cu bună știință a) etimologiei sale și/sau a ușurării în pronunțare. De aceea, prin deformare, cuvîntul obținut își poate pierde fundamentarea etimologică. De fapt, nimeni nu-și pune întrebarea „ce înseamnă particula prico/picro și cum a ajuns lîngă mígdală?”

4.       Argumentul formei ortografice concrete folosite de scriitori nu este absolut, căci tocmai în libertatea autorilor de a ieși din tiparele și constrîngerile dicționarelor și ale gramaticilor stă, de multe ori, farmecul operelor literare. Cum îi permitem lui Eminescu „Cobori în jos ...”, dar oricine ar spune altei persoane „coboară jos la mine!” primește ușor eticheta de agramat? Operele literare folosite în dicționare ar trebui să servească doar la ilustrarea semnificațiilor unor cuvinte (din punctul meu de vedere întotdeauna justificate etimologic, acolo unde aceasta este cunoscută), chiar în prezența variației de formă în uz, și nu la stabilirea întîietății unei anumite forme în raport cu alta. Pentru mine, axioma uzul impune norma (pe care de fapt o folosește IVR) dă doar rateuri cînd este ignorată etimologia.

5.       „Atitudinea purist pedantă și conservatoare” este fundamentul ortografiei majorității cuvintelor de uz științific și artistic pentru care etimologia este mai mult decît determinantă în stabilirea formei concrete acceptate. O atitudine „retrogradă” o reprezintă tocmai (re)acceptarea formei antice filosofie devenite prin DOOM2 recomandabilă în raport cu forma modernă filozofie. (Am dezbătut pe larg problema aceasta în primul articol de pe blog).

6.       „Menținerea recomandărilor de mult depășite”, asta după ce oricum ce e depășit este stabilit tot de aceiași lingviști, trebuie combătută, în opinia mea, cu argumente științifice superioare axiomei uzul face norma, or aceasta nu este realizată de doamna Vintilă-Rădulescu în această intervenție întru apărarea muncii sale. Prin ce e recomandat – în contrapartidă - uzul unui cuvînt ca „arestui” sau „au” cu sensul de sau? Tocmai pentru asta este (sau ar trebui să fie) DOOM scris, ca să lase arhaismele unde le e locul. Dacă arestui nu era în DOOM, de ce apare în DOOM2?

7.       În concluzie, este o regretabilă excepție că se ignoră (în DOOM2 în raport cu DOOM) o formă justificată etimologic și se „înscăunează” doar cu argumentul uzului o formă incorectă. Uzul generează forme incorecte din ignoranță sau, mult mai rar, din hipercorectitudine, și DOOM2, nu doar în acest caz, îi „legalizează” pe cei mulți și ignoranți în ale etimologiei.

Notă: Acest articol poate fi considerat drept o continuare la o scriere anterioară de aici: http://thescienceinmymind.blogspot.ro/2015/04/prajiturica-prajiturelelor.html