Scurtă excursie etimologică

 Schimbăm registrul ultimelor scrieri și ne-ntoarcem la un alt subiect deloc lipsit de controverse în lingvistica noastră, etimologia. Văd acum cîteva zile un sondaj:

„Sunt de origine slavă toate cuvintele din seria: 1. Soroc, bogat, blajin. 2. Obraz, sfânt, ostrov. 3. Lene, muncă, noapte. 4. Oraș, cioban, iarnă.”

Nu am motive să mă-ndoiesc că autoarea a formulat problema din perspectiva etimologiei imediate, adică, de regulă, etimologia din DEX sau MDA/DA. De aceea, este suficient să deschidem www.dexonline.ro, să căutăm cele douăsprezece cuvinte în DEX2 (2009) și să scriem după cum urmează:

1.       Soroc < sl., bogat < sl. , blajin < sl.

2.       Obraz < sl., sfînt < sl. , ostrov < sl.

3.       Lene < sl., muncă < sl., noapte < lat.

4.       Oraș < mgh., cioban < tc., iarnă < lat.

Concluzionează autoarea ca 1. și 2. constituie un răspuns corect la problema ridicată de dumneaei. Și dacă recurgem la o sursă canonică, cum ar fi Alexandru Ciorănescu – Dicționarul Etimologic al Limbii Române (Ed. Saeculum I.O., 2002), găsim aceeași interpretare a celor douăsprezece origini. Scriban (1939) prezintă exact aceleași răspunsuri. „Sfînt” apare ca o transformare fonetică firească a lui svętu [1], pe cînd latinescul sanctus a rămas în sînt-, sîn- [2] (localitățile Sîntana, Sînpetru). „Cioban” pentru noi este un turcism, dar pentru turci este un cuvînt din persană (farsi) [3]. „Oraș” este și el un cuvînt cu influență în multe limbi din zona noastră, dar cumva acordul s-a făcut asupra maghiarilor ce l-au dat populațiilor cu care au intrat în contact (Ciorănescu).

Deși etimologia românească nu poate fi ferită de controversele iscate de cei doi factori istorici fundamentali („unde a dispărut limba dacilor?” și mai ales „ce s-a-ntîmplat cu populația dacoromană timp de 7-800 de ani după retragerea aureliană?”), iată că, cel puțin pentru cuvintele enumerate în acest exercițiu, este pusă de acord: majoritatea sînt slavisme (8/12). Uneori, și dacă îți dorești să iști/cauți neobișnuitul, soluția este foarte simplă, practic „la un click distanță”.   

---

[1] Dimitrescu, Florica – Introducere în fonetica istorică a limbii române, Ed. Științifică, București, 1967, p. 65, 125.

[2] Scriban (1939), p. 1195.

[3] Alexe, Dan – Dacopatia și alte rătăciri românești, Ed. revăzută și adăugită, Ed. Humanitas, 2021, p. 252-253.

Ambiguitate grafică și analiză fonologică: pustiii

 

Deunăzi am întîlnit o întrebare interesantă: „Fonetic, cum ați «analiza» cei trei «i» din: «Pustiii»?” Pe moment, replica mea a fost că acel cuvînt are o ambiguitate semantică și gramaticală, anume poate fi atît un adjectiv ca în „pustiii codri”, cît și un verb ca în „eu pustiii tot în cale”. „Și ce relevanță are acest fapt?” veți spune. Și „fii” din „am doi fii” și „fii sănătos” are sau pare a avea aceeași ambiguitate. În realitate, trebuie să știm cum se pronunță cele patru cuvinte (sau să le auzim pronunțate corect) pentru a ne lămuri dacă avem similaritate completă între cele două perechi sau există o diferență undeva. De aceea, în condițiile date, adică în absența pronunției, ne este de folos în primul rînd un dicționar de pronunțare a limbii române (un adevărat dicționar ortoepic).

Desigur că la-ntrebarea pusă au existat oameni ce n-au înțeles cerința și i-au dat autoarei un răspuns de analiză morfematică (un i vine de colo, altul de dincolo etc.) pentru una dintre cele două variante, dar în final s-au dat și răspunsuri strict de ordin fonetic/fonologic. După cum voi arăta, din punctul de vedere al ortografiei și ortoepiei, „pustiii/pustiii” constituie o pereche de omografe, dar nu omofone, în timp ce perechea „fii/fii” menționată în primul paragraf constituie o omonimie completă, atît omografe, cît și omofone.

Folosind Alfabetul Fonetic Internațional, avem „fiu [fiw]” [1][2](substantiv nearticulat, singular), respectiv „fii [fij]” (substantiv nearticulat, plural). Pentru forma de imperativ (sau parte din conjunctiv prezent) a verbului a fi, avem iarăși „fii [fij]” [3]. În concluzie, omonimie completă (omografie + omofonie).

Cît despre „pustiii”, trebuie să distingem după cum urmează:

1.       Adjectiv articulat. Plecăm progresiv: pustiu [pus.ˈtiw], apoi pluralul nearticulat pustii [pus.ˈtij] [4]. Adăugăm articolul și marcăm silabația nouă: pustiii [pus.ˈti.^ji]. Șapte litere și doar șase sunete. Ultimul sunet, reprezentat prin digraful ii, este un [^ji], ce notează un alofon fără stop glotal, cu apendice palatal al fonemului vocalic /i/ [5]. Să se compare cu copil, copii, copiii, [ko.ˈpil], [ko.ˈpij], [ko.ˈpi. ^ji]. Distingem deci o valoare zero-fonetică a literei i, cînd aceasta are valoarea morfematică de articol hotărît atașat desinenței de plural i. Dar și aici există o controversă (cumva asemănătoare celei clasice cu privire la i șoptit [6]), anume că perechea ii (desinență + articol) este bifonemică /j/+/i/, fonetic [ko.pij.i] (Tătaru, op.cit., p. 185; Șuteu, Șoșa, op.cit., p.78), contrar cu norma propusă de DOOM³ (p. 101).

2.       Formă verbală de perfect simplu, persoana I, a verbului „a pustii”. Avem redarea scriere + pronunție pustiii [pus.ti.ˈ^jij], deci cu șapte sunete, trigrafului iii corespunzîndu-i, în ordine, un alofon neutral al fonemului vocalic /i/, apoi un alofon fără stop glotal, cu apendice palatal al fonemului vocalic /i/ și la final fie un alofon neutral al fonemului semivocalic /j/, fie un alofon asilabic („șoptit”) al fonemului vocalic /i/(după Bocoș et al., p. 280, interpretare după (eu mă) sfiii). În primul dintre cazuri, spunem că ultima silabă, cu vocala purtătoare de accent, constituie un diftong descendent. Această interpretare (din nou adaptată după (eu mă) sfiii) coincide și cu cea dată de DOOM³ (p. 101). Și interpretarea adjectivului articulat pustiii cu trei litere = două sunete cu caracter vocalic coincide cu cea propusă de DOOM³, tot la pagina 101, exemplificare pentru adjectivul propriii.

 

Ortografia noastră, cu particularitatea dată de existența omonimei totale sau parțiale (= omografie), nu impune redarea specială/marcată a literei aferente vocalei purtătoare de accent (principal), decît ca mod de emfază, de aceea pot apărea situații de ambiguitate. Dacă vrem să le evităm, putem sublinia cu o linie acea literă care impropriu spus „poartă accentul” (exact ca în dicționarele explicative sau în cele ortografice) și lumea ar trebui să înțeleagă strict la ce cuvînt ne referim. Sau le testăm cunoștințele lingvistice, special formulînd o-ntrebare cu răspuns multiplu.

Și am mai descoperit (vezi punctul 1. mai sus) o controversă de interpretare în lingvistica noastră, ce-apare doar cînd privim problema complet (fonem-grafem-morfem): trigraful iii.

---

[1] Ana Tătaru, Dicționar de Pronunțare a Limbii Române, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1999, p. 280.

[2] Tătaru marchează accentul tonic scriind [fíw], care nu e chiar în acord cu uzanțele din AFI (apostrof la-nceputul silabei cu vocala accentuată) și, strict pentru acest cuvînt monosilabic ([w] este semivocala notată în alfabet fonetic românesc prin [ŭ] – vezi DOOM³, deci avem un diftong descendent), precizarea accentului este nenecesară.

[3] Flora Șuteu, Elisabeta Șoșa, Ortografia Limbii Române. Dicționar și Reguli. Ed. Floarea Darurilor, București, 1995, p. 100 (în original „/fii̯/”).

[4] Tătaru, op.cit., p.580.

[5] Cristina Bocoș, G.G. Neamțu, Diana-Maria Roman, Limba Română Contemporană. Caiete de Seminar. Teoria și Practica Analizei Fonetico-Fonologice, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2019, p. 249. Adaptare după interpretarea fonetico-fonologică a lui fistichiii (fii).

[6] 10.13140/RG.2.2.34668.03204, Daniel Cristian Ciobotu, Controversa-tip din fonetica românească.

O minciună repetată devine adevăr

 

Articol conex: https://thescienceinmymind.blogspot.com/2021/11/limba-o-fac-ignorantii.html (și cele citate acolo)

În 2014 apărea o broșurică academică (cu autoare toate numele celebre de la ILAR [1]) scrisă special pentru „pisi” și „iubi” al ei intitulată catchy „Ești COOL și dacă vorbești corect”. Să cităm de la pagina 87 un exercițiu pentru „pisi”:

„1. Caută în DEX sensul perechilor de cuvinte: a emigra – a imigra, a investi – a învesti, infirmat – informat. Explică de ce nu sunt folosite corect cuvintele evidențiate, în exemplele de mai jos, pe care le-am auzit la televizor și la radio:

O serie de puteri cu care sunt investiți

Două luni rămase până la investirea oficială în funcție

Informația n-a fost confirmată, dar nici informată.”

Probabil cu referire la exercițiul 1. este și exercițiul 3. de mai jos: „3. Dacă auzi și tu la radio și la televizor astfel de greșeli, notează-le și arată de ce s-au produs!”.

Derulăm șapte ani și, într-o senină zi a anului 2022, deschide „pisi” DOOM³ la pagina 673 (numărul paginii din prima tipăritură, cea cu greșeli [2]) și citește că varianta acceptată de scriere și pronunție pentru verbul a învesti este și a investi (practic, prin aceasta, deși DOOM³ nu e un dicționar de normare semantică, verbul a investi devine polisemantic prin preluarea sensului lui a învesti). Îi zice lui „iubi” al ei: „Vezi, mă prostule, că ce zice ăla la televizor e bine? Mai lasă-mă cu broșura ta de la academie și cu prostiile profului de română cu paronime sau cum dreacu’ le zice, iete-aci!”.

Mai poți să zici ceva? Aceleaș platitudini rar informate: „lingvistul observă limba cum e folosită și alege să normeze periodic variantele cele mai întîlnite”. Șa doua: „ce astăzi e greșit mîine va deveni corect și ce astăzi e corect mîine va deveni greșit”. Dacă nu vă place, puteți imigra din țara asta. Granițele sânt încă deskise.   

P.S. Pentru cine nu știe, cohorta de autoare de la GLRG a muncit în 2022 pentru a scoate ediția a doua a acestei gramatici în acord cu DOOM³.

---

[1] B. Croitor, A. Dinică, A. Dragomirescu (între timp directoarea institutului – n.m.), C. Mîrzea Vasile, I. Nedelcu, A. Nicolae, I. Nicula, M. Rădulescu Sala și R. Zafiu.

[2] Pe larg aici: https://thescienceinmymind.blogspot.com/2022/04/erata-la-erata-la-doom3.html

Limitele unor reguli „academice”

 

DOOM³ (2021) aduce la rang de artă enunțul de reguli și excepții în secțiunea sa introductivă. Orice întrebare ai avea, se găsește undeva o regulă sau o excepție ce-o acoperă. Trecînd peste lista aparent interminabilă de scăpări de ortografie și inadvertențe din corpul dicționarului, ar trebui să reținem că regulile-i și mai ales excepțiile-i sînt totuși „sfinte” pentru școlari. Însăși GLRG s-a rescris parțial în 2022, să fie pusă în acord cu modificările de norme de grafie din DOOM³.

Am mai spus în alte ocazii aici pe blog că secțiunea cea mai stufoasă de reguli de despărțire a scrisului la capăt de rînd [1] este, mai ales la nivel de adult, perimată, cum recunoaște și cartea însăși la pagina 148, pentru că adulții mai scriu foarte puțin de mînă în prezent. Prin urmare, orice „despărțire în silabe” practicată în scris în școală ar trebui să aibă același rol cu cea din vorbire, adică să ne ajute în a pronunța limpede cuvintele. De aceea, sînt de părere că modificarea de abordare dintre DOOM¹ al Mioarei Avram și DOOM^2,3 (anume despărțirea la capăt de rînd se face preferabil după pronunțare și nu după morfologie [2]) este lăudabilă.

Să luăm regula 1.2. de la pagina 154: „În general, dintre două litere-consoane aflate între vocale, cea dintâi rămâne pe primul rând, iar a doua se trece pe rândul următor” cu secțiunea „consoane identice” și exemplele „fortis-simo, in-navigabil, inter-regional, în-nădi, sân-nicolean, sub-bibliotecar”. Recunoaștem în cele cinci cuvinte românești sugestia de despărțire morfologică în dauna celei după pronunțare. Mai precis, separarea grafică „i-nnavigabil” ar corespunde pronunției reale redate cu alfabet fonetic drept [i.nːa.vi.ˈga.bil] [3]. Totuși, fiind nevoiți să-l despărțim în scriere la capăt de rînd, ar trebui s-o facem „in-navigabil”. Dar ce ne facem cu fortissimo, ce-i un xenism (italienism)? Chiar așa, cum ar trebui despărțite la capăt de rînd aceste neologisme identice în scriere cu limba originală? După regulile limbii române aplicate orbește sau după cele italienești (ca fapt divers, unele englezești nu există!)? De ce? Dacă n-am fost (încă) în stare să-l adaptăm grafic (de exemplu, eliminarea literei duble cu particularitate fonetică [4] italienească), atunci de ce i-am separa cele două litere la capăt de rînd? Tocmai ce spusesem că despărțirea la capăt de rînd ar trebui să ne-ajute cu pronunția, or aici despărțind cuvîntul ca „fortis-simo”, sîntem invitați să pronunțăm cu doi s îngrămădiți, ca și cînd or ne-am bîlbîi, sau am avea două cuvinte inexistente (fortis, simo) separate de o mică pauză în vorbire. Probabil că autoarele DOOM s-au inspirat din despărțirea italienească [5] pe care-o copiază. Doar că aceasta este pur structurală, în nici un caz fonetică (adică să replice sau să inducă pronunția).

Trecînd la cuvîntul redat grafic cappuccino (numele băuturii, cuvînt tot din limba italiană), din nou în corpul dicționarului (p. 338) se preia „silabația” italienească cap|puc|ci|no [6]. Nici aceasta nu ne ajută defel cu pronunția sa, anume varianta din DOOM³ („kapučino”) sau varianta ei „savantă” cu alfabet fonetic internațional ([ka.pu.ˈʧi.no]). Pe de altă parte, tot cuvîntul italian pizza („românizat” parțial în „pizză”) este sugerat spre despărțire la capăt de rînd pi-zza/pi-zză, în contradicție atît cu Dicționar de Despărțire în Silabe (Ed. Niculescu, 2008) al uneia dintre autoarele DOOM³ (C. Aranghelovici, p. 270), cît și cu norma italiană [7], cît și cu „tratamentul” celorlalte două cuvinte. Deci o inadvertență, o excepție de la regula menționată la pagina 154. Toate cele trei exemple de xenisme au literă dublă pentru un singur sunet.

Concluzionăm că, dacă se insistă pentru o despărțire la capăt de rînd a unor cuvinte din alte limbi, să se urmeze, ca în cazul cuvintelor românești, linia pronunției, deci ca-ppu-cci-no, pi-zza, forti-ssimo. Și asta în mod unitar.  

 

---

[1] Percepute de către publicul larg impropriu drept „reguli de despărțire în silabe”, doar că silaba este un element fonetico-fonologic, deci nu unul de scriere cu litere, ci unul de scriere cu semne din alfabetul fonetic pentru a reda concret și cît mai fidel pronunția standard.

[2] Adică se preferă (dar nu se interzice a doua) de-ze-chi-li-bra lui dez-e-chi-li-bra.

[3] Am folosit alfabetul fonetic internațional adaptat la limba română. Sunetul [nː] este un „n lung”, practic un alofon suplimentar (în raport cu cele categorizate) al fonemului consonantic /n/, derivat strict din pronunția concretă a literei duble. Aceasta din urmă în exemplele date este justificată morfematic.

[4] Fortissimo se pronunță [for.ˈti.sːi.mo], cu „s lung”. Recunoaștem aici că-n italiană digraful ss intervocalic este „s lung”, pe cînd grafemul s intervocalic este pronunțat [z].

[5] https://dizionario.internazionale.it/parola/fortissimo „for|tìs|si|mo”.

[6] https://dizionario.internazionale.it/parola/cappuccino

[7] https://dizionario.internazionale.it/parola/pizza