Translate

miercuri, 29 aprilie 2015

Prajiturica prajiturelelor comentată

Am dat pe internet peste articolul doamnei CSI Ioana Vintilă-Rădulescu „Unele inovații ale limbii române contemporane și ediția a II-a a DOOM-ului” - o pledoarie pentru DOOM2 [2005] a cărui comisie de redactare a avut-o șefă.

Citez din materialul de aici: http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/3.pdf (pag. 7)

În categoria inovațiilor „neutre” am putea încadra forma, rezultată prin metateză, a numelui de prăjitură care s-a impus de mult în limbă aproape exclusiv ca pricomigdală, în timp ce DOOM recomandă încă, drept formă preferată, picromigdală. Imensa majoritate a vorbitorilor, oricât de instruiți, cu excepția anumitor lingviști, nici nu bănuiesc, dacă nu dau întâmplător de această formă în dicționare, că norma recomandă în primul rând forma picromigdală. Aceasta este lipsită de suport în limba română, deoarece vorbitorii nu fac, pe drept cuvânt, legătura între prăjitura în cauză și substanțele chimice acid picric și compușii acestuia, picrați, evocați de Mioara Avram (Avram (2001), 70), şi nici cu etimonul grecesc pikramígdalon „migdală amară” (cu care, după cum se vede, oricum nu se identifică). De altfel (ca de multe ori), singurele exemple prin care este ilustrat în DLR cuvântul titlu picromigdală, și care provin din operele unor scriitori de talia unor Delavrancea și Camil Petrescu, au forma... pricomigdală!
În cazul inovațiilor „neutre”, ca și în cazul celor pozitive, cred că nu se justifică o atitudine purist-pedantă și conservatoare ori chiar retrogradă, de „încremenire în proiect” și de menținere, cu o perseverență demnă de o cauză mai bună, a unor recomandări de mult depășite, chiar dacă au un suport în istoria limbii, respectiv în etimologie – aceasta cu atât mai mult când este vorba de norme punctuale, care privesc de cele mai multe ori un singur cuvânt, izolat și neîncadrat într-o serie.
De aceea, DOOM2 a optat în cazul discutat exclusiv pentru forma pricomigdală.

1.       Un cuvînt deloc fundamentat etimologic este complet inventat. Bine, prin extensie toate sînt, dar nu asta voiam să zic. Pentru mine, scopul unui cercetător lingvist la întocmirea unui dicționar este de a include cît mai puține cuvinte fără istoric. Metateza menționată are aceeași cauză cu o absurdă modificare a lui amplu în maplu, doar pentru că maplu ar fi mai ușor de pronunțat.
2.       Argumentul invocării „imensei majorități a vorbitorilor” ce nu fac legătura între prăjitura cu pricina și substanțele chimice menționate este inutil, pentru că „imensei majorități a vorbitorilor” substanțele respective nu le sînt cunoscute. Și mai puțini oameni din această țară studiază neogreaca, deci nici aici argumentul acesta nu este valabil. Deformarea uzului unui cuvînt se face întotdeauna în contextul necunoașterii (în opoziție cu opțiunea ignorării cu bună știință a) etimologiei sale și/sau a ușurării în pronunțare. De aceea, prin deformare, cuvîntul obținut își poate pierde fundamentarea etimologică. De fapt, nimeni nu-și pune întrebarea „ce înseamnă particula prico/picro și cum a ajuns lîngă mígdală?”
4.       Argumentul formei ortografice concrete folosite de scriitori nu este absolut, căci tocmai în libertatea autorilor de a ieși din tiparele și constrîngerile dicționarelor și ale gramaticilor stă, de multe ori, farmecul operelor literare. Cum îi permitem lui Eminescu „Cobori în jos ...”, dar oricine ar spune altei persoane „coboară jos la mine!” primește ușor eticheta de agramat? Operele literare folosite în dicționare ar trebui să servească doar la ilustrarea semnificațiilor unor cuvinte (din punctul meu de vedere întotdeauna justificate etimologic, acolo unde aceasta este cunoscută), chiar în prezența variației de formă în uz, și nu la stabilirea întîietății unei anumite forme în raport cu alta. Pentru mine, axioma uzul impune norma (pe care de fapt o folosește IVR) dă doar rateuri cînd este ignorată etimologia.
5.       „Atitudinea purist pedantă și conservatoare” este fundamentul ortografiei majorității cuvintelor de uz științific și artistic pentru care etimologia este mai mult decît determinantă în stabilirea formei concrete acceptate. O atitudine „retrogradă” o reprezintă tocmai (re)acceptarea formei antice filosofie devenite prin DOOM2 recomandabilă în raport cu forma modernă filozofie. (Am dezbătut pe larg problema aceasta în primul articol de pe blog).
6.       „Menținerea recomandărilor de mult depășite”, asta după ce oricum ce e depășit este stabilit tot de aceiași lingviști, trebuie combătută, în opinia mea, cu argumente științifice superioare axiomei uzul face norma, or aceasta nu este realizată de doamna Vintilă-Rădulescu în această intervenție întru apărarea muncii sale. Prin ce e recomandat – în contrapartidă - uzul unui cuvînt ca „arestui” sau „au” cu sensul de sau? Tocmai pentru asta este (sau ar trebui să fie) DOOM scris, ca să lase arhaismele unde le e locul. Dacă arestui nu era în DOOM, de ce apare în DOOM2?
7.       În concluzie, este o regretabilă excepție că se ignoră (în DOOM2 în raport cu DOOM) o formă justificată etimologic și se „înscăunează” doar cu argumentul uzului o formă incorectă. Uzul generează forme incorecte din ignoranță sau, mult mai rar, din hipercorectitudine, și DOOM2, nu doar în acest caz, îi „legalizează” pe cei mulți și ignoranți în ale etimologiei.

Notă: Acest articol poate fi considerat drept o continuare la o scriere anterioară de aici: http://thescienceinmymind.blogspot.ro/2015/04/prajiturica-prajiturelelor.html 

luni, 27 aprilie 2015

Despre chirii și anglicisme de rit nou

Un subiect controversat îl constituie, fără doar și poate, acceptarea în DEX2 ediție revăzută [2009/2012] (și-n special în acest caz adăugită) a unui sens nou pentru un cuvînt printr-o etimologie nouă, engleză – sensul de loc (cunoscut precis) pentru un mai vechi cuvînt românesc locație. Spre comparație, acest sens nu există in DEX2 [1996/1998], unde toată definiția sa are legatură cu chiriile. De aici și controversa, fiindcă mulți, (eventual) cu DEX2 „în brațe”, susțineau că acest sens lexical nu este acceptat oficial în limbă. Iată-l că este!

Unde mă situez eu? Spun că nu era nevoie de un sens nou pentru un cuvînt existent (implicit ca acesta să se oficializeze), întrucît există fond lexical suficient spre a-l face inutil. De fapt, așa cum apare aici: http://www.ldoceonline.com/dictionary/location la notița privind folosirea curentă in limba engleză, noul etimon al lui locație este recomandat doar din perspectiva terminologiei de afaceri (sau în general a limbajului oficial) cînd se vorbește de locul precis în care este o clădire sau un spațiu de locuit (apartament, garsonieră). Și atunci se pune problema: Bine, era nevoie în română de un sens nou pentru locație, sau acest cuvînt cu noul sens poate fi cu succes înlocuit de alte cuvinte (mai bine, neologisme!) în orice context?

1. „Ne-am deschis un nou sediu într-o locație centrală” sună mai bine sub forma complet echivalentă „Ne-am deschis un nou sediu într-o zonă centrală”.
2. „Ne-am făcut nunta/vacanța într-o locație minunată, pe malul lacului” se reformulează ca „Ne-am făcut nunta/vacanța într-un loc (restaurant, hotel, peisaj) minunat, pe malul lacului”. "Locație" aici are un aer de snobism.
3. „Curtea Domnească are o locație strategică” e mai trendy spus sub forma „Curtea Domnească are un amplasament strategic”.
4. „Locație de memorie pe hard”. Aici înțeleg că „hard( disk)” nu poate fi evitat de către informaticieni/traducători/vulg, perfect, dar location se putea lejer traduce prin zonă.
5. „Ne aflăm într-o locație bine cunoscută publicului bucureștean amator de muzică bună”. Ce-are loc sau sală sau clădire? De ce-ar vrea vorbitorul să folosească alt cuvînt, unul vechi cu sens nou, străin?  Sigur că local are și-o conotație negativă, dar loc este perfect neutru, perfect românesc, chiar dacă nu este așa de nou și de cult/pretențios ca amplasament. Dacă ar fi să traduc in engleză pe abuzivul locație de aici, aș scrie de fapt establishment, nu location.

Găsim pe locație în ecolocație și radiolocație pentru că adaptarea etimoanelor englezesc, respectiv rusesc s-a făcut minimal, iar particula componentă locație trebuia să fie de fapt localizare cu sensul de acțiunea de a găsi/detecta/localiza (prin ultrasunete/unde radio). Dar ar fi fost poate prea „românizat”.

DEX-ul are menirea de a explica sensurile cuvintelor. Acest scop este atins de DEX2 revăzut și adăugit [2009/2012] pentru noul sens. Problema e că noul sens e total inutil, dă limbii actuale un aspect și mai străin decît l-a căpătat oricum după 1990 prin hardware, software, mouse, etc. pe care nu le-am putut „româniza”. În definitiv, pentru mine, limba nu se îmbogățește prin astfel de apariții ca locație, ci dimpotrivă, devine mai săracă și clar mai străină. Consider că și-n acest caz comisia de redactare a dicționarului a făcut o greșeală promovînd ceea ce, în opinia mea, trebuie descurajat.

joi, 23 aprilie 2015

Despre ecler si alte savarine

Nu părăsesc domeniul gastronomiei, ba chiar ramîn tot în zona dulciurilor, și vin cu o întrebare interesantă: cum se face că franțuzescul “le savarin” (de gen masculin) a ajuns în română ca femininul “savarină”, dar masculinul “l’éclair” a devenit neutrul “ecler”(cu un plural despre care îmi propun să scriu în aceasta notă) ?

O justificare riguroasă a genurilor substantivelor neologice adaptate ar duce după regulile date de Academie (de ex. in GA [1966], Vol.I, p. 58-59) la faptul că ‘ecler’ este corect a fi de gen neutru, în timp ce ‘savarină’ este de gen feminin doar prin faptul ca terminația ‘ă’ a fost aleasă pur si simplu de către cel ce s-a hotarît primul sa ‘românizeze’ cuvîntul franțuzesc (aici MDA [2010] dă o sursa primei atestări scrise, dar fără an de publicare). Astfel, și l’éclair se putea la fel de bine ‘româniza’ drept ecleră. Pe de alta parte, desigur ca turcescul “baklava” era greu de adaptat la o alta variantă decît evidenta “baclava” – obligatorie cu genul feminin, dar se pare ca pentru ‘dulcegăriile’ din franceză e/era loc de variație. Mai ramîne de pus întrebarea: Cum de cele trei cuvinte au fost adaptate de români, cînd într-o limba precum engleza toate trei sînt păstrate cu grafia originala din franceza+turca? Aici este vorba doar de tendința constantă si sănătoasă (din trecut) a românei de a-și crea fondul lexical propriu prin adaptarea neologismelor, pare-se o tendință pierdută după 1990 prin avansarea ingrijorătoare a cuvintelor englezești nemodificate ce, prin exagerare, umplu dicționarele. În concluzie, este ok ca le-am adaptat pe toate trei, ca n-am ‘poluat’ limba cu accente peste e pe care oricum masa de scrijelitori de pe/prin internet nu le-ar fi pus sau le-ar fi pus aiurea, asa cum se intîmplă cu cratimele și virgulele.

Noima acestei note este pluralul substantivului ‘ecler’. Ideea mi-a fost data de articolul de aici: http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_38418/Voi-mancati-eclere-sau-ecleruri.html, unde domnișoara Neagu da sec varianta din DOOM2 [2005]. Aceasta este ecleruri, forma încetățenită eclere menționată de dicționarele explicative (DEX, MDA) nu este nici măcar tolerată (!) (aceasta se face prin precizarea clară a unui dublet de tipul tunele/tuneluri). Ne întoarcem la scripte, la GA (op.cit.) si GALR [2008] și constatăm ca în ‘gramatica veche’ (GA) ni se prezintă o regula aparentă sub “Observația 1” de la pag. 70 (volumul intîi), ce ar recomanda pluralul cu ‘uri’ pentru neutrele terminate la singular într-o consoana și în care accentul cade pe vocala celei de-a doua silabe (ca în ecler, paner, mîner, tunel, vîrtej, hotel, bordel, crenel, etc.). Dar, stupoare, tunele este (încă) acceptat/tolerat, iar paneruri și mîneruri nu exista pe nicăieri. Pînă și regulile pentru plural au poate la fel de multe excepții precum exemple. În ‘gramatica noua’ (GALR) pe pagina 83 din primul volum lipsește orice regulă de plural pentru neutrele neologice, asa ca norma din DOOM2 pentru ecler nu mai poate fi justificată gramatical, nici măcar a posteriori. Există deci o doza de arbitrar în stabilirea normelor ortografice (pentru mine asta confirmă că lingvistica ramîne o știință umanistă, degeaba încerc eu s-o privesc din perspectiva uneia exacte, cu reguli clare și cel mult o mînă de excepții). Ca o presupunere, ma gîndesc ca autorii DOOM2 au ales ecleruri în locul unui dublet sau a formei unice eclere doar pe baza formei recomandate de Florin Marcu în DN3 [1986] la p. 374. Forma eclere este mai simplă, are deci ‘priza’ la vulg, dar, pentru mine, nu este eronata în aceeași măsura precum pricomigdală.

Ca fapt divers, cler nu poate fi folosit drept exemplu de urmat pentru stabilirea pluralului, căci ecler, deși are doar un e in plus (bine, acel e il face bisilabic, dar doar ce-am stabilit că regula de mai sus din GA a fost eliminată la rescrierea gramaticii) la început, este numărabil, pe cînd cler nu. Surprinzător, cler apare, totuși, cu pluralul cleruri în DEX2 [1996, 1998], dar, în conformitate cu DOOM2, DEX2 [2009] repara greșeala. Am putea să-l luăm pe fler, dar și acesta este defectiv de plural, deși tot DEX2 [1996, 1998] îi dă un plural în fleruri

Notă suplimentară (29.12.2020): Fler și ecler provin din cuvinte franțuzești terminate în rarisimul -air (sufixul franțuzesc este de fapt -aire https://www.terminaison.exionnaire.com/grammaire-les-suffixes-f3522.html), poate de aici -uri. Imensa majoritate a împrumuturilor franțuzești terminate în sufixul -er au în limba de origine sufixul -ère, iar, dintre ele, neutrele au fără excepție pluralul în -e.

Concluzia mea: cu toate ca va vine greu, folosiți ecleruri și mai ales renunțați la tunele.

Bibliografie: tot www.dexonline.ro/surse

duminică, 19 aprilie 2015

Prajiturica prajiturelelor

Prin simplificare, de pui migdale mărunțite cu mult zahăr și albuș de ou, iți iese o prăjiturică tare gustoasă căreia ii spui… pricomigdală (?!). Dar oare ii spui corect? Te duci la DOOM2 [2005] și afli că da, dar e un cuvînt nou (formă ortografică nouă) față de DOOM [1982], pentru că are un semn de exclamare lîngă el. Mergi apoi la DOOM și afli că acolo era scris în clar picromigdală. Deci avem un conflict între cele două dicționare, se pare.

Forma oficială a fost modificată de lingviști, dar oare corect? Cunoscîndu-mi pasiunea pentru etimologie, evident că NU, întrucît forma picromigdală, pe care o găsim atestată în dicționare încă de la Scriban [1939], este cea care posedă o justificare etimologică, anume neogrecul pikramigdalon (așa cum apare în DN3 [1986], iar cu grafia în neogreacă în MDA [2010], Vol. al II-lea, p. 370), ce conține clar particula pikra ce provine din grecescul pikros cu sensul de “amar”. Și atunci, pot presupune că forma originară din limbă a fost modificată în timp prin folosire greșită, întrucît varianta pricomigdala era clar mai ușor de pronunțat, atît de către cei ce le produceau/vindeau, cit și de clienții cofetăriilor. Forma nejustificată etimologic apare atestată încă din DLRM [1958] ca variantă pentru cuvîntul-titlu picromigdală, acest fapt continuînd cu DEX [1975], DN3 [1986] si DEX 2 [1996/1998]. Abia după modificarea nejustificată de normă din 2005, în DEX 2 [2009] rolurile se inversează. Forma corectă devine astfel varianta nerecomandată pentru cuvîntul-titlu fără justificare etimologica pricomigdală.

În concluzie, găsesc că, la fel ca în cazul lui filosofie, și aici Institutul de Lingvistică prin DOOM2 a făcut o greșeală, promovînd la rang de normă o folosire incultă pe scară largă a unui cuvînt, dar de data aceasta eliminînd-o complet pe cea corectă (justificată structural/etimologic). Să mai spun în final că acidul picric și sărurile sale, picrații, nu apar in DOOM2 drept “acid pricic” și “pricați”, ci apar corect, nemodificate față de DOOM?

Bibliografie: http://dexonline.ro/surse

duminică, 5 aprilie 2015

Cărunt sau cum?

Printre cuvintele in curs de iesire din uz mi se pare a fi si carunt, cuvint ce poate trece pentru multa lume deja ca invechit, sint sigur. De fapt, asa cum apare in dictionare ca MDA, are cel putin 300 de ani de folosire, e derivat din latinul canutus, si-n mileniul al III-lea e, cu certitudine, din ce in ce mai rar folosit.

Daca o persoana n-are părul complet carunt, ci are multe fire albe, astfel incit părul sau trece mai degraba ca gri, decit alb sau originalul brunet/castaniu, am vrea sa folosim un cuvint mai pretios pentru a-l descrie. Care cuvint va vine in minte ? Grizonat ? E in directia corecta, dar e un cuvint ce, de fapt, conform normelor lexicale si ortografice, NU exista! Cuvintul corect este grizonant, exact, cu un n in plus.

Grizonant are o etimologie clara, in limba franceza grisonnant(-e) e un participiu prezent (deci cu valoare adjectivala) al verbului grisonner si inseamna, ca si in romana, ce devine sau incepe sa devina gri. A se grizona ca verb in romana nu apare in dictionarele generale de tip DEX si DN3, ci doar intr-unul de specialitate, MDA, unde nu i se da o atestare istorica de intrare in limba prin intermediul unei opere literare sau a unui alt dictionar, prin urmare, nici participiul sau trecut (probabil grizonat) nu este atestat.

Daca vrem sa spunem despre o persoana X ca părul sau a inceput sa aiba mai multe fire albe, avem deci optiunile:
• X e cu/are părul grizonant;
• X incarunteste.

Formularea “E (un tip) grizonant” este gresita, intrucit grizonant se poate folosi ca adjectiv numai pe linga substantivul păr. Conform definitiei din DEX a verbului a incarunti, formularea “X a inceput sa incarunteasca” este pleonastica, deci trebuie evitata, daca nu vrei eticheta de agramat.

Grizonant este un frantuzism, parem mai culti cind il folosim, totul e sa stim sa-l folosim. Sper ca aceasta notita sa fie utila.

MDA = Mic Dictionar Academic, Institutul de Lingvistica “Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucuresti, 2010.
DEX = Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), Institutul de Lingvistica “Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucuresti, 2009.
DN3 = Dictionar de Neologisme, Editia a III-a, Florin Marcu, Constant Maneca, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1986.