O întrebare interesantă doar ce-mi întîlni privirea: cum e corect, coregrafie sau coreografie? Am răspunde repede: „Păi azi se aude/se scrie aproape peste tot fără –o-, deci ar fi prima, nu?”
Într-adevăr, DOOM 1982 și DOOM2 2005 dau exclusiv forma coregrafie. Dar atunci cum de încă forma coreografie (și familia sa lexicală) apare drept variantă (rară în uz)? Explicație simplă: pînă la reforma ortografică din 1953, dicționarele menționau doar coreografie.
Scriban 1939 ne spune (p. 349) că e un cuvînt cu etimologia: horeia, în greaca veche „dans, balet” și „-grafie” care este, tot în greaca veche, „scriere/descriere”. Cuvîntul românesc este, de fapt, franțuzescul chorégraphie (MDA2 2010, DN3 1987, MDN 2000, DLRM 1958) cu varianta sa acceptată choréographie[1] (DEX2 2009, DEX2 1998). Pînă la reforma din 1953, dicționarele ortografice (Pop 1909, Pușcariu 1941) menționează doar forma coreografie[2]. Acest –o- de legătură este dispărut doar în varianta normativă curentă din limba română și din limba franceză, însă el se găsește încă în engleză[3] (acolo unde provine din varianta cu –o- a cuvîntului franțuzesc), germană[4] și italiană[5].
Ceea ce noi am făcut în 1953 nu este decît replicarea întocmai a normei franțuzești, în contextul în care acel –o-, ce pentru mine ar fi justificat în principiu în etimologia de bază drept echivalent grupării –ia-, a început să dispară progresiv din rostire, fiind văzut drept un surplus, o îngreunare a pronunției.
Marele lingvist Alexandru Graur (Puțină Gramatică, Vol. al II-lea, p. 10, retipărire a articolului său din 09.02.1939 din ziarul Tempo) și-a formulat opinia următoare:
Sînt întrebat dacă e corect coreografie sau coregrafie. Cea de-a doua formă este întrebuințată în franțuzește; la noi se întrebuințează amîndouă. Cuvîntul este format din grecescul choreia „dans” și graphia „(de)scriere”. A fost adăugat un –o- între cele două elemente pentru că de cele mai multe ori compusele grecești au un –o- ca vocală de legătură: bibliografie, agronomie.
Concluzionînd, spuneți/scrieți coreografie (și familia lexicală), dacă
vreți să aderați la normele etimologice, sau să respectați o logică de
uniformitate (argumentul lui A. Graur), eventual riscînd să faceți notă discordantă cu marea majoritate a vorbitorilor din prezent. Așa cum recomand picromigdală în loc de pricomigdală.
