Ne propunem să găsim pentru cuvîntul înierba o interpretare/analiză din perspectiva fonologiei și a foneticii. Recurgem pentru început la analiza sa morfematică: avem prefixul în- ce precede substantivul iarbă căruia, pentru a ajunge la un verb de conjugarea I, îi substituim pe ă cu sufixul infinitival –a și apoi îi modificăm vocala în rădăcină. Prin urmare, putem forma trei domenii de interes: analiza (fonetico-fonologică a) prefixului în-, analiza temei verbale -ierba și analiza trigrafului –nie-.
1. -ierba.
Fonologic avem adaptînd după Tătaru [1] /jerˈba/, deci cinci foneme ce constituie două silabe, ultima cu vocala accentuată ce coincide cu sufixul verbal. Recunoaștem diftongul ascendent /je/.
2. în-
La prima vedere, am tinde să considerăm elementar două foneme /ɨn/. Lipim acum de morfemul de la punctul 1. și este totul gata în /ɨn.jerˈba/ (despărțire în silabe de inspirație morfematică) sau în /ɨ.njerˈba/ (despărțire în silabe fonologice după regula în care o consoană intervocalică (mă rog, aici e un diftong ascendent în a doua silabă) trece la silaba a doua). Pentru despărțirea scrisă la capăt de rînd, DOOM3 propune ambele variante ca și predecesorul său DOOM2. Bun, și dacă e totul așa de simplu, de ce nu ne oprim aici? De ce menționez mai sus că avem 3 zone de analiză? S-o luăm cu-nceputul.
Să cităm articolul fonologului Andrei Avram „Interpretarea fonologică a lui [î] inițial în limba romînă” [2] :
„După [î] inițial pot să apară diverse consoane nazale, dar, de exemplu, nazala labială dintr-un cuvînt ca împărți numai în aparență este comutabilă cu nazala dentală (întări) sau cu cea velară (încălzi) etc. După [î] inițial, prin înlocuirea unei consoane nazale cu altă consoană nazală nu se obține niciodată un nou cuvînt sau o nouă formă gramaticală, deoarece fiecare nazală poate fi urmată numai de anumite sunete: [m], [n], [ń], [ŋ] etc. precedate de [î] inițial nu sînt comutabile, deoarece ele nu apar în aceeași poziție (urmate de aceleași sunete). Rezultă de aici că grupul [î] + nazală la început de cuvînt nu satisface condiția comutabilității ambelor elemente, condiție pe care A. Martinet o consideră indispensabilă pentru ca o succesiune de două sunete să reprezinte două foneme: «Două sunete succesive nu reprezintă cu siguranță două foneme distincte decît dacă sînt amîndouă comutabile, adică dacă e posibil ca înlocuindu-le printr-un alt sunet să se obțină un cuvînt diferit [3]. Prin urmare, la început de cuvînt, succesiunea [î] + consoană nazală reprezintă o singură unitate fonologică.»
Deducem că, în această interpretare, în înierba avem șapte litere și șase foneme. Totuși...
Împotriva interpretării monofonematice a digrafului în se exprimă profesorul ieșean Turculeț [4] (p. 161-163), iar dintre argumentele acestuia îl reținem aici pe cel mai simplu [5]: Dacă secvența sonoră [în] din [î̀ŋkă] și [stî̀ŋkă] este identică, atunci ar trebui s-avem aceeași interpretare fonematică.
Am identificat în înierba un cuvînt pentru care pronunția (și redarea acesteia prin alfabet fonetic) diferă în funcție de raportarea vorbitorului la structura morfematică. Reținem atunci că în înierba avem șapte foneme distribuite în silabația fonologică următoare: /ɨ.njer.ba/. Notînd acum redarea fonetică a cuvîntului, avem [ɨ͂ ɲ e r b a] cu ocuranța sunetului n muiat pe care în prezent o găsim doar în neologisme cu grafia adaptată precum vinietă, castanietă, respectiv xenisme de tipul lasagna. Ar mai fi și regionalismul îniepta pe care îl menționează și Avram, op.cit. sau pronunțări regionale pentru cîine drept [k ɨ͂ ɲ e]. Aceasta este interpretarea fonetică prin două sunete a trigrafului nie, cînd n se pronunță în aceeași silabă fonologică cu diftongul /je/, deci nu se ține cont de structura morfematică a cuvîntului.
Pe de altă parte, dacă pronunțăm cu distingerea morfemelor (așa cum ne indică norma din DOOM pentru înnegrit, de ex.), avem pentru redarea fonematică /ɨn.jer.ba/ o altă redare fonetică, de data asta prin șapte sunete: [ɨ͂ n j e r b a]. Diferența dintre cele două moduri de pronunțare se observă practic: la articularea nazalei limba atinge (primul caz) sau nu palatul (al doilea caz). De fapt, ca să fim corecți, fenomenele coarticulatorii din rostirea acestui cuvînt redau perfect calitățile sau neajunsurile conceptului abstract de silabă. Cum spune Alexandru Rosetti, silaba este o realitate, dar nu una fonetică ci cel mult una convențională, adică fonologică. Peste aceasta intervine influența forțată sau nu a realității structurale sau etimologice. Ținînd cont de toate, putem ajunge la ceea ce lingviștii prescriptiviști consideră ortoepie.
[1] Tătaru, A., Dicționar... (vezi articolele anterioare pe blog).
[2] Fonetică și Dialectologie, Vol. IV, 1962, p. 7-22.
[3] Nota de subsol 3 de pe pagina 9 cu trimitere la nota de subsol 1 de pe pagina 8 = André Martinet, Un ou deux phonèmes?, în „Acta linguistica”, I, 1939, 2, p. 97).
[4] Turculeț, A., Introducere... (vezi articolele anterioare pe blog).
[5] Argumentația este mai amplă. Am optat doar pentru cea mai simplă (chiar simplistă) redare a sa.
