Cu ceva mai mult timp în urmă [1], descoperisem un caz în care autorii români de dicționare inventează cuvinte în alte limbi pentru a furniza etimologii imediate unor cuvinte specializate. Cu alte ocazii, tot aici, remarcasem că unele norme și schimbări de normă de scriere (prin intermediul DOOM1,2,3) urmează uzul general incult [2], fiind deci vorba de cum ne formăm prin impunere [3] zi de zi sau an de an limba română. Majoritatea (teoretic cultă, practic mai puțin) decide, ceea ce-am putea numi principiul democratic al lingvisticii.
Cazurile de romgleză mi-au servit anterior ca subiecte, nu are sens să mai scriu în acest moment. Separat de ele, există în limbajul cotidian, chiar stradal aș zice, exemple de cuvinte ce provin din franceză și italiană. Majoritatea, deși recomandate a se scrie cu literă mică, au valoare de nume proprii (cu exemple de nume de mîncăruri mai ales din franceză și italiană), de aceea nu consider că, în problema scrierii și pronunției lor, ar putea exista multe dubii în stabilirea normei. Ambele limbi au sunete proprii, de aceea ne așteptăm cumva ca, la întocmirea unui dicționar cum e DOOM3, unde pronunția sugerată cititorului este aproximativă pentru cuvintele „preluate din alte limbi și neadaptate la grafia și fonetica românească”, să găsim elemente pe care puriștii le-ar categorisi drept inexactitate, ca să nu zic ignoranță. Asta doar în plan fonetic, în plan ortoepic, nu ortografic. Spre exemplificare, avem wireless („fără cablu”, DOOM3, p. 1125) scris întocmai ca-n engleză, adică în dicționar avem între paranteze precizarea „(engl.)” plus pronunția românizată ŭaĭărles, nu găsim scris wireles sau waierless. Adică dacă tot îl luăm și nu ne obosim să-l românizăm în scriere ca uaiărles, măcar să-l scriem ca la ei, americani/englezi.
Acestea fiind spuse, cînd găsim în dicționar numele unei brînze din Italia ca gorgonzola, deci grafie exact ca „la mama ei”, nu ne surprinde indicația următoare (p. 580): „z pronunțat românește ț”, pentru că o pronunție ca în norma italienească /gorgond͡zola/ ar folosi un sunet înstrăinat deja limbii române vorbite, [d͡z] [4]. Dar italienii au și un cuvînt pentru ce noi am numi șuncă, anume prosciutto [5]. Cuvînt pe care îl găsim în principiu în textele meniurilor din restaurante cînd e vorba de nume și ingrediente din pizza. Și pe care, în mod inexplicabil, la pagina 900 din DOOM3 îl găsim scris prosciuto, adică cu un t mai puțin. Ba mai mult, prin notița „(it.)”, cititorului i se comunică că este un cuvînt din limba italiană. Putem presupune că ar fi o (altă) eroare de imprimare [6], doar că nu, este pur și simplu o greșeală de fond, reluată în varianta electronică gratuită a dicționarului: https://doom.lingv.ro/?query=prosciuto. Eroarea este surprinzătoare prin faptul că, după umilele mele cercetări, în nici un meniu din mediul onlain nu se găsește forma cu un singur t, chiar dacă cuvîntul buclucaș apare mult mai rar decît românescul șuncă. Asta pentru că e mult mai ușor să cauți pe internet, decît să cauți în Biblioteca Academiei un biet dicționar al limbii italiene. Încă un exemplu pentru care a urma orbește o normă impusă printr-un dicționar oficial nu este o idee bună.
