Pastilă lingvistică despre iertare

Deunăzi mi-am adus aminte că citisem undeva (doar nu mai știu acum unde) că, deși românii în proporție covîrșitoare rostesc (rar, ce-i drept, în sensul că nu e un cuvînt din vocabularul de bază) cuvîntul spășit, etimologic ar fi corect să se scrie spăsit[1], adică ș-ul ar fi corect un s. Și DOOM (1982, p. 567) și DOOM2 (2005, p. 740) ne dau drept corectă forma spăsit, practic opunîndu-se uzului. Cum am ajuns la spășit? Prin atracție paronimică (fenomen ce explică multe așa-zise „etimologii populare”) după participiul verbal ispășit al verbului a ispăși, cu definiția din DEX2: 

ISPĂȘÍ, ispășesc, vb. IV. Tranz. 1. A suferi din cauza unei greșeli, a o răscumpăra prin suferință. ♦ A executa o pedeapsă privativă de libertate în urma condamnării; a expia. 2. (Înv.) A cerceta și a evalua paguba făcută (de vite) pe proprietatea altuia. [Var.: (înv.) spășí vb. IV] – Din sl. sŭpasiti „a mântui”.

Pentru completitudine, adică pentru a vedea din punct de vedere istoric legătura între cele două cuvinte moderne spăs/șit și ispășit, apelăm la cercetarea lui August Scriban și cităm din dicționarul său (p. 663, respectiv 1227):

ispășésc v. tr. (vsl. ispasti-ispašon și ispasati, a paște tot și [*fig.] a expia. V. ispas). Expiez (constat) paguba făcută de vite într’o semănătură.

spăsésc v. tr. (vsl. sŭpasti, a conserva, a salva, sŭpasŭ, salvare, salvator, compus ca și ispasti și popasti [V. ispășesc și poposesc]; ceh. spás, răscumpărare, nsl. spas, răscumpărător, spasovo, ispas, înălțarea luĭ Hristos). Vechĭ. Salvez, mîntuĭ, ispășesc: a spăsi o greșală. Azĭ. Fam. V. refl. Mă arăt spășit (smerit): ce te spăseștĭ așa? – Vechĭ și isp-.

Deși nici un etimon nu este cu ș, Scriban folosește ș pentru a ispăși, respectiv s pentru a spăsi/ispăsi. Ciorănescu în DELR, p. 734 definește verbul a spăși pentru a spăsi al lui Scriban.

DLRM (1958, precursorul DEX, p. 396) dă cuvîntul-titlu a ispăși cu varianta arhaică a spăși pentru „1. A plăti prin suferință o greșeală; a-și lua pedeapsa; a expia. 2. (Înv.) A cerceta și a evalua paguba făcută (de vite) pe proprietatea altuia.” Nu există verbul a spăsi sau adjectivul spăsit.

În concluzie, cuvintele ispășit și spăs/șit nu au etimologie comună (vezi Scriban) și este eronat să se dea etimonul sŭpasiti pentru cuvîntul ispăși(t), acel i în plus venind, de fapt, de la alt cuvînt în slava veche. Recomandarea de scriere și pronunție spăsit este o concesie etimologiei în defavoarea uzului (în contrapondere cu pricomigdală, unde DOOM2 reversează norma etimologică picromigdală din DOOM – vezi https://thescienceinmymind.blogspot.com/2015/04/prajiturica-prajiturelelor.html și https://thescienceinmymind.blogspot.com/2015/04/prajiturica-prajiturelelor-comentata.html )

---

[1]  SPĂSÍT, -Ă, spăsiți, -te, adj. (Înv. și fam.; despre oameni) Care se arată pocăit, smerit sau nevinovat. – Cf. sl. sŭpasiti. (DEX2 2009).

Cînd abandonăm banii

       

În limbajul curent din domeniul sportiv, cînd o echipă sau un individ nu poate participa la o competiție, auzim/vedem expresia că „X a declarat forfait” și se pronunță cuvîntul din urmă ca și cînd ar face-o un francez, forfe cu e deschis. Așa (scriere + indicație de pronunție) scrie în DOOM (1982, p. 235) și în DOOM2 (2005, p. 312).

Avem de-a face la nivel de normă cu un etimon neadaptat, așa cum spunem despre sutele de anglicisme ce-au invadat spațiul românesc după 1989. Doar că este o normare opusă variantei adaptate („românizate”) deja din DN3 (1986, p. 462) ce ne indică grafia forfet (cuvînt-titlu, cu forfait drept variantă) pentru cuvîntul definit ca:

„(Sport) Pierderea unui drept, ca penalizare pentru nerespectarea regulamentului de către un concurent sau o echipă. ◊ A declara forfet = a nu se prezenta la o probă sportivă la care era angajat. ♦ Sumă pe care proprietarul unui cal angajat într-o cursă este obligat s-o plătească dacă nu-l lasă să alerge”

DN3 oferă și plurarul lui forfet ca forfeturi, în timp ce pluralul variantei cu -ait lipsește în DOOM (unde este dat drept substantiv neutru), dar este dat explicit ca forfait-uri în DOOM2. Așa cum norma ne impune să vorbim engleză pentru hard disk, pentru acest termen ne impune să vorbim franceză. Dacă i-am spune forfet, am vorbi română. Plus că, în forma forfet, se face legătura cu adjectivul forfetar[1] pe care nu îl scrie nimeni forfait-tar, ca să evite inconsistența. La această legătură revin mai jos.

Etimologic, forfait este dat ca:

-          Din fr., engl. forfait (DEX2 1998/2009, DN3 1986),

-          Din engl., fr. forfait (MDA2 2010),

-          Din fr. forfait, engl. forfeit (MDN 2000)[2],

-          Cuv. Engl. (NODEX 2002)[3].

Analizînd pe scurt aceste patru etimologii imediate, respingem trei dintre ele, pentru că în limba engleză există doar forfeit (pronunțat fofit, cu o lung și i scurt). Mergem pentru început pentru francezul forfait la https://www.cnrtl.fr/definition/forfait unde găsim atît definiția care îl leagă de adjectivul forfaitaire (FORFAIT², vezi https://www.cnrtl.fr/definition/forfaitaire) ce l-a dat pe forfetar, cît și definiția cu caii (FORFAIT³) și extensia de sens în domeniul sportiv la descalificări prin neparticipare sau încălcarea regulilor. Etimologia lui forfait este:

-      * Ca formă de participiu pentru verbul forfaire format din prefixul for(s) provenit din latinescul foris („în afară”) și verbul faire provenit din verbul latinesc facere („a face”).

-     * Cu sensul de FORFAIT² (taxă fixă, preț fix fixat în avans) din fait (participiul lui fair) și for(t) cu sensul de taxă, influențat ca formă de FORFAIT¹ (greșeală gravă) ce e derivat din verbul forfaire cu sensul de a comite o greșeală gravă (în sarcinile sale). 

*    * Cu sensul de FORFAIT³ (descalificare în sport) TLFI îl dă ca împrumutat din englezescul forfeit (generat în engleză totuși din franțuzescul FORFAIT^1,2!). Să cităm acum exact notița din Klein, E. – „A Comprehensive Etymological Dictionary of the English Language (1966, 1967)” pentru forfeit și familia sa lexicală, vezi poza: 

 

  

Constatăm că, scris atît sub forma românească forfet, cît și sub cea franțuzească forfait, etimonul său imediat „fr. forfait” conține și sensul cu care cuvîntul este folosit în limba română în prezent, eventual cu sensul din franceză influențat de cuvîntul englezesc forfeit (https://www.ldoceonline.com/dictionary/forfeit). Prin existența lui forfetar, s-ar cuveni revenirea la ortografia forfet în DOOM3, dar ceva mă face să cred că și acest dicționar ne va îndruma (sau impune la nivel oficial) să scriem în limbi străine cînd scriem în limba română. 

Comentariu suplimentar:  Franțuzismul forfait este, pare-se, folosit între români și cu sensul din FORFAIT² ca preț fix, predefinit, doar că n-a pătruns în dicționarele românești. 

 

 

---

[1] Cu sensul din DEX de FORFETÁR, -Ă, forfetari, -e, adj. (Despre tarife, taxe, impozite etc.) Care este dinainte stabilit la o sumă globală și invariabilă. – Din fr. forfaitaire.

[2] MDN 2000 este echivalent cu DN4, doar că este publicat în singur autor (Florin Marcu) la Ed. Saeculum.

[3] Numit și DEX-ul moldovenilor, publicat de Litera, e abia a doua oară cînd îl citez.

 

 

Cînd bem de la alții și ei de la noi

 

Tot citind pe internet [1] una, alta, mi-a ajuns în fața ochilor un motiv slăbuț pentru ironii la adresa oltenilor, anume că beau „spirtoase” (de producție proprie) slabe ca tărie (!). Deși am văzut și gustat o licoare dublu rafinată din Dolj, e cumva comun peste Carpați să se creadă că doar acolo la ei se beau „spirtoasele” adevărate.

Făcînd acum brusc trecerea spre registrul lingvistic, este, sper, mai mult decît evident că băutura ironizată de ardeleni este țuica și aceasta, probabil (desigur și cu o notabilă excepție [2]), a ajuns în (nu pe!) limba noastră românească dintr-o alta. Originea tuturor etimologiilor imediate (pentru ca nu dispun de una completă, în afară de ipoteza lui MV din notița de subsol #2) ale cuvîntului țuică este dicționarul lui Cihac, Dictionnaire d’étymologie daco-romane, Vol. al II-lea, p. 437, Frankfurt am Main, 1879, de unde cităm:

„Țuică mauvaise eau de vie [3]; cr. serb. cujka idem; le mot ressemble à une onomotopée, comme l’all schnapps, schnick [4] […]”

Reținem că în definiția propusă de Cihac acum 150 de ani țuica este o spirtoasă proastă, numele ei ar proveni dintr-un cuvînt (misterios, zice Vinereanu care nu l-a putut găsi în dicționarele sîrbești) sîrbo-croat transcris cu litere latine cujka, ce, la rîndul sau, ar proveni, întocmai ca șnaps-ul nemțesc, dintr-o onomatopee.

·         Pisone (1865, p. 391) îl definește drept rachiu slab și îl traduce în germană prin Branntwein (vinars) și în franceză prin eau de vie faible (apa vieții slabă).

·         La 1904 țuica este definită de Diaconovich in enciclopedia sa cu sensul: „rachiu de prune obținut la o singură destilare. Ț. este totdeuna ceva mai moale decât rachiul de prune ordinar, care este destilat de douě ori”.

·         Candrea (CADE, Vol. VI, 1932, p. 1363) îi spune doar „Rachiu de prune”, dar etimologic ni-l dă spre comparație pe sîrbescul cujka, doar că despre acesta afirmă, cităm: probabil împrumutat din română.

·         În dicționarul lui Șăineanu (Ed. a VI-a, 1929, p. 670) găsim că țuica este un rachiu de prune și cuvîntul provine din cuvîntul sîrbesc ȚUIKA (am respectat grafia originală din dicționar).

·         În Scriban (1939, p. 1370) avem că țuica este provenit din sîrbescul cujka, cu comentariul lui Scriban „probabil o imitație după țîțîitu bețivanilor”(!). Acesta ar fi un termen folosit în vestul țării și definește un rachiu de prune nu prea tare (ni-l oferă spre comparație pe șliboviță provenit din sîrbul Šlivovica cu sensul de un fel de țuică mai bună (p. 1282)).

·         Ciorănescu (DELR) dă definiția următoare: „Vinars de prune, băutură tipică a țăranilor rom. Origine necunoscută, dar probabil creație expresivă. Cf. sb., cr. cujka (Cihac, II, 437), care provine din rom., ca și săs. tsuikĕ”.

·         DEX2 (2009) ne-o definește pe țuică drept „băutură alcoolică obținută prin fermentarea și distilarea prunelor sau altor fructe” și drept etimologie ne invită să comparăm cuvîntul românesc cu același sîrbesc cujka.

·         MDA2 (2010) afirmă totuși că țuică are etimologie necunoscută.

Putem, cred eu, extrage două concluzii din aceste opt puncte:

-          DEX2 ne dă uzul curent ce s-a extins la nivel semantic de la prune la orice fructe (am gustat din producție proprie țuică de corcodușe și de pere); în plus, cel puțin la nivel de dicționar, s-a pierdut componenta semantică veche de singură distilare prin comparația cu „rachiul ordinar dublu distilat” [5]. În concluzie, prin uzul curent, „țuică de prune” nu mai este pleonasm.

-          Nu e deloc clar dacă românescul țuică l-a dat pe sîrbescul cujka sau invers. De aceea, cred că este util să optăm pentru varianta neutră propusă de MDA2 2010, adică nu avem un etimon imediat pentru țuică, cuvîntul putînd fi pur și simplu inventat la noi.

---

[1] Să demantelăm acest romglezism: desigur că expresia „pe internet” (sau „pe net” pentru leneși) este calc barbar după englezescul „on the internet”, dar, concret, noi citim informații expuse pe ecranul unui calculator cuplat la „rețeaua mondială de calculatoare” denumită generic „internet”. Deci este mai mult decît forțată expresia „am citit ceva pe internet”.

[2] Cine altul decît Mihai Vinereanu, promotorul dacă nu chiar recreatorul limbii traco-dace care susține (citînd un alt lingvist) în DELRCIE 2008 la pagina 863 că există un etimon dacic pentru țuică provenit din proto-indo-europeanul *seu-, ultimul avînd sensul de zeamă.

[3] În franceză „băutură spirtoasă proastă”, eau de vie traducîndu-se efectiv prin apa vieții, o bautură limpede și incoloră din fructe fermentate și obținută prin dublă distilare. Provine din latinescul aqua vitae.

[4] (Fr.) Cuvîntul arată ca o onomatopee, precum cuvintele germane șnaps, șnic.

[5] Totuși, există olteni ce denumesc țuică doar ce se obține printr-o primă distilare și folosesc ardelenismul palincă pentru „țuica aia tare dublu distilată”.

Mîncătoria sau ape tulburi cînd trecem de etimologia imediată

Cum am mai menținat în alte articole, la nivel de origine a unui cuvînt românesc, nu DEX[1] (de la precursorul său din 1958 DLRM și pînă la DEX2 din 2016) este „lumina” pe care o caut, acest dicționar oprindu-se prin excelență la cea mai plauzibilă origine imediată a unui cuvînt. Încă din liceu am învățat să merg mai departe, cel mai departe („pînă în pînzele albe”) în cercetarea traiectoriei istorice a unui cuvînt. Și asta fără să fi știut atunci că marele lingvist Alexandru Graur avusese o preocupare asemănătoare.

Iau proaspăt cumpărata cărticică a lui Graur din 1978 intitulată sugestiv „Dicționar de cuvinte călătoare” și o deschid aleator la cuvîntul cu numărul 197 de la pagina 36, de unde îmi permit să citez:

„canibal: amerind. karaiba „străin” > sp. caraibes „barbari” derivat caribal > fr. cannibale”.

Acel „amerind.” semnifică pentru Graur limba „indienilor din America”, deci se înțelege că autorul folosește acest termen generic pentru orice limbă vorbită de locuitorii originari ai întregului continent, indiferent dacă sînt din nord, centru sau sud, insulari sau continentali. O sursă de ambiguitate ce mă nemulțumește și mă face, evident, să mai caut.

Facem acum un tur de dicționare românești:

-          Candrea (CADE, Vol I, p. 211) îl dă pe canibal cu origine franțuzească.

-          Șăineanu (1929, p. 98) îi dă doar definiția, fără mențiune etimologică.

-          Scriban (1939, p. 224) merge cu o etimologie largă pe care o citez:

„fr. cannibale, d. sp.  canibal și caribal, care vine d. Caribe, insulele Antile locuite de dispăruții Caraibi, care erau antropofagi; it. cannibale”.

-          Diaconovich (Enciclopedia Română, Vol. I, p. 696, 1898) nu îi dă etimologia, ci doar descrie practicile cunoscute la momentul respectiv. Reținem doar că „Caraibii, popor din America, devora prisonerii de resboiu”

-          Tiktin (TDRG, Vol. I, p. 275, 1903) nu îi dă etimologia, spune doar că este un neologism.

-          Laurian (Vol. I, p. 383, 1871) îl dă pe canibale și cannibale cu origine italienească în canibale și cannibale, respectiv franțuzescul cannibale și cu definiția relevantă „numire data unui poporu selbaticu d’in Americ’a, de care se credea co manca pre prinsi fripti”.

-          MDA (Vol. I, p.286, 2010) îi dă atestarea în Dicționarul Academiei cu etimologia cuvîntul franțuzesc cannibale.

-          DN3 (1986, p. 176) are notița etimologică „ <fr., it. cannibale, sp. canibal < cuv. caraib”.

-          DELR (Vol. II, p. 35, 2015) are notița următoare:

„Fr. cannibale (la origine „persoană aparținând unei populații antropofage din Antile” < sp. caníbal < arawak caniba”.

 

Concluzii intermediare: limba exactă menționată ambiguu de Graur rămîne pentru moment necunoscută. Rămîne de investigat pista cu limba arawak[2] și semnificația exactă a cuvîntului caniba. De asemenea, par a exista două cuvinte spaniole, unul caníbal, altul caríbal/caraíbe(s) ce servesc sau ar servi drept „tampon” între continentul american și cel european.

 

Argumente:

 

1.       Conform TLFI https://www.cnrtl.fr/definition/cannibale, cuvîntul spaniol caníbal a fost „adus” spre Europa încă de la expediția lui Cristofor Columb din 1492 și ar proveni din cuvîntul din limba arawak caniba ce îi desemnează pe caribii/caraibii ce locuiau în Antile. Avem practic 100% „acoperire” la interpretarea DELR.

2.       Conform TLFI https://www.cnrtl.fr/definition/caraibes caraibi (drept numele unei populații și al limbii ei) ar însemna „puternic”, „înțelept” în limbile vorbite în zona Caraibilor (nordul Americii de Sud și insulele Antile). Interpretările semantice ale lui Graur nu se susțin.

3.       Conform https://en.wiktionary.org/wiki/Carib#English cuvîntul englezesc carib (caraibi în limba română) ar proveni din cuvintele din limba arawak kalingo, kalino ce înseamnă putere și curaj. Concordanță cu 2.

4.       Conform https://www.dictionary.com/browse/cannibal cuvîntul spaniol caníbal ar fi o variantă pentru caribal format din cuvintele arawak canib, carib plus sufixul adjectival –al.

5.       Conform https://en.wiktionary.org/wiki/cannibal#English spaniolul caníbal ar proveni din forma din defuncta limbă taíno[3] caniba ce îi definește pe caribi/caraibi. Totuși, nu este sigur că ar fi vorba de taíno. La punctul 1. vedem interpretarea cu limba arawak și aceeași formă caniba.  

6.       Notița etimologică din Klein, E. – A comprehensive eymological dictionary of the English Language (Vol. I, Elsevier, 1966, p. 232) „[…] The word cannibal was influenced in form by Sp. can ‘dog’, fr. L. canis […][4]” nu se susține în contextul existenței cuvîntului caniba din arawak.

Concluzionez că varianta din DELR este admisibilă drept etimologie completă pentru cuvîntul românesc canibal și trebuie îmbogățită cu interpretările semantice de la punctele 1., 2. și 3. Lanțul etimologic al lui Graur nu este susținut semantic și este ambiguu pentru etimonul cel mai îndepărtat.

P.S. E doar primul articol despre interpretările etimologice ale lui Graur. Vor mai urma și altele.    

---

[1] Pentru siglele dicționarelor trimit cititorul tot către https://dexonline.ro/surse

[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Arawak_language, vezi și https://en.wikipedia.org/wiki/Kalinago_language

[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Ta%C3%ADno_language, vezi și https://en.wikipedia.org/wiki/Cariban_languages 

[4] „Cuvîntul canibal a fost influențat ca formă de cuvîntul spaniol can ‘cîine’, din cuvîntul latinesc canis”