Hăhăiala împotriva spiritului limbii

 

De cîte ori nu auzim că „limba e un organism viu”, ca oameni retrograzi ca mine nu se pot cu adevărat împotrivi evoluției (eu consider involuție, evident) vocabularului, gramaticii, stilului și a vulgarizării graiului românesc comun/public? Uite, uneori, oamenii uită cum au apărut cele circa 175.000 de cuvinte din MDA2 2010 (2 volume, versiune contrasă după Dicționarul Academiei de 2.300 de lei și 19 volume[1]).

Ele au apărut prin invenție (derivare, copiere, adaptare, scornire, compunere etc., mai puțin important), adică unde un vorbitor (o persoană, în principiu, cu trăsături umanoide, vezi mai jos) creează un cuvînt pe care îl folosește în cea mai la-ndemînă metodă de comunicare (scrisul pe internet, doar nu credeați că vorbitul...). De-aici ajunge la alții, îl explică lor (ce semnificație i-a dat, dacă aceasta nu este evidentă), alții încep și ei să-l folosească și îl explică și ei mai departe și tot așa, pînă ajunge în scrieri jurnalistice, scrieri beletristice, deci poate deveni subiectul lingviștilor ce, în urma analizei impactului și răspîndirii într-o anumită clasă de vorbitori (sintagma din limba de lemn de brad „uzul îngrijit”), îl introduc în final într-un dicționar (de neologisme, „de cuvinte recente”[2] sau în DEX 3 – că tot „ne amenință” ILIR-ul că pînă în 2025 va ieși DEX-ul ăla din 1996 puternic rescris).

L-am analizat pe „tenistă”, inventat, pare-se, pe loc de o „fătucă de la sport”. Aici: https://thescienceinmymind.blogspot.com/2020/11/putin-si-despre-tenis.html. Îmi place cuvîntul, deși nu mi l-am însușit, în sensul că nu prea am nevoie să vorbesc/scriu despre teniste. E un neologism menit să scurteze formularea verbală/scrisă în secolul vitezei: pînă emani „jucătoare de tenis”, ai rezolvat mai ușor cu „tenistă”.

Trecem la subiect: expresia „generatorii unei (anumite) crize[3]/generatorii crizei” nu se poate reformula într-un singur cuvînt? „Generatorii” sau, și mai ambiguu, „generatori”. „Ăia au fost generatorii”. Spune ceva mesajul ăsta fără context anterior sau ulterior? Adică „V-am arătat generatorii” și pentru că nu e clar cine și ce a generat, trebuie să reiei, să explici „generatorii crizei politice din ultimele două săptămîni”. Și dacă erau doar femei, trebuia să le zici „generatoarele” și se cam subînțelege de curent electric...

Fiind deci puși în poziția „tenistei”, unde e problema ca un anumit personaj inventează (probabil pe loc, că nu părea că-l avea în vocabular anterior) un cuvînt? Este „crizator” creat corect? Da, de la „criză”, prin trecere printr-un verb din argou „a (se) criza” cu sensul de „a genera o criză” neatestat de dicționarele de argou[4], plus sufixul de agent „–tor”. Deci hăhăiala de la „peroadă” se justifică și aici? În opinia mea, nu. Herr Präsident Wardrobe a aplicat eficiența proverbială a mașinilor nemțești la spiritul limbii și a inventat un cuvînt interesant și, de ce nu, chiar necesar. Și, spre deosebire de Gogu din Severin, divorțat a 3-a oară după moartea primei neveste, ce-l inventează printre dinții-i rarefiați pe criptură cu sensul de scriptură, Herr al nostru l-a dat pe „crizator(i/ii)” la zeci, sute de mii de concetățeni în aceeași zi.

În DOOM3 este puțin probabil că am putea avea „almanahe”, „peroadă”, „succesuri”, dar în DEX3 le-am putea avea pe„tenistă” și „crizator”. Trebuie doar ca oamenii să vadă avantajul de a le folosi și acestea vor ajunge în graiul comun. Dacă nu în DEX, măcar într-o ediție revizuită a Micului Dicționar Academic.

---

[1] Vezi o mențiune și aici: https://thescienceinmymind.blogspot.com/2020/11/despre-propagarea-erorilor.html, dar pe 23.10.2021 trimiterea exactă pe internet este https://librariaeminescu.ro/lingvistica/dictionarul-limbii-romane-vol-i-xix-p-251147. Desigur, tot fără stoc, adică posibilitate de cumpărare.

[2] Vezi dicționarul lingvistei Florica Dimitrescu apărut în trei ediții.

[3] Se înțelege cumva „politice”, deci nu o criză de nervi sau de tuse...

[4] https://dexonline.ro/definitie/criza (josul paginii, dicționarul lui Volceanov)

Cea mai dulce etimologie

 

Cercetările lingviștilor au arătat că în limba română cea mai veche mențiune a substantivului cunoscut în variantă modernă drept záhăr este în lucrarea lui Miron Costin „Letopisețul Țărâi Moldovei de la Aron Vodă încoace” (1675)[1]. Tot MDA2 op.cit. dă și toate variantele de grafie găsite de-a lungul timpului, fie în reproducere din alfabet chirilic, fie direct cu litere latinești. Varianta curentă zahăr apare încă din dicționarul ortografic al lui Pop (1909, p. 228), în ce timp ce Candrea (1931, Vol. al VI-lea, p. 1455) ne spune că zahár ar fi o variantă grafică din Moldova, iar în Transilvania și Banat s-ar scrie și pronunța zăhár (accent pe ultima silabă la ambele variante, în timp ce cuvîntul-titlu este cu accent pe prima).

În 1941 în dicționarul ortografic al lui Pușcariu apare zahăr (p. 189) și de aici preluat identic în MDO 1953/1954 la p. 161. Apoi în toate cele 5 ediții de ÎOOP și cele două ediții de DOOM. Dar nu despre ortografie mi-am propus să vă scriu.

Etimologia imediată a cuvîntului zahăr este conform DEX2 (1998 sau 2009) cuvîntul din neogreacă záhari (scris  ζάχαρι), dar, în mod interesant, tot DEX2 ne invită să-l comparăm pe zahăr cu bulgărescul zahar (scris 3axap). Precursorul primei ediții de DEX, anume DLRM (1958, p. 947) dă drept etimologie imediată doar cuvîntul neogrecesc, deci de unde „a aterizat” limba bulgară (chiar și pentru comparație)?

Pentru a desluși misterul, deschid broșurica lui Al. Graur „Dicționar de cuvinte călătoare” (1978) la pagina 151 de unde citez:

Skr.[2] Šárkarâ (vezi țucără) < gr[3]. Sakkharon < bg. Zahar.

Deci de-aici pare a fi limba bulgară „pe fir”. De fapt, este mai veche de 1978. Este din 1963, unde în „Etimologii romînești” (p. 160), Graur explică: „[…] Rămîne însă nelămurită varianta nordică zaha’r (Scriban adaugă că, rar, se zice în grecește și ζαχάρι). Nu și-a dat nimeni osteneala să explice de ce în zahăr avem ă în loc de a, nici soarta lui i final din grecește. Pînă la un studiu complet al acestor două probleme, mi se pare normal să credem că zahăr vine din bulgărește, unde se cunoaște exact aceeași formă ca în romînește. Nu e de crezut că cuvîntul este foarte nou în limba noastră, adică din vremea cînd se împrumutau astfel de cuvinte direct din grecește, iar dacă ar fi așa, nu s-ar explica vocala ă. Pe de altă parte zaha’r pare influențat într-un fel de rus. caxap sau ucr. caxap, deși nu concordă nici accentul, nici consoana inițială. Dar varianta za’căr? Vezi și zaharniță.”

Teoretizarea lui ă în loc de a îl determină pe Graur să fie practic singurul care este convins că bulgarii și nu grecii ni l-au dat pe zahăr. Dispariția i-ului în românizare mi se pare firească, pentru că un i final la un substantiv la singular este contra spiritului limbii noastre. Reneologizarea recentă a lui calmar în calamar poate fi pusă în corespondență (pe lîngă cuvîntul din italiană) și cu neogrecescul , deci iată un i final căzut. Prin formularea „din vremea cînd se împrumutau astfel de cuvinte direct din grecește” , Graur face trimitere probabil către epoca fanariotă de un secol de la noi, or cuvîntul este sigur mai vechi. Acel ă este tipic românesc, apare încă din scrierile lui Caragiale de la final de secol 19 și consider că nu este decisiv în a stabili întîietatea unei origini față de alta. După forma din sudul țării, prin accentuare, avem o apropiere spre greacă, iar în forma din Moldova se vede o influență slavă. Dar îl avem pe a (se) zaharisi, care „sună” cît se poate de grecește (MDA 2 îl vede din ζαχαριάζω), ajuns, ce-i drept, mai tîrziu la noi. Lanțul etimologic citat de Graur (în raport cu cel complet, v. mai jos) este ciuntit în Dicționar... și adus la o formă deloc ușor de acceptat: greaca veche --> bulgară --> română.

Lanțul etimologic complet este recunoscut pentru noi, românii, încă de Cihac[4] (1879, Vol. II, p. 712), ce îl include la elemente grecești. Avem o filieră sugerată de Klein[5], anume cea de mai jos în care cuvîntul grecesc σ α ́ κ χ α ρ ο ν nu este menționat:

și alta a lui Chantraine[6] în care σ α ́ κ χ α ρ ο ν este sursă pentru forma latină saccharum. Pe criterii istorice, arabii au introdus cultura trestiei de zahăr în Sicilia și Andaluzia (https://www.cnrtl.fr/definition/sucre) , deci putem considera că cele două cuvinte moderne din italiană și spaniolă provin direct din cuvîntul arăbesc.

În concluzie, făcînd abstracție de propunerea lui Alexandru Graur, putem considera un lanț etimologic pentru românescul zahăr ca fiind:

Pali/Sanscrită --> Greaca Veche --> Neogreacă --> Română.

 

---

[1] MDA2 (2010), Vol. al II-lea, p. 1532.

[2] Sanscrită.

[3] Greaca veche, grafiat σάκχαρον

[4] Citat și în alte articole de pe blog, Dictionnaire d'étymologie daco romane, Francfort, Ed. Ludolphe St-Goar.

[5] Citat și în alte articole de pe blog, A comprehensive etymological dictionary of the English Language, 1966/1967.

[6] Dictionnaire étymologique de la langue grecque, Klincksieck, Paris, 1968.