O regulă de aur ar fi că numele străine de locuri (localități, rîuri, țări) ar fi bine să fie traduse în limba română cu cît mai puține modificări față de original, spre a se încadra, pe cît se poate, într-o logică de bună creștere și respect față de locuitorii de acolo. Pentru un francez este foarte greu de pronunțat Gheorghe sau Băile Herculane, dar parcă pentru noi, românii care n-au trecut prin școală ca gîsca prin apă, franțuzescul Georges nu ridică probleme, mulți putîndu-l pronunța exact sau aproape exact ca un francez.
În ciuda acestei năzuințe de a respecta originea, vorbitorii noștri, influențați sau nu de modalitatea de scriere și pronunție a francezilor și a italienilor [1], au adaptat mai ales numele de locuri (orașe și țări) de la forma originală către una a noastră, care „sună” mai bine între cuvinte românești. Bunăoară, spunem Londra ca italienii (și nu departe de francezi), dar Moscova doar ca românii, ne chinuim să pronunțăm Köln [2] pentru că-i respectăm probabil prea mult pe nemți ca să zicem Colonia (ca o adaptare a franțuzescului Cologne), nu zicem Firenze ci Florența (cumva similar cu francezii). Totuși, avem Napoli ca italienii. Am avut și avem în pronunție Sevilia, dar, mai ales în ultima vreme, puriștii ne dau peste degete că nu pronunțăm seviia, ca spaniolii. Avem Porto și Lisabona ca românii, Marsilia cum au italienii Marsiglia, ce se pronunță cam la fel. În concluzie, avem o amestecătură de influențe romanice, un respect pentru numele germane și anglo-americane (excepție Londra) și cîteva versiuni neaoșe, dar nedepărtate foarte mult de cele originale. Trecînd la țări, simt din nou că influența franco-italiană este factorul decisiv în românizare. Ce exemplu mai bun decît Germania, Turcia, Bulgaria, Serbia, Ucraina, unde avem forme identice cu italienii?
Primele două paragrafe se referă la nume proprii de locuri cu alfabet latin în țara de origine. Ce ne facem, totuși, cu cei care-și scriu localitățile, țările și rîurile în alt alfabet? Arabii, grecii, rușii, sîrbii, bulgarii, chinezii, japonezii, popoarele din India și Indochina? Avem aici același mix de mai sus, sau poate fix aici avem reguli clare de românizare?
DOOM3 fiind azi deja scris [3], poate acesta (va) conține anexa din DOOM1 (1982) pierdută în DOOM2 (2005), anume cea care conține forma academică de scriere în limba română a numelor proprii geografice. Nu am în posesie DOOM-ul alternativ [4] al coordonatoarei DOOM2, dar am înțeles că grafia acestor nume geografice acolo ar fi, doar că DIN nu e DOOM. În aceste condiții, DOOM1 1982 rămâne, pentru moment, sursa oficială academică de transliterare și pronunție a numelor geografice străine (cu sau fără alfabet latin în limba de origine). Astfel, numele unui minuscul arhipelag din Golful Persic este scris corect într-un text în limba română drept Bahrain și recomandarea academică de pronunție pentru români este barain, silabisit ba-rain. Sigur, putem întreba unde este h-ul pe care arabii îl pronunță clar, totuși, din perspectiva normativistă atît de îndrăgită cînd vorbim de lucrările institutului de lingvistică al academiei, ar trebui să pronunțăm doar barain, nu bahrain, barein sau bahrein.
Ar mai fi o precizare de făcut: pentru cei ce consideră ca indicațiile de grafie și pronunție din DOOM1 sînt depășite, se pot orienta spre un dicționar enciclopedic. Enciclopedia Wikipedia este la îndemînă, dar nu este acceptată drept sursă oficială. Articolul https://ro.wikipedia.org/wiki/Bahrain pare, totuși, bine scris. Eu recomand Micul Dicționar Enciclopedic (MDE II, Ed. Enciclopedică + Univers Enciclopedic, 2008), unde formele numelor geografice sînt redate după forma comună din română plus transliterarea din The World Atlas (1967, Moscova) și mai ales The Britannica Atlas (1994, Londra, Chicago), acolo unde cele două nu coincid. Dar în MDE este doar grafia, nu și pronunția recomandată. Aici apare Bahrain, apoi Florența (Firenze), Marsilia (Marseille), Moscova (Moskva) etc.
[1] Limbile noastre romanice cele mai apropiate, din care mi se pare că ne-am inspirat cel mai mult în generarea formelor „locale”.
[2] E pentru mine mai grav să îi spui chioln (pronunțat exact ca chior) decît coln. Acel sunet străin românei se deprinde doar în studiul limbii germane. Idem pentru miunhen/miunhăn.
[3] DOOM este dicționarul academic/oficial de grafie a cuvintelor limbii române. Ediția a treia este la momentul scrierii acestui articol (02.10.2021) deja creată, așteptînd doar imprimarea de către editura Univers Enciclopedic, dacă nu în 2021, atunci în prima jumătate a lui 2022.
[4] DIN - Dicționar normativ al Limbii Române (Ortografic, ortoepic, morfologic și practic), Ed. Corint, 2009.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu