Scurtă excursie etimologică

 Schimbăm registrul ultimelor scrieri și ne-ntoarcem la un alt subiect deloc lipsit de controverse în lingvistica noastră, etimologia. Văd acum cîteva zile un sondaj:

„Sunt de origine slavă toate cuvintele din seria: 1. Soroc, bogat, blajin. 2. Obraz, sfânt, ostrov. 3. Lene, muncă, noapte. 4. Oraș, cioban, iarnă.”

Nu am motive să mă-ndoiesc că autoarea a formulat problema din perspectiva etimologiei imediate, adică, de regulă, etimologia din DEX sau MDA/DA. De aceea, este suficient să deschidem www.dexonline.ro, să căutăm cele douăsprezece cuvinte în DEX2 (2009) și să scriem după cum urmează:

1.       Soroc < sl., bogat < sl. , blajin < sl.

2.       Obraz < sl., sfînt < sl. , ostrov < sl.

3.       Lene < sl., muncă < sl., noapte < lat.

4.       Oraș < mgh., cioban < tc., iarnă < lat.

Concluzionează autoarea ca 1. și 2. constituie un răspuns corect la problema ridicată de dumneaei. Și dacă recurgem la o sursă canonică, cum ar fi Alexandru Ciorănescu – Dicționarul Etimologic al Limbii Române (Ed. Saeculum I.O., 2002), găsim aceeași interpretare a celor douăsprezece origini. Scriban (1939) prezintă exact aceleași răspunsuri. „Sfînt” apare ca o transformare fonetică firească a lui svętu [1], pe cînd latinescul sanctus a rămas în sînt-, sîn- [2] (localitățile Sîntana, Sînpetru). „Cioban” pentru noi este un turcism, dar pentru turci este un cuvînt din persană (farsi) [3]. „Oraș” este și el un cuvînt cu influență în multe limbi din zona noastră, dar cumva acordul s-a făcut asupra maghiarilor ce l-au dat populațiilor cu care au intrat în contact (Ciorănescu).

Deși etimologia românească nu poate fi ferită de controversele iscate de cei doi factori istorici fundamentali („unde a dispărut limba dacilor?” și mai ales „ce s-a-ntîmplat cu populația dacoromană timp de 7-800 de ani după retragerea aureliană?”), iată că, cel puțin pentru cuvintele enumerate în acest exercițiu, este pusă de acord: majoritatea sînt slavisme (8/12). Uneori, și dacă îți dorești să iști/cauți neobișnuitul, soluția este foarte simplă, practic „la un click distanță”.   

---

[1] Dimitrescu, Florica – Introducere în fonetica istorică a limbii române, Ed. Științifică, București, 1967, p. 65, 125.

[2] Scriban (1939), p. 1195.

[3] Alexe, Dan – Dacopatia și alte rătăciri românești, Ed. revăzută și adăugită, Ed. Humanitas, 2021, p. 252-253.

Ambiguitate grafică și analiză fonologică: pustiii

 

Deunăzi am întîlnit o întrebare interesantă: „Fonetic, cum ați «analiza» cei trei «i» din: «Pustiii»?” Pe moment, replica mea a fost că acel cuvînt are o ambiguitate semantică și gramaticală, anume poate fi atît un adjectiv ca în „pustiii codri”, cît și un verb ca în „eu pustiii tot în cale”. „Și ce relevanță are acest fapt?” veți spune. Și „fii” din „am doi fii” și „fii sănătos” are sau pare a avea aceeași ambiguitate. În realitate, trebuie să știm cum se pronunță cele patru cuvinte (sau să le auzim pronunțate corect) pentru a ne lămuri dacă avem similaritate completă între cele două perechi sau există o diferență undeva. De aceea, în condițiile date, adică în absența pronunției, ne este de folos în primul rînd un dicționar de pronunțare a limbii române (un adevărat dicționar ortoepic).

Desigur că la-ntrebarea pusă au existat oameni ce n-au înțeles cerința și i-au dat autoarei un răspuns de analiză morfematică (un i vine de colo, altul de dincolo etc.) pentru una dintre cele două variante, dar în final s-au dat și răspunsuri strict de ordin fonetic/fonologic. După cum voi arăta, din punctul de vedere al ortografiei și ortoepiei, „pustiii/pustiii” constituie o pereche de omografe, dar nu omofone, în timp ce perechea „fii/fii” menționată în primul paragraf constituie o omonimie completă, atît omografe, cît și omofone.

Folosind Alfabetul Fonetic Internațional, avem „fiu [fiw]” [1][2](substantiv nearticulat, singular), respectiv „fii [fij]” (substantiv nearticulat, plural). Pentru forma de imperativ (sau parte din conjunctiv prezent) a verbului a fi, avem iarăși „fii [fij]” [3]. În concluzie, omonimie completă (omografie + omofonie).

Cît despre „pustiii”, trebuie să distingem după cum urmează:

1.       Adjectiv articulat. Plecăm progresiv: pustiu [pus.ˈtiw], apoi pluralul nearticulat pustii [pus.ˈtij] [4]. Adăugăm articolul și marcăm silabația nouă: pustiii [pus.ˈti.^ji]. Șapte litere și doar șase sunete. Ultimul sunet, reprezentat prin digraful ii, este un [^ji], ce notează un alofon fără stop glotal, cu apendice palatal al fonemului vocalic /i/ [5]. Să se compare cu copil, copii, copiii, [ko.ˈpil], [ko.ˈpij], [ko.ˈpi. ^ji]. Distingem deci o valoare zero-fonetică a literei i, cînd aceasta are valoarea morfematică de articol hotărît atașat desinenței de plural i. Dar și aici există o controversă (cumva asemănătoare celei clasice cu privire la i șoptit [6]), anume că perechea ii (desinență + articol) este bifonemică /j/+/i/, fonetic [ko.pij.i] (Tătaru, op.cit., p. 185; Șuteu, Șoșa, op.cit., p.78), contrar cu norma propusă de DOOM³ (p. 101).

2.       Formă verbală de perfect simplu, persoana I, a verbului „a pustii”. Avem redarea scriere + pronunție pustiii [pus.ti.ˈ^jij], deci cu șapte sunete, trigrafului iii corespunzîndu-i, în ordine, un alofon neutral al fonemului vocalic /i/, apoi un alofon fără stop glotal, cu apendice palatal al fonemului vocalic /i/ și la final fie un alofon neutral al fonemului semivocalic /j/, fie un alofon asilabic („șoptit”) al fonemului vocalic /i/(după Bocoș et al., p. 280, interpretare după (eu mă) sfiii). În primul dintre cazuri, spunem că ultima silabă, cu vocala purtătoare de accent, constituie un diftong descendent. Această interpretare (din nou adaptată după (eu mă) sfiii) coincide și cu cea dată de DOOM³ (p. 101). Și interpretarea adjectivului articulat pustiii cu trei litere = două sunete cu caracter vocalic coincide cu cea propusă de DOOM³, tot la pagina 101, exemplificare pentru adjectivul propriii.

 

Ortografia noastră, cu particularitatea dată de existența omonimei totale sau parțiale (= omografie), nu impune redarea specială/marcată a literei aferente vocalei purtătoare de accent (principal), decît ca mod de emfază, de aceea pot apărea situații de ambiguitate. Dacă vrem să le evităm, putem sublinia cu o linie acea literă care impropriu spus „poartă accentul” (exact ca în dicționarele explicative sau în cele ortografice) și lumea ar trebui să înțeleagă strict la ce cuvînt ne referim. Sau le testăm cunoștințele lingvistice, special formulînd o-ntrebare cu răspuns multiplu.

Și am mai descoperit (vezi punctul 1. mai sus) o controversă de interpretare în lingvistica noastră, ce-apare doar cînd privim problema complet (fonem-grafem-morfem): trigraful iii.

---

[1] Ana Tătaru, Dicționar de Pronunțare a Limbii Române, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1999, p. 280.

[2] Tătaru marchează accentul tonic scriind [fíw], care nu e chiar în acord cu uzanțele din AFI (apostrof la-nceputul silabei cu vocala accentuată) și, strict pentru acest cuvînt monosilabic ([w] este semivocala notată în alfabet fonetic românesc prin [ŭ] – vezi DOOM³, deci avem un diftong descendent), precizarea accentului este nenecesară.

[3] Flora Șuteu, Elisabeta Șoșa, Ortografia Limbii Române. Dicționar și Reguli. Ed. Floarea Darurilor, București, 1995, p. 100 (în original „/fii̯/”).

[4] Tătaru, op.cit., p.580.

[5] Cristina Bocoș, G.G. Neamțu, Diana-Maria Roman, Limba Română Contemporană. Caiete de Seminar. Teoria și Practica Analizei Fonetico-Fonologice, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2019, p. 249. Adaptare după interpretarea fonetico-fonologică a lui fistichiii (fii).

[6] 10.13140/RG.2.2.34668.03204, Daniel Cristian Ciobotu, Controversa-tip din fonetica românească.