V-ați pus vreodată întrebarea: „De unde vine și cît de vechi este numele meu de familie?” Să luăm cel mai simplu nume de familie, „Popa”. Cred că aici nu avem dubii că este chiar vechi și provine din cuvîntul „popă”, o variantă populară a mai sobrului „preot”. Este un exemplu că un nume de familie provine dintr-o ocupație. O explicație cît se poate de simplă și ce bine ar fi, dacă pentru sutele de mii de nume de familie ale românilor ea ar fi aceeași: „nu știm, chiar nu știm cît de vechi e, probabil că sufixul «-escu» e mai recent (nu știu cîtă lume avea un nume cu «-escu» pe la 1600-1700) și sigur vine de la o ocupație a unui nene (sau nevastă-sa) ce-a trăit acum (multe) sute de ani”.
Să zicem că undeva scriptic, ascuns în "negura" alfabetului chirilic românesc, îl găsești și pe-al tău cu vechimea de la a șaptesprezecea generație de străbunici, scris cu slove în corespondență 1-1 cu literele ăstea din prezent, latinești. Cum îl citești și, mai ales, cum crezi că cineva acum >200 de ani îți pronunța numele tău de familie? Să luăm iarăși numele ăsta Popa. N-ar fi multe variante, căci se poate despărți în silabe (fonologice) doar într-un fel, /po.pa/. Rămîne de stabilit unde „pică” accentul. Știi că acum numele comun popa are accentul pe /o/, deci ești de părere că, dacă stră15bunicul era tot Popa, lumea îi zicea cum își zicea și el [1], /ˈpo.pa/, și nu franțuzit /po.ˈpa/. Căci limba franceză, atît la numele comune, cît și la cele proprii, nu prea are multă libertate în a muta accentul de pe ultima silabă „mai în față” adică „mai la stînga”.
Pe de-o parte, putem afirma că nu știm cum se pronunța numele nostru de familie în trecutul îndepărtat. Dar putem admite că, într-o formă identică grafic, se pronunța la fel sau aproximativ la fel cum se pronunță în prezent, mai ales din perspectiva accentului (tonic principal). Lingviștii, concentrîndu-se mai ales pe analiza numelor comune, au emis diverse opinii cu privire la poziția și variabilitatea/mobilitatea accentului în limba română. Doar că noi ridicăm aici strict problema numelor proprii, nu străine, ci românești. Și preferabil nume de familie, nu nume individuale (prenume cum le spunem noi). În numele Vasile, accentul e pe-a doua silabă (/va.ˈsi.le/) pentru că n-are cum să fie pe ultima, nici pe prima. În schimb, punîndu-i pe „escu”, accentul se mută „o silabă mai la dreapta”, /va.si.ˈles.ku/. De fapt, avem chiar o regulă că-n numele de familie terminate în sufixul românizant „-escu”, accentul este mereu pe /e/.
Cu acestă mică digresiune, revenim la numele derivate din ocupații. De exemplu, moară > morar > Moraru. Acest u nu preia accentul, astfel că /mo.ˈrar/ și /mo.ˈra.ru/ sînt aproape identice. Există de-a lungul timpului o dezvoltare să-i spunem „nobilă” a acestei derivări, anume printr-un sufix cu aspect latinesc, „-iu”. Se pune și el la numele de familie derivate din ocupații, astfel c-avem Morariu, Pescariu, Olariu. Nu e musai s-avem neapărat o ocupație „la bază” sau, cel puțin, aceasta nu este evidentă [2]. Ce vreau eu să spun e că posesorii acestor nume, fără excepție, întrerup legătura cu originea numelui lor, pronunțîndu-și-l cu accent pe /i/ vocalizat aflat în diftong uneori chiar veritabil (adică fără apendicele ᵂ înainte de /u/). Astfel, deși avem /mo.ˈra.ru/, auzim /mo.ra.ˈri.u/, nu /mo.ˈra.rju/. /ʦur.ka.ˈʃi.u/ în loc de /ʦur.ˈka.ʃju/ etc. Pentru mine există două să le spunem explicații: una evidentă, anume că așa au auzit acasă la părinți, bunici că s-ar pronunța numele lor, iar a doua ar fi că, printr-o presupusă conștientizare, sună mai bine la ureche numele mai lung și se pierde și legătura cu ceva din numele lor deloc „nobil”, adică ceva „vechi, de la țară”. Căci „Pescaru” și „Pescariu” sună practic la fel, pe cînd accentuînd în Pescariu, atenția ascultătorului se abate de la pescar. Se abate de la ciobotă/ciubotă în Ciobotariu, de la olar în Olariu, de la țurcă în Țurcașiu. Mai pe românește, Moraru e de la țară, Morariu e de la oraș.
Consider c-avem o combinație de tradiție și un soi de elitism ce se tot propagă din generație în generație. Fiindcă modul de pronunție al unui nume de familie este o alegere (mai mult inconștientă) a posesorului, buna creștere și dorința de-a păstra o relație cu acea persoană ne-mping să îl accentuăm în același mod, atît în prezența persoanei, cît și-n absență. Uneori, „rădăcina” asta de care posesorul vrea să scape chiar nu „gîdilă” urechea și e de-nțeles cum bunicii bunicilor bunicilor au hotărît să-l pronunțe altfel. Căci chiar nu vrei ca-n numele Beliciu verbul a beli să fie proeminent. Dar pentru cine citește numele ăsta undeva pentru prima dată, deci nu l-a auzit niciodată pronunțat, îl poate fără probleme asemui cu supliciu, capriciu, beneficiu și i se va adresa posesorului fix c-o silabă mai puțin decît dorește acesta s-audă.
Ca de obicei, cînd căutăm reguli/tipare/normare acolo unde tradiția primează, sfîrșim prin a spune că „singura regulă e să păstrăm tradiția”. Eu zic că fiecare e liber să-și pronunțe cum vrea propriul nume. Dacă eu vreau ca al meu să sune ungurește, îl pronunț /ˈʧʲo.bo.tu/ și lumea mă va-ntreba dacă neamul meu a trecut Carpații acum sute de ani s-ajungă în județul Dolj. Dar asta e alegerea mea, alții pot să pună accentul pe al doilea /o/, în ciuda mea. Să mă supăr pe ei? Să vină ei la mine să-mi zică „bă, tu nu pronunți cum trebuie numele tău de familie!”? La ce folos?
Notă: subiectul ăsta al accentuării „nefirești” a numelor de familie terminate în –iu este tratat pe larg de profesorul Ion Calotă [3] în cartea sa „Mică enciclopedie a românei corecte” (Ed. Niculescu, 2001). Domnia sa susține că /i.u/ în loc de /ju/ este eronat în exemplele cu origini ocupaționale și că oamenii ar trebui să-și pronunțe numele „corect”.
[1] Să reținem această idee.
[2] Pentru numele Sechelariu, am avea sechelar + iu, doar că sechelar apare, culmea, doar în DOOM3, ca și cînd ar fi un cuvînt inventat acum în anii 2010+.
[3] Chiar așa. Profesorul își pronunță numele /ˈka.lo.tǝ/, dar poate eu am chef să-l pronunț /ka.ˈlo.tǝ/ cum e calota sferică sau glaciară, nu ca pe-un derivat de la cal, sau de la kalos.
