Cercetînd lucrările canonice de gramatică modernă sau nu a limbii române, putem oare găsi un răspuns simplu și la obiect la întrebarea de ce verbul a lua are două rădăcini în flexiune, anume eu iau cu varianta tu iei, dar noi luăm?
Găsim în GALR 2008, Vol. I, p. 562 că „Radicalii supletivi [1] (vezi a fi, a lua) și cei cu reduplicare [2] (vezi a da, a sta) au explicații etimologice, unele forme fiind moștenite ca atare din latină, altele explicabile prin evoluții fonetice”. Avem un punct de plecare și să urmăm acum calea gramaticienilor.
În GA II 66, Vol. I, p. 294 găsim laconic (n.n. despre verbul a lua): „Și aici cele două rădăcini se explică prin diferența de accentuare”. Trimitere este către verbele a mînca și a usca, unde există există un număr diferit de silabe pentru cele două forme de radical și în cea cu un număr mai mare accentul este „deplasat spre dreapta” cu o silabă. Avem în acest caz că formele cu i din paradigma lui a lua sînt monosilabice cu accent pe a, în timp ce formele cu l sînt plurisilabice nemaifiind accentuate pe prima silabă. Totuși lipsește explicația de ce o formă începe cu i semivocalic, iar alta cu l.
Mergem acum la GA I 54, Vol. I, p. 296, care vorbește despre verbul a mînca astfel: „Diferența de accent în flexiune a creat două rădăcini diferite la prezent: mănînc- și mînc- ; forma din urmă a luat naștere prin sincoparea vocalei a doua atunci cînd era neaccentuată.” Două pagini mai tîrziu, despre verbul a lua, găsim același text ca în GA II, op.cit.: „Și aici cele două rădăcini se explică prin diferența de accentuare”.
Rezumînd, „evoluțiile fonetice” explică non-unicitatea radicalului verbelor a mînca, a (se) usca și a lua. Redăm în final, prin fotocopiere, argumentația lui Timoteu Cipariŭ [3] din lucrarea sa Gramatecʼa Limbei Romane. Partea I. Analitica. (București, 1869). Pe baza acestor fapte expuse de Cipariu, căderea lui l în scriere de la începutul formelor liau, liei (ce nu aveau consoana în pronunție) este un fapt firesc în esență de normare ortografică (adaptare a ortografiei la pronunție). Încă din primul dicționar de ortografie al lui Pop (1909, p. 98) paradigma include doar formele cu triftong și diftong și coincide complet cu cea din prezent:
[1] Supletivism = Formă de neregularitate a radicalului, manifestată prin apariția, în paradigma aceluiași cuvânt, a mai multor radicale fără nicio legătură fonetică explicabilă sincronic. (GBLR 2016, p. 669)
[2] Reduplicare = Prin reduplicare se denumeşte un tip de flexiune arhaică ce caracterizează faza premergătoare dezmembrării unităţii lingvistice indo-europene; reduplicarea constă în realizarea flexiunii prin dublarea unei silabe. (DȘL, 1997, p. 401)
[3] Forma Timoteu Cipariŭ este luată de pe coperta ediției din 1897 a lucrării sale Compendiŭ de Gramatica Română pentru scólele primarĭ și secundarĭ.
