Pămîntul, Terra și uzul lor în limba română

 Avem în limba română două cuvinte separate pentru a denumi același lucru: a treia planetă de la Soare. „Terra” este cel nobil, nume propriu la noi, cuvînt preluat direct din limba latină, unde (după Ernout, A., Meillet, A. – „Dictionnaire Étymologique de la Langue Latine” (Ed. a III-a, Klincksieck, Paris, 1951)) înseamnă atît element (în contrapondere cu apă), apoi planeta pe care locuim, cît și parte/regiune/țară. Pentru că Terra pentru noi, românii, a fost mereu un nume propriu, într-un dicționar explicativ al limbii (cum este Scriban 1939, p. 1312) găsim doar adjectivul „terestru”:

*teréstru, -ă adj. (lat. terrestris, d. terra, pămînt). Al planeteĭ noastre: globu terestru. De uscat, de pe uscat: planete terestre, armata terestră. Fig. De pe acest pămînt, din această lume: gîndirĭ terestre.

Un lucru este de reținut din definiția lui Scriban, anume ideea de Terra > terestru = de (pe) uscat. Uscat este un sinonim pentru pămînt („După o lungă călătorie pe ocean, Columb a ajuns pe uscat, dar nu în India”), de asemenea în contrapondere cu mare/ocean, deci cu o suprafață acoperită cu apă. De unde îl avem noi pe uscat cu acest sens? O ipoteză plauzibilă o are Klein, E. – „A Comprehensive Etymological Dictionary of the English Language” (Elsevier, Amsterdam, 1966, p. 1592): latinescul terra ar proveni din particula refăcută *tersa „pămînt uscat” în legătură cu vechiul latinesc torrus (ce ar corespunde lui *torsus) „uscat”. De fapt, din Vinereanu („Dicționar Etimologic al Limbii Române”, Ed. Alcor, 2008, p. 823) avem direct radicalul: PIE *ters- „a (se) usca”(IEW, 1078) și cuvintele cognate: țară, tărîm, țarină, țărînă.

Concluzie parțială: Terra = numele planetei noastre ce la origine este „uscat” sau Uscatul (să-l trecem ca nume propriu).

Pămîntul, văzut și ca nume propriu pentru planeta locuită de noi, apare la același Scriban (p. 948) cu următoarea etimologie:

pămî́nt n., pl. urĭ și rar inte (lat. pavimentum, bătătură, pămînt bătăturit, paviment, pardoseală; it. palmento, pavimentu moriĭ. V. paviment și spaĭmă).

Ciorănescu (p. 574, cuv. 6059) ni-l propune pe „paumentum, formă populară” cu același sens de pardoseală din pietre zdrobite, deci nu este practic nici o diferență. Klein op.cit., p. 1142 și Ernout op.cit., p. 867 ne dau verbul latinesc pavire cu sensul de „a bătea pămîntul pentru a-l aplana, a nivela”, folosit, spune Ernout, aproape exclusiv în expresia tehnică „pavire terram”.

Concluzie parțială: Pămînt cu sensul de sol este derivat din latină în accepțiunea etimologică „oficială”. Există și aici teoria alternativă promovată de M. Vinereanu („Fondul Lexical Principal al Limbii Române”, Ed. Uranus, București, 2020, p. 399) a unei forme refăcute dintr-una traco-dacă derivată din PIE *mag (pămînt, ținut) cu un prefix po- pe care Vinereanu îl ia după povară și povață ca fiind traco-dac, deși el este în principiu slav (cu sensul de „după”, „la”, cf. Derksen, R. – „Etymological Dictionary of the Slav Inherited Lexicon”, Brill, 2008, p. 407).

Concluzie: Cele două cuvinte sînt latinisme în limba noastră. Desigur că putem merge înspre etimologia latinismelor, anume spre teoria proto-indo-europeană, doar că aici nu pare a fi cazul.

Notă etimologică despre termeni din cîmpul lexical al morții

 

Vă prezint un subiect ceva mai puțin plăcut la citit, anume opțiunile de etimologie a cîtorva termeni de care ne dorim mereu să fim feriți. Cuvintele alese sînt: cioclu, coșciug, sicriu, cavou și cimitir. Bine, primisem o rugăminte să cercetez doar pentru cimitir, dar am zis să fie pachetul complet de înmormîntare (ca la un hotel veșnic all-inclusive).

Cioclu

DEX2 1998/2009 (ca și Candrea 1932[1]) ne invită să-l comparăm cu bulgărescul čokla (уокла), pe cînd MDA2 2010 ne spune că românescul cioclu provine din cuvîntul bulgăresc, în timp ce Scriban 1939 scrie:

„cĭóclu m. (d. cĭoaclă, care e o var. din țaclă, adică „acela care duce sicriu pe cele doŭă țacle”. D. rom. vine bg. čokla, cĭoclu). Cĭoclaș, acela care duce morțiĭ la groapă saŭ îĭ și îngroapă (gropar)”.

Adică fix pe dos, cum că bulgărescul, de fapt, ar proveni din română. Pînă acum avem toate cele trei opțiuni. DLRM 1958 și mai ales noul Dicționar Etimologic al Limbii Române (Vol. II, 2015) se abțin, adică DLRM nu-i dă deloc vreo etimologie, iar în DELR II cuvîntul lipsește cu totul. Și Tiktin (I, 1911) scrie „etimologie necunoscută”.

Mergem acum pe firul oferit („țaclă”) de Scriban și găsim:

cĭoáclă f., pl. e (var. din țaclă, ca cĭuf față de țop 1. De aci și sîrb. rut. čakija, ung. csaklya, cîrlig. V. cĭoacă 2, cĭoclaș, cĭoclu, încĭocălez). Odinioară, tîrlia cu care se duceaŭ ceĭ morțĭ de holeră. Vest. Targă tîrîtă, tîrlie, săniuță saŭ cărucĭor de cărat lemne de foc. Cantitatea de lemne cărate așa, ca cele duse de țăranĭ în căruță ca să le vîndă: o cĭoaclă de lemne. V. traglă, tîrlie.

țáclă și țáglă f., pl. e (cp. cu germ. zacke, țepușă, și ung. csák, vîrf. V. țăcălie, înțăglat, țiglă 2 și cĭoaclă). Vechĭ (țaglă). Vîrf de săgeată. Azĭ. Munt. A te uĭta țaglă (saŭ țaclă), a te uĭta țintă, fix, atent: cu ochiĭ țaclă (Oltenița, VR. 1912, 10, 53). Trans. (țaglă). Manelă (doŭă la număr) pe care se poartă secriu la țară. V. ațintesc.

De acest cuvînt „fuge” Boerescu (2017), dar și A. Graur, A. Ciorănescu sau T. Hristea, în schimb, în dicționarul „dacopat” al lui Vinereanu (2008) avem o altă ipoteză:

cioclu – persoană care transportă morții la groapă. Provine de la cioc² „cârlig”. În secolele trecute cioclii se foloseau de un instrument lung cu un cârlig în vârf pentru a trage trupurile celor morți de boli contagioase. Astfel, evitau să se infecteze ei înșiși; cf. bg. čokla (v. cioc²).

cioc² – cârlig. Cioranescu (1954) îl confundă cu cioc¹, dar cioc² are altă origine. Rom. cioc² provine de la acelasi radical PIE ca si cioacă, din PIE *keuk- „obiect curbat, curbură” (IEW, 589) (v. cioacă). Origine traco-dacă.

Concluzionăm: etimologie disputată, putînd accepta atît varianta de substrat a lui Vinereanu, cît și traiectoria propusă de Scriban. De aceea, cred eu, cuvîntul este evitat în DELR II.

Coșciug

DEX2 1998/2009 este ferm cu origine în slava veche: kovŭčegŭ (grafiat ковьчегъ după MDA2). Scriban scrie:

„coșcĭúg n., pl. e și urĭ (vsl. kovŭčegŭ, rut. kovčeg, ladă, infl. de coș. Cp. și cu căuș, căuc). Vest. Secriŭ, raclă: un mort într’un coșcĭug. – În est și nord cocĭug, „coșniță”.

Varianta regională a lui Scriban poate fi comparată cu cea oferită de Șaineanu (VI, 1929)

„coșciug n. 1. Mold. coșniță de papură, ladă în genere: coșciugu ca păpuși AL.; 2. ladă în care se închide mortul (sens excluziv muntean). [Slav. KOVUČEGŬ, coșniță (influențat de coș); sensul 2 prezintă aceeaș restricțiune ca sinonimele sicriu (Mold.) și tron (Tr.)]”.

Și a treia opțiune de uz regional este din Dicționarul Limbii Române Literare Vechi (1987, Termeni Regionali)

„COȘCIUG s.n. 1. (Mold.) Coș. Adormi pre coșciugul cu smochine. DOSOFTEI, VS; cf. NCCD (gl.). 2. (ȚR) Sicriu. B: Luară trupul de-l băgară într-un coșciug. NB, 184 Și pui acoperămîntul deasupra coșciugului. MĂRG. 1691, 25v. Și deaca-i văzu beat, îl băgă într-un coșciug. E 1717, 177v; cf. NB, 201, 202; GI 17r; MĂRG. 1746, 27v. // A: Iară ei avea un secrei ... umplut de alțe lucruri, cît să se îngreiadză ca și de un om . . . "Să nu vă ispitiți a face cinste coșciugului acestuia plin cu fîn. MP 1691, 18r; cf. MP 1691, 18r. C: Dară coșciugul monarhului au fost larg. ÎMP, 70r. 3 (Mold.) Burduf. Pre svinți îi băgară în coșciuge de bou si-i aruncară în mare. DOSOFTEI, VS. Etimologie: sl. kovŭčegŭ, apropiat de coș. Cf. c o r f ă, z i m b i l; c o p î r ș e u, l a d ă”.

Etimonul kovŭčegŭ e dat de Ciorănescu citîndu-l pe Cihac cu sensul de cutie, apropiat, deci, de ladă propus de Scriban și Șăineanu.

Există separat și ipoteza lui Vinereanu (de data asta fără limba dacilor):

coșciug – sicriu. V.sl. kovĭčegŭ „cutie” (Cihac, II, 65); cf. bg., sb., rus. kovčeg „arcă, corabie, cutie”. Fonetismul influențat de analogia cu coș (cf. Hasdeu, Col. lui Traian, 1883, 244). Vasmer (II, 272-3) consideră că acest radical provine din limbile uralo-altaice; cf. v.uzb. kopur „vas”, koburčag „cutie”, mgh. koporso „coșciug, cutie” (cf. rom. copârșeu), mong. qugurčag „ladă, sicriu”, tc. kapčug „cutie”. Vasmer respinge însă ipoteza lui Miklosich si Berneker că ar proveni din gr. καύκος, καύκιον „cupă”, deoarece nu se explică suf. -eg, -ug, ceea ce este just.

Concluzionăm: Deși etimologia „canonică” ne împinge spre un cuvînt din slava veche, este posibil ca aceasta să-l fi luat din limbile uralo-altaice sau invers. Ortografic, a fost impusă drept normă forma cu ș, după coș (MDA 1953/1954).

Sicriu (secriu)

Începem din nou studiul cu DEX2 1998/2009 ce ni-l dă drept etimon imediat pe maghiarul szekrény. Șăineanu ne spune că acest cuvînt maghiar cu sensul de ladă ar proveni din latinescul scrinium ce nouă ni l-a dat separat pe scrin. Pentru explicații de grafie/semantică îl cităm pe Scriban:

Cuvîntul este omis de Vinereanu, Boerescu și Ciorănescu. Nu facem speculații dacă o formă din româna veche a lui scrin l-a generat pe maghiarul szekrény, deci concluzionăm că pentru sicriu (normă ortografică cu i în loc de e din MDO 1953/1954) cuvîntul maghiar szekrény îi este etimon.

Cavou

DEX2 1998/2009 ne trimite imediat la franțuzescul caveau, dar aici putem cerceta dincolo de etimologia imediată. Scriban 1939 scrie:

*cavóŭ n., pl. urĭ (fr. caveau, dim. d. cave, pivniță, d. lat. cavus, cav). Boltă, criptă (de înmormîntat morțiĭ uneĭ familiĭ).

Sigur că sufixul nostru „-ou” este franțuzescul „-eau”, deci putem considera că acest cuvînt cavou este un franțuzism provenit din latină (cf. https://www.cnrtl.fr/definition/cave „Empr. au lat. class. cavus «creux»).

Cimitir (chimitir)

Piesa de rezistență a periplului etimologic macabru este cimitirul. Pentru că DEX2 1998/2009 oscilează cu etimologia imediată dîndu-ne concomitent două surse: neogrecul kimitírion[2] (cu grafia ϰοιμητᾶριον[3] din MDA2 2010), respectiv italienescul cimitero. Pentru lămuriri suplimentare îl cităm pe același Scriban:

cimitír și (maĭ vechĭ) chimitir n., pl. e (ngr. kimitiri[4] [d. vgr. Koimetérion (κ ο ι μ η τ η ́ ρ ι ο ν), „loc de zăcut”], modificat după lat. coemeterium, mlat. cimeterium, cimiterium; it. cimitero, -terio, fr. cimetière; vsl. cimeterŭ, pol. cmentarz; ung. cinterem [de unde mold. țintirim]). Loc de îngropat morțiĭ. – În Trans. și pográdie.

Cred că varianta cea mai plauzibilă pentru noi este apariția din neogreacă prin intermediul uzului bisericesc drept chimitir (ipoteza lui Ciorănescu, citată și de Vinereanu), apoi forma cimitir apărută din cea existentă în limbă sub influență modernă italienească în secolul al XIX-lea. Interpretarea semantică dată de francezi aici https://www.cnrtl.fr/definition/cimeti%C3%A8re pentru etimonul din greaca veche este de ”loc unde se doarme/dormitor”, „loc unde se depun morții”, puțin diferită de interpretarea lui Scriban citată mai sus. Versiunea din franceză este confirmată și de Ernst (1966/1967) de unde redăm notița etimologică completă, inclusiv rădăcina indo-europeană:

 

 

 

 

 

 

 

 

---

[1] Ca de obicei, trimiteri către www.dexonline.ro/surse pentru sigle de dicționare în limba română.

[2] De fapt, în greaca nouă nu este nici un „on” în transcriere în alfabet latin, v. nota 4.

[3] De fapt, aceasta din MDA2 2010 este o grafie aproximativă a cuvîntului din greaca veche, v. nota 4 pentru cuvîntul din neogreacă. Eroarea din DEX2 și MDA2 este corectată parțial în DELR II 2015, p. 239, unde versiunea din greaca veche este scrisă corect, dar cea din neogreacă este scrisă greșit tot precum forma din greaca veche.

[4] Prin traducere pe google avem azi în greacă κοιμητήρι / koimitíri pronunțat chimitiri.

Despre diplome și conexiunile lor

 Nu, nu ale mele diplome, ci în general. Cuvîntul diplomă are trei silabe, evident, și accentul în normele curente (Dicționar Ortoepic 1956, p. 61; ÎOOP V, p. 150; DOOM, p. 184; DOOM2, p. 264) pică pe prima silabă: díplomă. De fapt, accentul pe i apare încă din dicționarul lui Tiktin (Vol. II, 1911, p. 549), apoi la Scriban 1939 (p. 429), ultimul notînd: „Și ­–ómă, cu acc. mai noŭ”. Este interesantă observația lui Scriban, pentru că el îi dă etimologia din greaca veche, unde accentul este pe i (δίπλωμα[1]), dar menționează și latinescul diplóma, unde accentul este migrat pe penultima silabă. Deși MDA2 îl atestă printre scrierile lui Cantemir de acum trei sute de ani, DEX2 îi dă drept etimologie imediată cuvîntul franțuzesc diplôme, accentuat tot în o. Graur („Dicționar al greșelilor de limbă”, 1982, p. 38) spune că accentuarea corectă în română este pe i ca în greacă, nu pe o (cum am văzut că este în latină și franceză).

Un lucru interesant la etimologia imediată este că aceasta se alege (și) prin relevanța semantică și despre semantica acestul cuvînt (și a altora cognate cu el) este, de fapt, această notă, doar că am început-o cu accentuarea. DEX2 2009 îi dă diplomei următoarea definiție:

1. Act oficial care certifică pregătirea profesională a unei persoane, un anumit titlu etc. 2. Act eliberat unui premiant, unui participant la o expoziție sau la un concurs, prin care se recunoaște valoarea acestuia. 3. (În Evul Mediu) Act prin care se acorda cuiva un titlu de noblețe, anumite privilegii etc.

Cele trei sensuri de mai sus coincid cu cele trei sensuri pentru cuvîntul franțuzesc diplôme listate aici: https://www.cnrtl.fr/definition/diplome. Concluzionăm că etimologia imediată corectă este cuvîntul franțuzesc. Ca un lucru interesant, norma ortoepică din română o păstrează pe cea dintr-a patra verigă a lanțului etimologic de mai jos:

[…] > v.gr. δίπλωμα > lat. diplóma > fr. diplôme > rom. díplomă.

Cercetînd definiția din franceză, constatăm că diplôme: ”Empr. au lat. impérial diploma, -atis « brevet; pièce officielle », lat. class. « lettres octroyant certains droits »”[2]. Încă de la „transferul” din greaca veche în latină sensul original din greacă (Scriban op.cit., Klein op.cit.) de „orice obiect îndoit (pliat în două)”, s-a denaturat, adică sensul de „dublu” din greacă dispărînd. De fapt[3], varianta „savantă” diplóma,-atis are și o variantă populară duplóma, -mum, formată sub influența cuvîntului duplus (dublu) venit direct din grecescul διπλόoς (dublu). De aici, găsim cuvintele moderne românești duplica(t), duplicitar[4] (pe filieră latinească, eventual prin franceză) în care recunoaștem pe du- latinesc (din duo = doi), respectiv toți termenii științifici formați cu prefixul savant grecesc diplo[5]- (exemplu: diplocefalie (Med.) Monstruozitate caracterizată prin existența a două capete pe un trunchi).

Concluzionînd:

·         În diploma de azi, nu se împăturește în două nimic, deci nici foaia de hîrtie. Adică sensul original din greacă nu are nici o legătură cu uzul din prezent în română. Doar accentul s-a păstrat.

·      Dublu a apărut în română și s-a impus în unele scrieri din secolul al XIX-lea peste forma latinizată duplu. Noi avem acum a duplica, dar nu ar fi greșit a se spune/scrie a diplica (cu di- grecesc, nu cu du- latinesc). Francezii îl au b în double cam de 900 de ani, dar, în spiritul a ceea ce eu numesc dubla măsură lingvistică, noi nu avem în prezent decît pe dublu[6], nu și pe a dublica, dublicitar, dublex și a îndubleca.

P.S. Articol scris în memoria fostului meu diriginte și profesor de fizică din liceu Ștefan Brînzan – plecat de curînd dintre noi – care mi-a trezit încă din clasa a X-a pasiunea de a cerceta etimologia.

---

[1]Luat exact din Klein (Klein, A - Comprehensive Etymological Dictionary of the English Language 1966/1967, p. 453), pentru că Scriban dă cuvintele grecești cu alfabet latin. Cuvîntul este neschimbat și în greaca curentă, ca ortografie și pronunție.

[2] (Fr.) Împrumutat (nota mea – în franceză) din latina imperială diploma, -atis «brevet, cameră oficială», latina clasică «hîrtii/scrisori ce acordă anumite drepturi».

[3] Ernout, M. – Dictionnaire Etymologique de la Langue Latine (Ed. a III-a, 1951, p. 314)

[4] Scriban folosea încă la 1939 forma etimologică duplu vorbind de duplicitate. Duplu este cuvîntul-titu, iar dublu este dat ca variantă a sa formată după franceză. Dublu este reglementat de MDO 1953.

[5] Vezi pe diplo- aici: https://dexonline.ro/definitie/diplocefalie prin citare din Dicționarul Etimologic de Termeni Științifici (DETS, 1987).

[6] Avem și pe diblu, care e formare în română după germanul Dübel, iar nemții arată că nu se găsește etimologic o idee de doi.