Avem în limba română două cuvinte separate pentru a denumi același lucru: a treia planetă de la Soare. „Terra” este cel nobil, nume propriu la noi, cuvînt preluat direct din limba latină, unde (după Ernout, A., Meillet, A. – „Dictionnaire Étymologique de la Langue Latine” (Ed. a III-a, Klincksieck, Paris, 1951)) înseamnă atît element (în contrapondere cu apă), apoi planeta pe care locuim, cît și parte/regiune/țară. Pentru că Terra pentru noi, românii, a fost mereu un nume propriu, într-un dicționar explicativ al limbii (cum este Scriban 1939, p. 1312) găsim doar adjectivul „terestru”:
*teréstru, -ă adj. (lat. terrestris, d. terra, pămînt). Al planeteĭ noastre: globu terestru. De uscat, de pe uscat: planete terestre, armata terestră. Fig. De pe acest pămînt, din această lume: gîndirĭ terestre.
Un lucru este de reținut din definiția lui Scriban, anume ideea de Terra > terestru = de (pe) uscat. Uscat este un sinonim pentru pămînt („După o lungă călătorie pe ocean, Columb a ajuns pe uscat, dar nu în India”), de asemenea în contrapondere cu mare/ocean, deci cu o suprafață acoperită cu apă. De unde îl avem noi pe uscat cu acest sens? O ipoteză plauzibilă o are Klein, E. – „A Comprehensive Etymological Dictionary of the English Language” (Elsevier, Amsterdam, 1966, p. 1592): latinescul terra ar proveni din particula refăcută *tersa „pămînt uscat” în legătură cu vechiul latinesc torrus (ce ar corespunde lui *torsus) „uscat”. De fapt, din Vinereanu („Dicționar Etimologic al Limbii Române”, Ed. Alcor, 2008, p. 823) avem direct radicalul: PIE *ters- „a (se) usca”(IEW, 1078) și cuvintele cognate: țară, tărîm, țarină, țărînă.
Concluzie parțială: Terra = numele planetei noastre ce la origine este „uscat” sau Uscatul (să-l trecem ca nume propriu).
Pămîntul, văzut și ca nume propriu pentru planeta locuită de noi, apare la același Scriban (p. 948) cu următoarea etimologie:
pămî́nt n., pl. urĭ și rar inte (lat. pavimentum, bătătură, pămînt bătăturit, paviment, pardoseală; it. palmento, pavimentu moriĭ. V. paviment și spaĭmă).
Ciorănescu (p. 574, cuv. 6059) ni-l propune pe „paumentum, formă populară” cu același sens de pardoseală din pietre zdrobite, deci nu este practic nici o diferență. Klein op.cit., p. 1142 și Ernout op.cit., p. 867 ne dau verbul latinesc pavire cu sensul de „a bătea pămîntul pentru a-l aplana, a nivela”, folosit, spune Ernout, aproape exclusiv în expresia tehnică „pavire terram”.
Concluzie parțială: Pămînt cu sensul de sol este derivat din latină în accepțiunea etimologică „oficială”. Există și aici teoria alternativă promovată de M. Vinereanu („Fondul Lexical Principal al Limbii Române”, Ed. Uranus, București, 2020, p. 399) a unei forme refăcute dintr-una traco-dacă derivată din PIE *mag (pămînt, ținut) cu un prefix po- pe care Vinereanu îl ia după povară și povață ca fiind traco-dac, deși el este în principiu slav (cu sensul de „după”, „la”, cf. Derksen, R. – „Etymological Dictionary of the Slav Inherited Lexicon”, Brill, 2008, p. 407).
Concluzie: Cele două cuvinte sînt latinisme în limba noastră. Desigur că putem merge înspre etimologia latinismelor, anume spre teoria proto-indo-europeană, doar că aici nu pare a fi cazul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu