Despre diplome și conexiunile lor

 Nu, nu ale mele diplome, ci în general. Cuvîntul diplomă are trei silabe, evident, și accentul în normele curente (Dicționar Ortoepic 1956, p. 61; ÎOOP V, p. 150; DOOM, p. 184; DOOM2, p. 264) pică pe prima silabă: díplomă. De fapt, accentul pe i apare încă din dicționarul lui Tiktin (Vol. II, 1911, p. 549), apoi la Scriban 1939 (p. 429), ultimul notînd: „Și ­–ómă, cu acc. mai noŭ”. Este interesantă observația lui Scriban, pentru că el îi dă etimologia din greaca veche, unde accentul este pe i (δίπλωμα[1]), dar menționează și latinescul diplóma, unde accentul este migrat pe penultima silabă. Deși MDA2 îl atestă printre scrierile lui Cantemir de acum trei sute de ani, DEX2 îi dă drept etimologie imediată cuvîntul franțuzesc diplôme, accentuat tot în o. Graur („Dicționar al greșelilor de limbă”, 1982, p. 38) spune că accentuarea corectă în română este pe i ca în greacă, nu pe o (cum am văzut că este în latină și franceză).

Un lucru interesant la etimologia imediată este că aceasta se alege (și) prin relevanța semantică și despre semantica acestul cuvînt (și a altora cognate cu el) este, de fapt, această notă, doar că am început-o cu accentuarea. DEX2 2009 îi dă diplomei următoarea definiție:

1. Act oficial care certifică pregătirea profesională a unei persoane, un anumit titlu etc. 2. Act eliberat unui premiant, unui participant la o expoziție sau la un concurs, prin care se recunoaște valoarea acestuia. 3. (În Evul Mediu) Act prin care se acorda cuiva un titlu de noblețe, anumite privilegii etc.

Cele trei sensuri de mai sus coincid cu cele trei sensuri pentru cuvîntul franțuzesc diplôme listate aici: https://www.cnrtl.fr/definition/diplome. Concluzionăm că etimologia imediată corectă este cuvîntul franțuzesc. Ca un lucru interesant, norma ortoepică din română o păstrează pe cea dintr-a patra verigă a lanțului etimologic de mai jos:

[…] > v.gr. δίπλωμα > lat. diplóma > fr. diplôme > rom. díplomă.

Cercetînd definiția din franceză, constatăm că diplôme: ”Empr. au lat. impérial diploma, -atis « brevet; pièce officielle », lat. class. « lettres octroyant certains droits »”[2]. Încă de la „transferul” din greaca veche în latină sensul original din greacă (Scriban op.cit., Klein op.cit.) de „orice obiect îndoit (pliat în două)”, s-a denaturat, adică sensul de „dublu” din greacă dispărînd. De fapt[3], varianta „savantă” diplóma,-atis are și o variantă populară duplóma, -mum, formată sub influența cuvîntului duplus (dublu) venit direct din grecescul διπλόoς (dublu). De aici, găsim cuvintele moderne românești duplica(t), duplicitar[4] (pe filieră latinească, eventual prin franceză) în care recunoaștem pe du- latinesc (din duo = doi), respectiv toți termenii științifici formați cu prefixul savant grecesc diplo[5]- (exemplu: diplocefalie (Med.) Monstruozitate caracterizată prin existența a două capete pe un trunchi).

Concluzionînd:

·         În diploma de azi, nu se împăturește în două nimic, deci nici foaia de hîrtie. Adică sensul original din greacă nu are nici o legătură cu uzul din prezent în română. Doar accentul s-a păstrat.

·      Dublu a apărut în română și s-a impus în unele scrieri din secolul al XIX-lea peste forma latinizată duplu. Noi avem acum a duplica, dar nu ar fi greșit a se spune/scrie a diplica (cu di- grecesc, nu cu du- latinesc). Francezii îl au b în double cam de 900 de ani, dar, în spiritul a ceea ce eu numesc dubla măsură lingvistică, noi nu avem în prezent decît pe dublu[6], nu și pe a dublica, dublicitar, dublex și a îndubleca.

P.S. Articol scris în memoria fostului meu diriginte și profesor de fizică din liceu Ștefan Brînzan – plecat de curînd dintre noi – care mi-a trezit încă din clasa a X-a pasiunea de a cerceta etimologia.

---

[1]Luat exact din Klein (Klein, A - Comprehensive Etymological Dictionary of the English Language 1966/1967, p. 453), pentru că Scriban dă cuvintele grecești cu alfabet latin. Cuvîntul este neschimbat și în greaca curentă, ca ortografie și pronunție.

[2] (Fr.) Împrumutat (nota mea – în franceză) din latina imperială diploma, -atis «brevet, cameră oficială», latina clasică «hîrtii/scrisori ce acordă anumite drepturi».

[3] Ernout, M. – Dictionnaire Etymologique de la Langue Latine (Ed. a III-a, 1951, p. 314)

[4] Scriban folosea încă la 1939 forma etimologică duplu vorbind de duplicitate. Duplu este cuvîntul-titu, iar dublu este dat ca variantă a sa formată după franceză. Dublu este reglementat de MDO 1953.

[5] Vezi pe diplo- aici: https://dexonline.ro/definitie/diplocefalie prin citare din Dicționarul Etimologic de Termeni Științifici (DETS, 1987).

[6] Avem și pe diblu, care e formare în română după germanul Dübel, iar nemții arată că nu se găsește etimologic o idee de doi.