Se știe de ceva vreme că ortografia din normă (DOOM[1] 1982 și DOOM2 2005 și retipăririle) impune folosirea unui singur n în cele două cuvinte înota și îneca (plus familiile lexicale). „Punerea la colț” a celui de-al doilea n este făcută la reforma ortografică din 1953 (MDO 1953 și revizuit un an mai tîrziu, argumente repetate în toate cele cinci ediții ale ÎOOP). Explicația oficială – valabilă din punctul de vedere al lingviștilor pînă astăzi – este:
„Se scriu cu un singur n: înota, îneca, în care nu se mai simt elementele componente (nu înnota, înneca)”.[…] (MDO 1954, p. 35). „Se scriu cu un singur n cuvintele în care nu se simte prezența cuvîntului primitiv începător cu n: înabuși, îneca, înota.” (op cit., p. 44).
Această explicație admite folosirea anterioară a grafiei cu nn dintr-o compunere (în terminologie lingvistică derivare) în+nota, respectiv în+neca. Această compunere ar putea fi făcută fie înăuntrul limbii române, fie luată direct din etimon. Cu privire la etimologie, avem, totuși, păreri divergente:
· Candrea (CADE) îl dă pe înnota din latina vulgară innotare, sau latina clasică innatare. Deci dublul n este „importat”.
· Candrea (CADE) îl dă pe înneca din latinescul necare. Aici adăugarea prefixului în se înțelege că ar fi pe terenul românei.
· Cihac (1870[2]) îl dă pe înnot(a) după latinescul in-natare, iar pe înnec(a) după latinescul in-necare.
· Ciorănescu (1958-1959, 2002[3]) îl dă pe înota după latinescul refăcut notare în loc de natare și îi dă o variantă arhaică (a) nota. Pe îneca îl dă ca fiind creat după latinescul necare.
· Vinereanu (2020[4], p. 299) îl dă pe îneca mai degrabă cognat cu italienescul annegare, deci și în limba italiană apare un prefix. Pe înota îl atribuie direct lui natare, cu notare[5] un latinesc refăcut.
Deși avem această neuniformitate etimologică, putem trage niște concluzii:
1. Prefixarea apare mai degrabă o creație înăuntrul limbii române.
2. Grafiile pur etimologice pentru cele două verbe ar fi nata[6] și neca.
3. „În-ul” care „nu se mai simte” este o hotărîre arbitrară e lingviștilor din anii ’50.
În orice pronunție normală verbele a se înnegura, a se înnopta, a (se) în(n)eca și a în(n)ota au aceeași „greutate” sau „lungime” a consoanei n. Separarea ortografică are, de fapt, o singură justificare: la înnegura și înnopta avem o derivare, în sensul că negură, respectiv noapte ar fi cuvintele de bază de la care verbele s-au generat prin sufixul în-, în timp ce această caracteristică nu s-ar aplica la înnota și înneca, neavînd substantivele not, respectiv nec. Dar nu trebuie să existe un substantiv drept cuvînt de bază. E o premisă falsă pentru a accepta grafia cu un singur n. E suficient să luăm verbele latinești și să le „românizăm” cu prefix. Mai mult, î- nu este prefix, iar cele două verbe fără al doilea n nu au, deci, justificare structurală sau etimologică. Cu grafia oficială de aproape 70 de ani cele două cuvinte rămîn niște anomalii. Iar oamenii care scriu cu doi n sînt etichetați în mod nedrept ca agramați, în condițiile în care norma actuală nu are, în opinia mea, deloc o justificare științifică.
Există și ceea ce eu numesc „dublă măsură lingvistică” atunci cînd vine vorba de justificarea ortografiei după principii etimologice: romglezismele sînt cu sfințenie neadaptate ortografic după fonetism[7], eventual cu argumentarea că ar fi prea recente[8], în timp ce restul împrumuturilor mai vechi au fost deja românizate mai bine sau mai rău (vezi drept exemplu nota de subsol [8] și cele două articole http://thescienceinmymind.blogspot.com/2015/04/prajiturica-prajiturelelor.html și partea a doua a sa http://thescienceinmymind.blogspot.com/2015/04/prajiturica-prajiturelelor-comentata.html).
[1] Ca de obicei, pentru siglele dicționarelor trimit către www.dexonline.ro/surse.
[2] Dictionnaire d’étymologie daco-romane. Vol I, Frankfurt.
[3] Republicare în 2002 la editura Saeculum, cu mici modificări față de ediția originală din Spania din 1958-1959.
[4] Fondul lexical principal al limbii române, Ed. Uranus.
[5] Ernout, M. - Dictionnaire Etymologique de la Langue Latine (Ed. a III-a, 1951) spune la pagina 785 despre *notare că este obscur și doar derivatele din natare sînt prezente în limbile romanice.
[6] Candrea și Densușianu (1907) dau verbele de bază nuta cu varianta grafică înnota, respectiv neca și înneca
[7] Dacă eu scriu în spațiul public linc în loc de link, maus în loc de mouse, draiv în loc de drive etc. sînt aspru criticat.
[8] Bine, și cînd au fost adaptate, au fost adaptate prost în trecut.
„Graurismele” clovn¸cnocaut, cnocdaun
îmi vin în minte. DOOM2 îl pseudo-corectează pe clovn în claun făcîndu-l arhaism (!) și le abramburește pe celealte două (grafie originală în engleză, dar pronunție încă recomandată cu c, alături de cea fără c).
