Articol conex despre legătura între subiectul simplu și numele predicativ în gramatica clasică:
https://thescienceinmymind.blogspot.com/2021/11/gramatica-ambiguitatii.html
În lumina articolului de mai sus, găsim că în problema acordului pusă în titlu avem un subiect clasic lei precedat de două mii de exprimat prin numeral cardinal cu formă de plural + prepoziție de legătură, un verb copulativ este/sînt și un nume predicativ al verbului copulativ o sumă. Cuvintele subînțelese de bani explică existența lui o sumă, completîndu-l semantic. Vorbind în plan general despre categoriile gramaticale ale numeralului, Bejan [1] spune că, chiar în cazul de am avea numeralul cu formă de singular o mie, acordul cu verbul propoziției se face cu forma sa de plural:
”Un-unu, o-una sînt la singular; de la doi înainte toate numeralele cardinale sînt forme de plural. Regula ar trebui să se aplice și numeralelor (sută, mie, milion etc.) care, deși au forme de singular, trebuie considerate ca plurale: Au venit o sută. Lipsesc o mie, și nu A venit o sută, Lipsește o mie etc.”
Să comentăm citatul: la nivel semantic, numeralul nu este niciodată de sine stătător, adică întotdeauna se subînțelege un regent antepus sau postpus. În momentul în care spunem Au venit o sută, parcă lipsește ceva din enunț: o sută de ce? Practic, aici avem un acord al verbului în număr după înțeles cu regentul neprecizat explicit, dar obligatoriu la plural: Au venit o sută de oameni. În cazul acesta numeralul devine din subiect doar cuantificator. Dar, în condițiile în care are conținut semantic incomplet, de ce am respinge acordul cu verbul la singular? Cînd avem o enumerare (la loto, de exemplu), spunem (Din șirul de numere alese) lipsește numărul șaptesprezece sau simplu (Din șirul de numere alese) lipsește șaptesprezece, pentru că, în acest context, este evident că șaptesprezece are valoare adjectivală pentru substantivul numărul neexprimat (pentru că este considerat superfluu). Omițînd completarea semantică, numeralul devine subiect și cere forma de singular a verbului. Conceptul de acord după înțeles între S și P (de care nu putem face abstracție) mereu presupune existența analizei conținutului semantic al termenilor.
Să considerăm următorul exemplu: Două
mii sînt un număr mare. Este acordul corect sau trebuie este? După cum am spus mai sus, două mii trebuie obligatoriu completat
semantic. Avem doar două variante, pe care le-am marcat prin subliniere: Două mii de cazuri (de CoViD-19) este/sînt un număr mare sau
Numărul două mii este/sînt un
număr mare (aici se face completarea semantică a numeralului cu prețul unei
tautologii). Cazul al doilea este simplu: nu putem pune sînt, obligatoriu este este.
Deci, într-un anumit context, două mii
este un număr mare este perfect corect gramatical. Revenim la problema
noastră. În momentul în care adaugăm un substantiv întregind un subiect (două mii de lei) numele predicativ
(eventual completat semantic) o sumă mare (de bani)
se găsește prin intermediul copulativului într-o relație de categorizare cu
subiectul [2].
Doar că luînd subiectul numai prin lei, categorizarea
prin NP completat semantic este nerealizată, întrucît doar împreună cu
cuantificatorul două mii de avem semn
de „egalitate” între două mii de lei și
sumă mare (de bani). Acordul după
înțeles ce ne pune semnul egalității între subiectul ce completează semantic
numeralul și numele predicativ substantival ne impune aici forma de singular a verbului copulativ într-un acord GN A este GN B. De aceea concluzionăm că două mii de lei este o sumă mare (de bani)
realizează un acord după înțeles în număr între sintagma (grupul nominal în
terminologia gramaticii moderne) două mii
de lei și copulativul de identificare (categorizare) este. Dar poate fi acceptat strict în acest exemplu sînt? Nu în logica acordului după înțeles.
În context mai larg, cînd avem sînt cu subiect simplu [3] (A sg sînt B pl)? O posibilitate ar fi cînd identitatea/categorizarea este realizată la nivel explicit non-sintagmatic și aici avem exemple din Croitor, op.cit., p.178:
„(14) a. Problema sunt/*este părinții lui.
(15) a. Părinții lui sunt/*este problema”.
Constatăm că această situație ce impune forma de plural nu se aplică exemplului din titlu [4], pentru că singurul mod în care sumă (mare de bani) poate constitui o caracterizare a unui subiect este doar dacă acesta se interpretează în sens larg prin GN. Drept confirmare a logicii noastre, avem că (Croitor, op.cit, p. 156):
„Există și excepții, contexte în care substantivele cardinale [5] acceptă acordul la singular al verbului. Aceasta este o proprietate a mai multor sintagme cantitative la plural, care au proprietatea de a impune acordul la singular în limba română, dacă verbul are anumite caracteristici semantice – este non-agentiv (verb de stare, cauzativ sau copulativ):
[...] (122) c. Cinci lei e mult/*sunt mulți.” (Nota mea: cinci lei e un preț, nu un număr de lei ca animale).
Să încercăm și inversarea topicii: O
sumă mare (de bani) sînt două mii de lei sau o sumă mare (de bani) este două mii de lei. NP este GN două mii de lei și el caracterizează
subiectul o sumă mare de bani (GN). Acordul considerat de noi firesc este
între singularul o sumă și verbul
copulativ la singular este, deși aici varianta cu sînt se poate justifica prin atracție cu
bani. Reținem că completarea semantică a lui sumă prin de bani este opțională, ea favorizînd în această topică acordul prin atracție al copulativului. Și în exemplul nostru, luînd două mii de lei sînt o sumă mare, emitentul face de fapt un acord prin atracție cu lei.
Să încercăm acum și pluralizarea numelui predicativ: Două mii de lei este mulți bani sau două mii de lei sînt mulți bani. Clar acordul sintagmatic al S este influențat de pluralitatea din NP, deci acesta se poate realiza doar prin forma de plural sînt.
Concluzionăm: În două mii
de lei este o sumă mare (de bani), forma de singular a verbului este atrasă
de categorizarea în sintagmă (GN) a S „două mii de lei” prin NP la singular „o
sumă”. Dacă avem NP la plural, forma verbului devine cea de plural, ca în
exemplul „Două mii de lei sînt bani puțini pentru un bogătaș”. Varianta Două mii de lei sînt o sumă mare este posibilă doar prin atracție cu centrul lei, dar cu pierderea conexiunii semantice (de caracterizare) a subiectului cu numele predicativ explicit la singular, motiv pentru care nu o recomandăm.
[1] Bejan, D. Gramatica Limbii Române. Compendiu., Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1996, p. 171.
[2] După GALR II 2008, p. 269-270; citare prin Croitor, B. Acordul în limba română, EUB, 2012, p. 176.
[3] Monomembru în terminologia lui Gruiță (Gruiță, G. Acordul în limba română, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981).
[4] Un motiv ar fi și că verbul copulativ realizează o identificare și nu o categorizare, dar e neimportant.
[5] Sută, mie, milion, miliard ce coincid cu numeralele cardinale.
