Translate

Se afișează postările cu eticheta nume predicativ. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta nume predicativ. Afișați toate postările

duminică, 20 februarie 2022

E bine cînd plouă. Claritate sau controversă?

 

„E bine să plouă”. Să începem cu analiza gramaticală a acestui enunț. Identificăm verbe la moduri predicative în număr de două (ind.prez. la „a fi” și conj.prez. la „a ploua”), deci avem două propoziții. Prima este „E bine”, a doua este „să plouă”. Dacă nu există undeva o monografie a verbului „a fi”, cu siguranță nu este tîrziu pentru a scrie una în raport cu toate cercetările de morfologie și sintaxă din perioada 1955-2020. [1] Profesorul Dumitru Irimia în „Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa”, Ed. Junimea, Iași, 1983, p. 77 ne spune că „[...] Rețin predicația în sfera predicatului [...] expresiile impersonale absolute, [...] din verbul a fi  și un adverb: a fi tîrziu (devreme etc.)”. Echivalînd adverbele, un prim element al analizei pe care îl deducem este că gruparea „e bine” reține complet predicația, aceasta însemnînd că atît într-un enunț monopropozițional (independent) ca „E bine.”, cît și-ntr-unul dezvoltat, cum este „E bine să plouă.”, în aceeași propoziție cu „e bine” nu putem avea subiect.

Totuși, expresiile acestea de tipul „e adevărat, e fals, e bine, e rău” admit un subiect propozițional. [2] Ele formează o structură de predicat nominal impersonal (Neamțu 1989, op.cit., p. 246) cu „auxilar predicativ (‹‹copulativ›› conform „gramaticii tradiționale” ≡ GA II 66) + adverb de mod (NP): Nu e bine să te culci tîrziu [...]”. Observăm acum identitatea semantico-sintactică cu „E bine să plouă” și conchidem că fraza „E bine PP/ să plouă SB/" se analizează cu „E bine” predicat nominal impersonal format din auxiliarul predicativ „este” + NP adverbial „bine”. Mai mult, acest subiect propozițional poate fi contras la un subiect gramatical veritabil exprimat prin verb la mod infinitiv (Eminescu „E ușor a scrie versuri [...]”) sau supin („E greu de memorat tot textul ăla”). Particularitatea prop. SB - vb. la modul conjunctiv contrasă la SB – vb la infinititiv / supin cu „de” (și invers prin expansiune) este un fapt de limbă, v. GA II 66, Vol. II, p. 89, unde expresiile din regentă sînt numite „expresii unipersonale ca formă și impersonale ca conținut”. Ca observație, strict pentru exemplul ales cu verbul „a ploua”, contracția conjunctivului la o formă de infinitiv sau supin este neliterară sau, în cazul supinului, cel mult neobișnuită. 

După ce-am propus un model de analiză, acum să revenim la problema pusă în titlu. Ne propunem o analiză morfologică și sintactică a formulării „E bine cînd plouă.” după modelul expus în primele două paragrafe. Primul lucru pe care îl constatăm este că avem din nou două verbe la moduri predicative, deci din nou două propoziții: „E bine” este prima, iar „cînd plouă” este a doua. Cum analiza sintactică, în ciuda impresiei pe care o creează tratatele de gramatică, nu decurge dogmatic, ci mereu trebuie pusă în corespondență cu analiza semantică a întregului enunț, trebuie să identificăm – după ce stabilim iarăși că e bine constituie morfologic aceeași grupare de verb auxiliar + adverb, iar sintactic drept predicat nominal impersonal (în caracterizarea lui Neamțu) – dacă „cînd plouă” se constituie tot într-un subiect propozițional, în sensul că ne indică „‹‹obiectul›› supus unor aprecieri, subiective sau obiective, prin verbe (expresii verbale) impersonale relative ([...], e bine, e rău [...])” [3]. Pentru aceasta, vom folosi reformularea/echivalența semantică a enunțului de analizat (ce include și contragerea și expansiunea) drept ajutor în determinarea felului subordonatei. Mai precis, avem șirul de enunțuri:

E bine cînd plouă > E rău cînd plouă > E rău cînd aștepți la coadă > Era rău cînd așteptai la coadă > Era rău pe vremea cozilor la pîine sau la lapte.

În a patra reformulare „pe vremea” nu se poate lua decît un CCT pe lîngă „era rău”, deci la nivel logico-semantic „cînd plouă” este o propoziție subordonată circumstanțială temporală. Asta înseamnă că „E bine” devine un predicat gol de subiect, concluzie prin care nu intrăm în conflict cu argumentul lui Irimia în care expresiile acestea impersonale urmate de o subordonată nu împart predicația cu un subiect, ci o rețin complet.

În noua gramatică academică (GALR, 2008, Vol. II, p. 372) Gabriela Pană Dindelegan ne propune o direcție diferită a analizei sintactico-semantice:

„O posibilitate corespunde tiparului (a) ‹‹E rău [momentul] când...››, iar alta, tiparului (b) ‹‹E rău [în momentul] când...››. Prima interpretare conduce la soluția de analiză [a fi  + nume predicativ adverbial + subiectivă (postpusă) introdusă prin adverbul relativ când], iar a doua, la soluția: [Ø + a fi  + nume predicativ adverbial + circumstanțială de timp], unde Ø reprezintă subiectul nedeterminat al predicatului complex e rău.”

În mod clar prin prima opțiune Pană Dindelegan ne spune că, semantic, „cînd plouă” ≡ „momentul” (și nu „momentul cînd plouă”) și de aici interpretarea de subiect propozițional pentru „e bine”. A doua interpretare propusă coincide cu a noastră. Totuși, strict din perspectiva exemplului ales, în care rău - adjectiv este omograf cu rău - adverb, interpretarea firească a frazării „E rău momentul ploii” este într-adevăr cu subiect, dar doar pentru că rău este de fapt adjectiv, nu adverb dintr-o formulare impersonală (pentru aceasta, încercați plasarea lui momentul la începutul propoziției). De aceea, încercînd acum substituția rău > bine, nu putem găsi o formulare corectă: *e bine momentul ploii. Consider deci că varianta unei subiective nu este viabilă.

De aceea, concluzionăm că interpretarea lui „cînd plouă” drept propoziție circumstanțială temporală este cea firească și expresia „e bine” urmată de o subordonată introdusă prin „cînd” nu admite subiect nici la nivel propozițional.



[1] În contextul „predicatului nominal”, acest verb este tratat de G.G. Neamțu în „Predicatul în limba română”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986, în special la p. 67-86.

[2] G.G. Neamțu, Elemente de analiză gramaticală”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 245-246.

[3] Irimia, op. cit., p. 80.

sâmbătă, 29 ianuarie 2022

Două mii de lei este/sînt o sumă mare?

 

Articol conex despre legătura între subiectul simplu și numele predicativ în gramatica clasică:

https://thescienceinmymind.blogspot.com/2021/11/gramatica-ambiguitatii.html

În lumina articolului de mai sus, găsim că în problema acordului pusă în titlu avem un subiect clasic lei precedat de două mii de exprimat prin numeral cardinal cu formă de plural + prepoziție de legătură, un verb copulativ este/sînt și un nume predicativ al verbului copulativ o sumă. Cuvintele subînțelese de bani explică existența lui o sumă, completîndu-l semantic. Vorbind în plan general despre categoriile gramaticale ale numeralului, Bejan [1] spune că, chiar în cazul de am avea numeralul cu formă de singular o mie, acordul cu verbul propoziției se face cu forma sa de plural:

Un-unu, o-una sînt la singular; de la doi înainte toate numeralele cardinale sînt forme de plural. Regula ar trebui să se aplice și numeralelor (sută, mie, milion etc.) care, deși au forme de singular, trebuie considerate ca plurale: Au venit o sută. Lipsesc o mie, și nu A venit o sută, Lipsește o mie etc.”

Să comentăm citatul: la nivel semantic, numeralul nu este niciodată de sine stătător, adică întotdeauna se subînțelege un regent antepus sau postpus. În momentul în care spunem Au venit o sută, parcă lipsește ceva din enunț: o sută de ce? Practic, aici avem un acord al verbului în număr după înțeles cu regentul neprecizat explicit, dar obligatoriu la plural: Au venit o sută de oameni. În cazul acesta numeralul devine din subiect doar cuantificator. Dar, în condițiile în care are conținut semantic incomplet, de ce am respinge acordul cu verbul la singular? Cînd avem o enumerare (la loto, de exemplu), spunem (Din șirul de numere alese) lipsește numărul șaptesprezece sau simplu (Din șirul de numere alese) lipsește șaptesprezece, pentru că, în acest context, este evident că șaptesprezece are valoare adjectivală pentru substantivul numărul neexprimat (pentru că este considerat superfluu). Omițînd completarea semantică, numeralul devine subiect și cere forma de singular a verbului. Conceptul de acord după înțeles între S și P (de care nu putem face abstracție) mereu presupune existența analizei conținutului semantic al termenilor.

Să considerăm următorul exemplu: Două mii sînt un număr mare. Este acordul corect sau trebuie este? După cum am spus mai sus, două mii trebuie obligatoriu completat semantic. Avem doar două variante, pe care le-am marcat prin subliniere: Două mii de cazuri (de CoViD-19) este/sînt un număr mare sau Numărul două mii este/sînt un număr mare (aici se face completarea semantică a numeralului cu prețul unei tautologii). Cazul al doilea este simplu: nu putem pune sînt, obligatoriu este este. Deci, într-un anumit context, două mii este un număr mare este perfect corect gramatical. Revenim la problema noastră. În momentul în care adaugăm un substantiv întregind un subiect (două mii de lei) numele predicativ (eventual completat semantic) o sumă mare (de bani) se găsește prin intermediul copulativului într-o relație de categorizare cu subiectul [2]. Doar că luînd subiectul numai prin lei, categorizarea prin NP completat semantic este nerealizată, întrucît doar împreună cu cuantificatorul două mii de avem semn de „egalitate” între două mii de lei și sumă mare (de bani). Acordul după înțeles ce ne pune semnul egalității între subiectul ce completează semantic numeralul și numele predicativ substantival ne impune aici forma de singular a verbului copulativ într-un acord GN A este GN B. De aceea concluzionăm că două mii de lei este o sumă mare (de bani) realizează un acord după înțeles în număr între sintagma (grupul nominal în terminologia gramaticii moderne) două mii de lei și copulativul de identificare (categorizare) este. Dar poate fi acceptat strict în acest exemplu sînt? Nu în logica acordului după înțeles.

În context mai larg, cînd avem sînt cu subiect simplu [3] (A sg sînt B pl)? O posibilitate ar fi cînd identitatea/categorizarea este realizată la nivel explicit non-sintagmatic și aici avem exemple din Croitor, op.cit., p.178:

„(14) a. Problema sunt/*este părinții lui.

(15) a. Părinții lui sunt/*este problema”.

Constatăm că această situație ce impune forma de plural nu se aplică exemplului din titlu [4], pentru că singurul mod în care sumă (mare de bani) poate constitui o caracterizare a unui subiect este doar dacă acesta se interpretează în sens larg prin GN. Drept confirmare a logicii noastre, avem că (Croitor, op.cit, p. 156):

„Există și excepții, contexte în care substantivele cardinale [5] acceptă acordul la singular al verbului. Aceasta este o proprietate a mai multor sintagme cantitative la plural, care au proprietatea de a impune acordul la singular în limba română, dacă verbul are anumite caracteristici semantice – este non-agentiv (verb de stare, cauzativ sau copulativ):

[...] (122) c. Cinci lei e mult/*sunt mulți.” (Nota mea: cinci lei e un preț, nu un număr de lei ca animale).

Să încercăm și inversarea topicii: O sumă mare (de bani) sînt două mii de lei sau o sumă mare (de bani) este două mii de lei. NP este GN două mii de lei și el caracterizează subiectul o sumă mare de bani (GN). Acordul considerat de noi firesc este între singularul o sumă și verbul copulativ la singular este, deși aici varianta cu sînt se poate justifica prin atracție cu bani. Reținem că completarea semantică a lui sumă prin de bani este opțională, ea favorizînd în această topică acordul prin atracție al copulativului. Și în exemplul nostru, luînd două mii de lei sînt o sumă mare, emitentul face de fapt un acord prin atracție cu lei.

Să încercăm acum și pluralizarea numelui predicativ: Două mii de lei este mulți bani sau două mii de lei sînt mulți bani. Clar acordul sintagmatic al S este influențat de pluralitatea din NP, deci acesta se poate realiza doar prin forma de plural sînt.

Concluzionăm: În două mii de lei este o sumă mare (de bani), forma de singular a verbului este atrasă de categorizarea în sintagmă (GN) a S „două mii de lei” prin NP la singular „o sumă”. Dacă avem NP la plural, forma verbului devine cea de plural, ca în exemplul „Două mii de lei sînt bani puțini pentru un bogătaș”. Varianta Două mii de lei sînt o sumă mare este posibilă doar prin atracție cu centrul lei, dar cu pierderea conexiunii semantice (de caracterizare) a subiectului cu numele predicativ explicit la singular, motiv pentru care nu o recomandăm.



[1] Bejan, D. Gramatica Limbii Române. Compendiu., Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1996, p. 171.

[2] După GALR II 2008, p. 269-270; citare prin Croitor, B. Acordul în limba română, EUB, 2012, p. 176.

[3] Monomembru în terminologia lui Gruiță (Gruiță, G. Acordul în limba română, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981).

[4] Un motiv ar fi și că verbul copulativ realizează o identificare și nu o categorizare, dar e neimportant.

[5] Sută, mie, milion, miliard ce coincid cu numeralele cardinale.

luni, 15 noiembrie 2021

Gramatica ambiguității

 

Se dă enunțul: Cartea este instrumentul succesului la vîrste fragede. Se cere o analiză sintactică clasică a substantivelor cartea și instrumentul. Apoi se dă enunțul: Instrumentul succesului la vîrste fragede este cartea. Se cere o analiză sintactică a substantivelor instrumentul și cartea.

„Conform definiției („o parte de propoziție care arată cine (s.n.) [1] săvîrșește acțiunea exprimată de predicatul verbal sau cui (s.n.) i se atribuie o însușire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ”, GA, Vol. II, p. 87), ar urma ca în funcția de subiect să nu apară decît substantive articulate, hotărît sau nehotărît, lucru care se și întîmplă cel mai adesea” – cităm din I. Coja, Preliminarii la Gramatica Rațională a Limbii Române, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1983, p. 76-77, pentru a ne face o idee destul de clară că în propozițiile de analizat avem trei elemente morfo-sintactice esențiale: un subiect, un verb copulativ „este” și un nume predicativ al acestuia. Bun, dar which is which?, cum ar spune americanii.

Să plecăm pentru moment de la premisa că topica unui enunț – f ă r ă  m o d i f i c a r e a  s e n s u l u i – nu schimbă valoarea sintactică a termenilor („Cartea este acolo” cf. „Acolo este cartea”). De aici, deducem că în ambele propoziții propuse cele două cuvinte își păstrează funcția sintactică clasică indiferent de poziția ocupată, deci este suficient de rezolvat doar una dintre ele. Mergem cu prima propoziție și luăm: „Cartea” este subiectul, iar numele predicativ este „instrumentul”. Problemă rezolvată, care era atunci șpilul? Păi să vedem: testăm imediat definiția. Cu „cartea” subiect, însușirea la care face referire definiția este că ea este un instrument. Deci ar fi în regulă. Dar să privim acum al doilea enunț: parcă prin topica inversă, „greutate” în propoziție capătă deodată „instrumentul”, iar acesta are și o altă însușire decît că aparține succesului, anume că este (o) carte. Măi, să fie! Parcă era simplu, nu? Să trecem la teorie:

„O altă identitate formală de caz se constată între subiect și n u m e le  p r e d i c a t i v exprimat prin substantiv. Apropierea dintre subiect și numele predicativ este justificată, în primul rînd, de o anumită identitate în structura lor: amîndouă pot fi exprimate prin substantive în nominativ [2]. În al doilea rînd, între cele două părți de propoziție există o apropiere de conținut care face posibilă inversarea termenilor fără o modificare esențială de conținut.

Astfel, se poate spune, tot atît de bine: vecinul este profesorul ca și profesorul este vecinul.

Este adevărat însă că situația imaginată de noi pentru a ilustra apropierea dintre subiect și nume predicativ nu se întîlnește, în mod obișnuit [3].

De obicei, distincția dintre subiect și nume predicativ este ușurată de ordinea obișnuită a părților de propoziție (subiect – verb copulativ – nume predicativ), de articol (de obicei, subiectul este articulat[4]), de prezența unor determinante (grupate, de regulă, în jurul subiectului) – citat din A. Nicolescu, Probleme de sintaxă a propoziției, Ed. Științifică, 1970, p. 41.

Argumentația de pînă acum nu ne ajută în a determina pentru ambele propoziții în mod indubitabil care este subiectul și care este NP al verbului copulativ. Mai cerem o părere: gramaticianul clujean G.G. Neamțu și a sa lucrare Elemente de Analiză Gramaticală, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1989, p. 210-213, de unde cităm:

Pentru formularea unei decizii în acest sens [5], în analizele gramaticale se folosesc, mai mult sau mai puțin explicit, diferite mijloace și criterii, inegale ca importanță, proprietate și grad de concludență: înțelesul (criteriul logico-psihologist), întrebările, transformarea «atributivă», accentul și intonația, concordanța de număr și persoană etc., toate implicînd într-un fel sau altul conceptul de s u c c e s i u n e  l i n e a r ă ( = topica termenilor și „derularea” în timp a gîndirii, a mecanismelor psihologice care stau la baza comunicării). [...]

În acest sens, considerăm că repartizarea pe funcții urmează modelul: subiect (locul I) + AuxPred + NP (locul al II-lea). Schimbînd ordinea prin permutarea termenilor, se schimbă și funcțiile, respectiv S devine NP, iar NP devine S: Curățenia (S) e mama (NP) sănătății / Mama (S) sănătății e curățenia (NP). Ambele poziții le avem în următoarele versuri din Eminescu: Iar cerul (S) este tatăl (NP) meu / Și mumă-mea (S) e marea (NP).

OBSERVAȚIE. Această inversare, teoretic întotdeauna posibilă, este limitată practic de realitatea textului concret, în sensul că uneori schimbarea locului celor două funcții poate implica sau reclama importante reorganizări atît ale propoziției date, cît și ale frazei în care se află”.

O concluzie: după G.G. Neamțu, „Cartea” din prima propoziție este SB, în timp ce „Instrumentul” din a doua este SB.

Totuși, unul dintre argumentele aduse atît de Coja op.cit., cît chiar și de Neamțu este i n t o n a ț i a, adică accentul voit [6]. Luînd orbește recomandarea lui Neamțu, avem că în celebra maximă regală Statul sînt eu „statul” este subiectul, iar o trăsătură a acestuia ar fi că e compus din persoana ce o afirmă. Totuși, prin intonație (cu puterea imaginației), parcă „greutatea” vine pe eu, adică mesajul este, de fapt, Statul sînt eu, adică doar eu și nimeni altcineva. Cu statul ca subiect, s-ar deduce statul sînt eu, puteam fi biserica, armata, țărănimea etc.

Sugerez ca, pînă să aplicăm schema simplă propusă de G.G. Neamțu, să privim puțin din perspectivă de gîndire a emitentului: pe ce vrea autorul să pună accentul? În final, remarca promisă la notița de subsol #3: particularitățile de topică (inversiunea) sînt evidente în comunicarea scrisă, acolo unde persoana, în tihna compunerii mesajului, poate așeza în frază cuvintele cu puține restricții, date, de obicei, în tratate de gramatică/stilistică. Oral este foarte greu de generat o construcție cu multe cuvinte și determinări care să permită alterarea topicii subiectului unui verb copulativ drept „centru de greutate” al enunțului prin punere la final de propoziție. Creierul mi se pare cumva construit să pună accentul pe esențial la începutul comunicării, poate cu excepția poantelor/glumelor, unde pancilainul are logică să fie la final de comunicare, în scris fiind redat prin seturi de puncte, puncte și alte puncte... În marea majoritate a cazurilor, subiectul explicit începe frazarea. 

Recomand și argumentația din Coja, op.cit, p. 83-85.



[1] De la sublinierea noastră.

[2] Exact cazul nostru.

[3] Revenim aici la final de articol.

[4] Același argument dat și de Coja, v. mai sus, dar care nu ne este de ajutor, ambele cuvinte alese de noi fiind articulate hotărît.

[5] De a distinge SB de NP pentru un exemplu al său: „Cîinele e prietenul omului”, respectiv „Prietenul omului e cîinele”.

[6] Care este subiectul aici? Unul sau intonația?