Două mii de lei este/sînt o sumă mare?

 

Articol conex despre legătura între subiectul simplu și numele predicativ în gramatica clasică:

https://thescienceinmymind.blogspot.com/2021/11/gramatica-ambiguitatii.html

În lumina articolului de mai sus, găsim că în problema acordului pusă în titlu avem un subiect clasic lei precedat de două mii de exprimat prin numeral cardinal cu formă de plural + prepoziție de legătură, un verb copulativ este/sînt și un nume predicativ al verbului copulativ o sumă. Cuvintele subînțelese de bani explică existența lui o sumă, completîndu-l semantic. Vorbind în plan general despre categoriile gramaticale ale numeralului, Bejan [1] spune că, chiar în cazul de am avea numeralul cu formă de singular o mie, acordul cu verbul propoziției se face cu forma sa de plural:

”Un-unu, o-una sînt la singular; de la doi înainte toate numeralele cardinale sînt forme de plural. Regula ar trebui să se aplice și numeralelor (sută, mie, milion etc.) care, deși au forme de singular, trebuie considerate ca plurale: Au venit o sută. Lipsesc o mie, și nu A venit o sută, Lipsește o mie etc.”

Să comentăm citatul: la nivel semantic, numeralul nu este niciodată de sine stătător, adică întotdeauna se subînțelege un regent antepus sau postpus. În momentul în care spunem Au venit o sută, parcă lipsește ceva din enunț: o sută de ce? Practic, aici avem un acord al verbului în număr după înțeles cu regentul neprecizat explicit, dar obligatoriu la plural: Au venit o sută de oameni. În cazul acesta numeralul devine din subiect doar cuantificator. Dar, în condițiile în care are conținut semantic incomplet, de ce am respinge acordul cu verbul la singular? Cînd avem o enumerare (la loto, de exemplu), spunem (Din șirul de numere alese) lipsește numărul șaptesprezece sau simplu (Din șirul de numere alese) lipsește șaptesprezece, pentru că, în acest context, este evident că șaptesprezece are valoare adjectivală pentru substantivul numărul neexprimat (pentru că este considerat superfluu). Omițînd completarea semantică, numeralul devine subiect și cere forma de singular a verbului. Conceptul de acord după înțeles între S și P (de care nu putem face abstracție) mereu presupune existența analizei conținutului semantic al termenilor.

Să considerăm următorul exemplu: Două mii sînt un număr mare. Este acordul corect sau trebuie este? După cum am spus mai sus, două mii trebuie obligatoriu completat semantic. Avem doar două variante, pe care le-am marcat prin subliniere: Două mii de cazuri (de CoViD-19) este/sînt un număr mare sau Numărul două mii este/sînt un număr mare (aici se face completarea semantică a numeralului cu prețul unei tautologii). Cazul al doilea este simplu: nu putem pune sînt, obligatoriu este este. Deci, într-un anumit context, două mii este un număr mare este perfect corect gramatical. Revenim la problema noastră. În momentul în care adaugăm un substantiv întregind un subiect (două mii de lei) numele predicativ (eventual completat semantic) o sumă mare (de bani) se găsește prin intermediul copulativului într-o relație de categorizare cu subiectul [2]. Doar că luînd subiectul numai prin lei, categorizarea prin NP completat semantic este nerealizată, întrucît doar împreună cu cuantificatorul două mii de avem semn de „egalitate” între două mii de lei și sumă mare (de bani). Acordul după înțeles ce ne pune semnul egalității între subiectul ce completează semantic numeralul și numele predicativ substantival ne impune aici forma de singular a verbului copulativ într-un acord GN A este GN B. De aceea concluzionăm că două mii de lei este o sumă mare (de bani) realizează un acord după înțeles în număr între sintagma (grupul nominal în terminologia gramaticii moderne) două mii de lei și copulativul de identificare (categorizare) este. Dar poate fi acceptat strict în acest exemplu sînt? Nu în logica acordului după înțeles.

În context mai larg, cînd avem sînt cu subiect simplu [3] (A sg sînt B pl)? O posibilitate ar fi cînd identitatea/categorizarea este realizată la nivel explicit non-sintagmatic și aici avem exemple din Croitor, op.cit., p.178:

„(14) a. Problema sunt/*este părinții lui.

(15) a. Părinții lui sunt/*este problema”.

Constatăm că această situație ce impune forma de plural nu se aplică exemplului din titlu [4], pentru că singurul mod în care sumă (mare de bani) poate constitui o caracterizare a unui subiect este doar dacă acesta se interpretează în sens larg prin GN. Drept confirmare a logicii noastre, avem că (Croitor, op.cit, p. 156):

„Există și excepții, contexte în care substantivele cardinale [5] acceptă acordul la singular al verbului. Aceasta este o proprietate a mai multor sintagme cantitative la plural, care au proprietatea de a impune acordul la singular în limba română, dacă verbul are anumite caracteristici semantice – este non-agentiv (verb de stare, cauzativ sau copulativ):

[...] (122) c. Cinci lei e mult/*sunt mulți.” (Nota mea: cinci lei e un preț, nu un număr de lei ca animale).

Să încercăm și inversarea topicii: O sumă mare (de bani) sînt două mii de lei sau o sumă mare (de bani) este două mii de lei. NP este GN două mii de lei și el caracterizează subiectul o sumă mare de bani (GN). Acordul considerat de noi firesc este între singularul o sumă și verbul copulativ la singular este, deși aici varianta cu sînt se poate justifica prin atracție cu bani. Reținem că completarea semantică a lui sumă prin de bani este opțională, ea favorizînd în această topică acordul prin atracție al copulativului. Și în exemplul nostru, luînd două mii de lei sînt o sumă mare, emitentul face de fapt un acord prin atracție cu lei.

Să încercăm acum și pluralizarea numelui predicativ: Două mii de lei este mulți bani sau două mii de lei sînt mulți bani. Clar acordul sintagmatic al S este influențat de pluralitatea din NP, deci acesta se poate realiza doar prin forma de plural sînt.

Concluzionăm: În două mii de lei este o sumă mare (de bani), forma de singular a verbului este atrasă de categorizarea în sintagmă (GN) a S „două mii de lei” prin NP la singular „o sumă”. Dacă avem NP la plural, forma verbului devine cea de plural, ca în exemplul „Două mii de lei sînt bani puțini pentru un bogătaș”. Varianta Două mii de lei sînt o sumă mare este posibilă doar prin atracție cu centrul lei, dar cu pierderea conexiunii semantice (de caracterizare) a subiectului cu numele predicativ explicit la singular, motiv pentru care nu o recomandăm.

---

[1] Bejan, D. Gramatica Limbii Române. Compendiu., Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1996, p. 171.

[2] După GALR II 2008, p. 269-270; citare prin Croitor, B. Acordul în limba română, EUB, 2012, p. 176.

[3] Monomembru în terminologia lui Gruiță (Gruiță, G. Acordul în limba română, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981).

[4] Un motiv ar fi și că verbul copulativ realizează o identificare și nu o categorizare, dar e neimportant.

[5] Sută, mie, milion, miliard ce coincid cu numeralele cardinale.

Despre acord, apoziție și pronume relativ

 

Exercițiu propus pe platforma Facebook (partea cu litere aldine e inventată acum de mine, că îmi sună mai bine decît cea originală):

Care variantă este corectă?

A.      Mă adresez vouă, cei cărora le-a pierit cheful de muncă.

B.      Mă adresez vouă, celor cărora le-a pierit cheful de muncă.

C.      Altă variantă.

Plusez acum cu un exercițiu înrudit (tot în stil umoristic):

D.      Cei cărora le-a pierit auzul să vină în față.

E.       Celor cărora le-a pierit auzul să vină în față.

Un răspuns de acolo cu era: „Ambele. Există atât apoziție acordată (păstrează cazul obiectului pe care îl determina, în cazul de fata, Dativ), cât și apoziție neacordată (e la forma de nominativ, iar obiectul determinat este în alt caz).” (nota mea, ambele adică A și B sînt corecte). Acest răspuns vine în contextul următoarelor despărțiri în propoziții a frazei (X):  „Mă adresez vouă, cei 1-PP/ cărora le-a pierit cheful de muncă 2-AT/”, sau „Mă adresez vouă, celor 1-PP/ cărora le-a pierit cheful de muncă 2-AT/”. Alt respondent spune că doar B este corectă, că apoziția repetă cazul (vouă -D, celor -D). Altcineva spune iarăși că nu este obligatorie repetarea cazului. Un alt răspuns demn de menționat este: În școală ne oprim, de obicei la apoziția în N. Celelalte apoziții, acordate, se învață mai târziu. Instinctul limbii ne ghidează, însă, de aceea majoritatea vom răspunde ca este preferabila varianta 2.

Pentru început, să extind argumentația celor două puncte de vedere (doar B corectă, respectiv A și B corecte).

În GA Ed. a II-a, 1966, Vol. II, p. 128 apoziția este atributul substantival pus în cazul nominativ indiferent de cazul termenului determinat, sau acordat în caz cu acesta. Restricția la substantiv este ridicată la pagina 130 unde se admite existența apoziției exprimate prin numeral, respectiv pronume (ca substituent al substantivului, p. 135). O discuție despre acordul în caz regent – apoziție nu mai apare. În concluzie, dacă adoptăm despărțirea în propoziții (X) (cu oricare dintre cele două variante impuse de A. și B.), GA ne permite să spunem că atît A., cît și B. sînt corecte („cei”- N sau „celor”- D este un pronume demonstrativ ce are ca regent pronumele demonstrativ „vouă” – apoziție simplă).

În GBLR 2016, p. 598 ni se exemplifică atît acordul în caz (în terminologia bază-apoziție), cît și lipsa lui, cu nominativ la apoziție indiferent de cazul bazei: „L-am întîlnit pe Ion, prietenul meu”, cf. „L-am întîlnit pe Ion, pe prietenul meu”. Deci ambele gramatici (cea veche și cea nouă) ne permit să spunem că atît A., cît și B. sînt corecte.

La sondajul propus eu aleg (am ales) varianta B, cu acordul strict în caz[1]. 

Este, totuși, un exercițiu intelectual interesant să ne imaginăm cum poate fi obținută o variantă C, dacă nu ca formă, măcar ca justificare. Vă invit să-l parcurgeți.

Se propune: Despărțire în propoziții (XI) = Mă adresez vouă, 1-PP/ celor cărora le-a pierit cheful de muncă 2-AP/. „AP” de la propoziție apozitivă, aici situîndu-ne automat în afara normei gramaticale Pană Dindelegan-Guțu Romalo (GALR, GBLR) ce suprimă apozitiva.

Propoziția apozitivă a fost teoretizată inițial de Mioara Avram în Studii de Gramatică, Vol. I, p. 147-153 (1956).[2] O definiție o găsim în V. Șerban – Sintaxa Limbii Române. Curs Practic., EDP, București, 1970, p. 205: „Propozițiile atributive la care nu se vede raportul de subordonare, ci stau pe același plan cu termenul la care se referă, se numesc apozitive”.

Prin contragere, apozitiva devine apoziție simplă explicativă cu sau fără acord în caz: Mă adresez vouă, lipsiți/lipsiților de chef de muncă. Consider că prezența în scris a virgulei și a pauzei în vorbire permite reluarea lui vouă prin adjectivul în nominativ lipsiți, întrerupînd acordul obligatoriu în caz (ca în exemplul „Am văzut coperta unei cărți, concepută de Popescu cu zece ani în urmă”, unde construcția explicativă concepută de Popescu cu zece ani în urmă subînțelege reluarea tautologică a substantivului carte în cazul nominativ imediat după virgulă).

„Celor cărora” din 2-AP în accepțiunea Mioarei Avram (v. mai jos) nu poate fi atunci decît complement indirect exprimat prin pronume relativ compus (cel care) în cazul dativ, reluat prin le.

Teoretizarea pronumelui relativ compus are o istorie tumultuoasă, fiind expusă pe larg de Ion G. Diaconu, Există pronume relative compuse în limba romînă?, LR, 1959, p.23-30.

Drept premisă, Diaconu face referire la cele trei articole din Studii de Gramatică (op. cit.) publicate de Maria Iliescu (p.31), Alexandru Graur (p.136) și Mioara Avram (p.144). M. Avram admite fără rezervă existența pronumelui relativ compus prezentat de GA, Ed. I, 1954, în timp ce A. Graur o respinge: în cel ce, „este clar pentru oricine că avem aici un pronume demonstrativ, cel, și unul relativ, ce”. Citînd din Diaconu „Pentru Maria Iliescu cel ce poate fi considerat și ca pronume relativ compus, și ca grup format din două pronume distincte, după cum demonstrativul poate fi sau nu accentuat și despărțit de pronumele relativ printr-o pauză în vorbire. Cît privește pe cel care, acesta, de cele mai multe ori, nu constituie o unitate, ci o simplă alăturare a pronumelui relativ la un pronume demonstrativ”. Se întreabă Diaconu: „Dacă cel care este un pronume relativ compus, cum trebuie să se comporte părțile lui componente, care sînt amîndouă flexibile, așa cum s-a spus mai sus?”. Demontarea argumentației de unitate (în parte de propoziție) a formei cel/cea care se face prin referire la o situație de lipsă de acord în caz, alta decît cea apozitivă: I-am văzut pe cei cărora le datorez bani cu camătă. Dacă pe cei cărora ar fi un pronume relativ compus, care ar fi cazul său? Acuzativ de la pe cei, sau dativ de la cărora? Prin contragere ar fi I-am văzut pe cămătari, deci am putea spune acuzativ. O unitate ar fi cerut, totuși, exprimarea: I-am văzut pe celor cărora le datorez bani cu camătă, sau I-am văzut celor cărora le datorez bani. Prepoziția pe se poate folosi doar cu forma de acuzativ a pronumelui, deci prima formulare e incorectă (pe-ul „rămîne suspendat”). În cea de-a doua pe este suprimat, dar în absența prepoziției, contragerea ar fi I-am văzut cămătari. Ar trebui să obținem un complement direct ce îl reia pe I, obligatoriu cu pe, nu un element predicativ suplimentar.

Conchidem că o variantă acceptabilă (la nivel justificativ) C nu se poate formula în prezența conceptului de pronume relativ compus. Diaconu (op. cit.) discută și pronumele relative compuse ceea ce, cele ce, cel ce.  

Exercițiul cu D și E e lăsat cititorilor ce au avut răbdarea să ajungă pînă aici.

 

---

[1] Accept rar excepții de la acordul în caz, pe care îl consider aproape sfînt.

[2] Gh. D. Trandafir – Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1982, p. 154-158.

Despre acordul fără acord

În ultimul timp, găsesc inspirație pentru a scrie notițe din întrebările zilnice din internet (mai precis, platforma de socializare Facebook). Ultima ce mi-a atras atenția este:  „Cum spuneți?

1. Carne și brânză se găsește.

2. Carne și brânză se găsesc.”

Prima variantă pare de neconceput, întrucît, drept regulă de bază, acordul subiectului multiplu cu verbul se face în persoană punînd verbul la plural. Acțiunea/starea verbului se resfrînge în mod egal asupra celor (minimum) doi termeni ai subiectului. E imposibil de conceput că unul dintre membri ar fi mai presus celuilalt, forțînd un acord cu verbul la singular.

Vorbindu-se despre acordul prin atracție, în GLR (1966, p. 112 din volumul al doilea) avem la punctul B de la secțiunea 544 că: „În propozițiile cu subiect multiplu așezat după predicat și format din mai mulți termeni la singular în raport de coordonare copulativă, predicatul se poate pune la singular, adică se acordă, prin atracție, numai cu subiectul așezat imediat după el: Era odată un moșneag ș-o babă CREANGĂ, P.283 […]”.  Avem, deci, o relaxare a acordului strict în număr, ce ar permite, nu-i așa, posibilitatea ca formularea 1 din problemă să fie corectă (adică în acord cu norma).  O lămurire nu o găsim, totuși, în GLR, ci abia 15 ani mai tîrziu în monografia lingvistului clujean Gligor Gruiță („Acordul în limba română”, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1981). La pagina 100, în secțiunea „3. TERMENUL A ESTE FORMAT DIN SUBSTANTIVE NEARTICULATE”, Gruiță afirmă că: „În această ipostază (subiecte fără articol, fără determinanți), substantivele intră în relație cu foarte puține verbe, în primul rind cu cele ale existenței. Regula, fermă, cere punerea predicatului la singular: Piper și oțet nu e, coconiță, să fac perișoarele (Heliade, p.133) […]”. Și regula fermă enunțată de Gruiță a rămas în picioare pînă azi, fiind enunțată și răsenunțată în multe tratate și culegeri de exerciții de gramatică, cum ar fi:

-          Dumitru Gherghina, Dumitru Ivănuș, Maria Gherghina ”Dialog pentru învățarea dificultăților limbii române”, Ed. Didactica Nova, Craiova, 1995, p. 116.

-          Dumitru Gherghina, Maria Gherghina „Aproape totul despre exprimarea corectă în limba română”, Ed. Didactica Nova, Craiova 1994, p. 109 (aici cînd învățam pentru examenul de admitere la liceu chiar pusesem un semn de exclamare cît casa).

-          Ștefania Popescu „Gramatica practică a limbii române”, ediția a IX-a, 2001, p. 493.

-          GALR 2008, volumul al doilea, p. 387.

-          Blanca Croitor „Acordul în limba română” (Ed. Universității din București, 2012), p. 193, apoi și p. 200.

Din ultima sursă reținem de pe pagina 203 că „În urma unui test efectuat pe cîțiva vorbitori, am constatat că exemplele de tipul (29), cu acord la singular, sunt considerate substandard (inculte) […]

(29) a. ?Lapte și unt  e în frigider. – exemplu considerat de vorbitori ca incorect. b. Doar că nu era lapte și carne acolo (Realitatea TV 2007) – exemplu atestat cu topica VSO. ”

O notiță făcută de autoare, cumva să explice că punctul de vedere conjunctural împotriva normei (pe care, să recunoaștem, nu o cunoaște multă lume) nu este chiar „cinstit”, este: „Se poate însă ca între ceea ce spun subiecții că ar folosi și ceea ce folosesc cînd nu se controlează să existe diferențe”. Adică oamenii la un sondaj ar fi lucizi (în cazul ăsta, necunoscînd norma, considerînd că e un dezacord cu verbul la singular), dar, în vorbirea liberă, să comită din punctul lor de vedere un dezacord, în mod ironic în acord cu norma gramaticală!

 

 

 

 

 

 

Despre acordul după ințeles

Găsiți în anexă o trimitere către un document .pdf stocat pe Google Drive (se copiază și se introduce într-o foaie nouă) ce conține o „picătură-ntr-un ocean”, dac-ar fi să metaforizez problematica tratată în el (apărută în urma unei discuții scurte de pe Facebook de acum cîteva zile) în raport cu subiectul numit generic „acordul în limba română” (în particular, acordul dintre subiect și predicat). Ca fapt divers, „Acordul în limba română” este numele unei cărți tehnice (scrise de către o lingvistă în principiu pentru lingviști și studenți la litere - întîmplător, exact aceeași lingvistă, v. un articol mai jos din iunie 2017) apărute în 2012 la Editura Universității din București.

Vă urez spor la lecturat (nu e foarte mult) și, ca de fiecare dată, dacă aveți o întrebare, nu ezitați să mi-o adresați.

https://drive.google.com/open?id=1-T2zg-ZQZ6M7UgGLjgRea7tHegFxpJhp