Într-un articol anterior (https://thescienceinmymind.blogspot.com/2020/11/despre-propagarea-erorilor.html) arătam cum o simplă scăpare de ordin ortografic se propagă în dicționare. Acum vă ofer un caz mai complicat [1]. Premisă: Dacă 99,99999% dintre utilizatorii limbii române folosesc o formă a unui cuvînt, vă garantez că eu pot fi lipsa pînă la 100% care o folosește pe alta. De-asta uneori și scriu aici, să arăt că marea majoritate (sintagmă a cărei posibilitate de a fi pleonasm este tratată de curînd aici: https://thescienceinmymind.blogspot.com/2021/04/pleonasmul-de-incultura-intre-absolut.html), sub imperiul automatismelor (auzi o formă a unui cuvînt de la toată lumea, n-o pui la îndoială și o folosești și tu) sau al conformării, poate/pot [2] folosi o formă grafică eronată, ce-ar fi o scăpare recentă sau veche de peste 100 de ani.
· În dicționarul ortografic al lui Pop (1909), găsim la pagina 60: delapidez, -ează, - dà; -dator, în timp ce varianta cu i dilapida nu apare.
· Și la 1900, în volumul al II-lea al enciclopediei lui Diaconovich găsim forma delapidare (p. 120).
· Lăsînd anii să treacă, la 1929, Șăineanu (dicționarul său în ediția a VI-a, p. 196) are tot delapida drept cuvînt-titlu (am sărit peste dicționarul lui Tiktin de la 1911 pentru că nu este acolo).
· Marele Scriban (1939, p. 400), la care vom reveni ulterior, dă cuvîntul în forma delapidéz.
· Micul Dicționar Ortografic (1953/1954) nu-l consideră suficient de important, cît să-l precizeze în lista de de circa 2.000 de ortograme, și de aici lipsește din toate cele cinci ediții de ÎOOP.
· În DLRLC 1955-1957, DLRM 1958 și de aici în DEX 1975/1984 și DEX2 1996/1998/2009 apare tot delapida, cum apare și în DOOM 1982 și, evident, DOOM 2005/2008.
· Doar DN3 1986 și MDA2 2010 dau drept variantă de uz dilapida la cuvîntul-titlu delapida.
Ați putea zice acum: Ee, dacă dicționarele sînt uniforme, de ce ne mai pasă? Ele reflectă uzul majoritar în „limba cultă/îngrijită” (folosită de cei cu studii [3]), deci cazul e închis. Cum spuneam anterior, eu sînt 0,00001% pentru care nu e închis, căci forma corectă este a dilapida. Cine a mai citit pe blog articolele mele își va spune acum în gînd: „Aa..., iarăși un caz de filozofie, înneca și picromigdală, cînd se ia la trîntă cu norma academică, justificînd ortografia prin etimologie”.
· Primul dicționar adevărat al limbii române, cel al lui Treboniu Laurian și Massim, are la pagina 1032 din volumul I (1871): delapidare „a lua lapidile, a deslapidá, a luá petrele, a desface de petre”, adică nimic altceva decît cuvîntul latinesc delapidare (verb ce înseamnă „a înlatura pietrele, a curăța de pietre”). Nimic despre fraudă aici. La pagina 1103 avem: dilapidare „a disipa, a resipi, a spende fora mesura: ellu dilapida tóta averea parentésca”, adică o transformare/specializare atestată la peste 1.500 de ani distanță a latinescului dilapidare [4] („(despre edificii) a ruina parțial, a face să plouă cu pietre, a risipi, a arunca, a se împrăștia ca pietrele, a consuma, a distruge”). Cumva, în cei 30 de ani de la 1870 la 1900, delapida îi ia sensul lui dilapida (cuvînt care dispare, ca și sensul original al lui „delapida”).
· Ar mai fi de precizat: CADE 1931 (p. 391) ni-l cuvînt-titlu tot pe delapida, dar cu definiția dintr-un singur cuvînt: „DILAPIDA”(!), ce este... nedefinit! (probabil o scăpare a lui Candrea).
Asta e povestea. În final, încă două lucruri de precizat înainte de concluzie:
· Scriban (op. cit.) dă etimologia pentru delapida cu ambele cuvinte latinești, inclusiv variantele din franceză și italiană, ambele cu i. Deși definiția lui în română coincide cu cea din latină cu i, alege să scrie cuvîntul cu e.
· Marelui lingvist Alexandru Graur i-a scăpat acest cuvînt cînd s-a creat MDO 1953/1954. Văzîndu-i apoi forma aleasă cu e în dicționarele explicative pentru sensul de a frauda/fraudă, alege să explice că e greșit delapida și e corect dilapida (Dicționar al greșelilor de limbă, 1982 [5], p. 38: „(a) dilapida, nu a delapida; originalul latin e dilapidare, iar forma intermediară franceză e dilapider. Prefixul e dis- care arată împrăștierea, iar rădăcina e lat. lapis, cu genitivul lapidis „piatră”. Înțelesul primar a fost „a împrăștia pietre”).
Avem două prefixe diferite, de- (cu variantele des-, dez-) și di- (cu varianta dis-). Ele nu sînt echivalente, nu se pot substitui unul celuilalt. DN3: „DIS1- Element prim de compunere savantă cu semnificația „separat”, „contrar”. [Var. di-, diz-. / < lat. dis]”. MDN 2000: ”DE1- pref. „eliminare, opoziție, îndepărtare, separare”. (< fr. dé-, cf. lat. de, „fără”)”. Deci e corect a dilapida.
[1] Trimit la https://dexonline.ro/definitie/delapida pentru sursele standard românești (inclusiv acronimele ce apar explicate la sursele proiectului dexonline), pe lîngă cele particulare menționate în text, dar care nu există acolo.
[2] Îl las pe cititor să aleagă acordul preferat.
[3] Cum cred c-am mai spus, „uzul îngrijit” cuprinde, în opinia mea, din ce în mai mulți agramați, ca să nu zic analfabeți dpdv funcțional (și așa, punînd șmecherește și leneș „dpdv”, evit altă dispută din prezent, de ce „analfabeți funcțional” și nu „analfabeți funcționali”?), așa că... mai ușor cu pianul pe scări.
[4] https://www.online-latin-dictionary.com/latin-english-dictionary.php?parola=dilapido
[5] Cărticică retipărită la Humanitas în 2012 și pîngărită de editor cu comentariile din DOOM2 2005/2008 la unele din articolele lui Graur și în care, evident, la p. 52 apare „a delapida” din DOOM2 imediat sub textul lui Graur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu