DOOM3 (2021) aduce la rang de artă enunțul de reguli și excepții în secțiunea sa introductivă. Orice întrebare ai avea, se găsește undeva o regulă sau o excepție ce-o acoperă. Trecînd peste lista aparent interminabilă de scăpări de ortografie și inadvertențe din corpul dicționarului, ar trebui să reținem că regulile-i și mai ales excepțiile-i sînt totuși „sfinte” pentru școlari. Însăși GLRG s-a rescris parțial în 2022, să fie pusă în acord cu modificările de norme de grafie din DOOM3.
Am mai spus în alte ocazii aici pe blog că secțiunea cea mai stufoasă de reguli de despărțire a scrisului la capăt de rînd [1] este, mai ales la nivel de adult, perimată, cum recunoaște și cartea însăși la pagina 148, pentru că adulții mai scriu foarte puțin de mînă în prezent. Prin urmare, orice „despărțire în silabe” practicată în scris în școală ar trebui să aibă același rol cu cea din vorbire, adică să ne ajute în a pronunța limpede cuvintele. De aceea, sînt de părere că modificarea de abordare dintre DOOM1 al Mioarei Avram și DOOM2,3 (anume despărțirea la capăt de rînd se face preferabil după pronunțare și nu după morfologie [2]) este lăudabilă.
Să luăm regula 1.2. de la pagina 154: „În general, dintre două litere-consoane aflate între vocale, cea dintâi rămâne pe primul rând, iar a doua se trece pe rândul următor” cu secțiunea „consoane identice” și exemplele „fortis-simo, in-navigabil, inter-regional, în-nădi, sân-nicolean, sub-bibliotecar”. Recunoaștem în cele cinci cuvinte românești sugestia de despărțire morfologică în dauna celei după pronunțare. Mai precis, separarea grafică „i-nnavigabil” ar corespunde pronunției reale redate cu alfabet fonetic drept [i.nːa.vi.ˈga.bil] [3]. Totuși, fiind nevoiți să-l despărțim în scriere la capăt de rînd, ar trebui s-o facem „in-navigabil”. Dar ce ne facem cu fortissimo, ce-i un xenism (italienism)? Chiar așa, cum ar trebui despărțite la capăt de rînd aceste neologisme identice în scriere cu limba originală? După regulile limbii române aplicate orbește sau după cele italienești (ca fapt divers, unele englezești nu există!)? De ce? Dacă n-am fost (încă) în stare să-l adaptăm grafic (de exemplu, eliminarea literei duble cu particularitate fonetică [4] italienească), atunci de ce i-am separa cele două litere la capăt de rînd? Tocmai ce spusesem că despărțirea la capăt de rînd ar trebui să ne-ajute cu pronunția, or aici despărțind cuvîntul ca „fortis-simo”, sîntem invitați să pronunțăm cu doi s îngrămădiți, ca și cînd or ne-am bîlbîi, sau am avea două cuvinte inexistente (fortis, simo) separate de o mică pauză în vorbire. Probabil că autoarele DOOM s-au inspirat din despărțirea italienească [5] pe care-o copiază. Doar că aceasta este pur structurală, în nici un caz fonetică (adică să replice sau să inducă pronunția).
Trecînd la cuvîntul redat grafic cappuccino (numele băuturii, cuvînt tot din limba italiană), din nou în corpul dicționarului (p. 338) se preia „silabația” italienească cap|puc|ci|no [6]. Nici aceasta nu ne ajută defel cu pronunția sa, anume varianta din DOOM3 („kapučino”) sau varianta ei „savantă” cu alfabet fonetic internațional ([ka.pu.ˈʧi.no]). Pe de altă parte, tot cuvîntul italian pizza („românizat” parțial în „pizză”) este sugerat spre despărțire la capăt de rînd pi-zza/pi-zză, în contradicție atît cu Dicționar de Despărțire în Silabe (Ed. Niculescu, 2008) al uneia dintre autoarele DOOM3 (C. Aranghelovici, p. 270), cît și cu norma italiană [7], cît și cu „tratamentul” celorlalte două cuvinte. Deci o inadvertență, o excepție de la regula menționată la pagina 154. Toate cele trei exemple de xenisme au literă dublă pentru un singur sunet.
Concluzionăm că, dacă se insistă pentru o despărțire la capăt de rînd a unor cuvinte din alte limbi, să se urmeze, ca în cazul cuvintelor românești, linia pronunției, deci ca-ppu-cci-no, pi-zza, forti-ssimo. Și asta în mod unitar.
[1] Percepute de către publicul larg impropriu drept „reguli de despărțire în silabe”, doar că silaba este un element fonetico-fonologic, deci nu unul de scriere cu litere, ci unul de scriere cu semne din alfabetul fonetic pentru a reda concret și cît mai fidel pronunția standard.
[2] Adică se preferă (dar nu se interzice a doua) de-ze-chi-li-bra lui dez-e-chi-li-bra.
[3] Am folosit alfabetul fonetic internațional adaptat la limba română. Sunetul [nː] este un „n lung”, practic un alofon suplimentar (în raport cu cele categorizate) al fonemului consonantic /n/, derivat strict din pronunția concretă a literei duble. Aceasta din urmă în exemplele date este justificată morfematic.
[4] Fortissimo se pronunță [for.ˈti.sːi.mo], cu „s lung”. Recunoaștem aici că-n italiană digraful ss intervocalic este „s lung”, pe cînd grafemul s intervocalic este pronunțat [z].
[5] https://dizionario.internazionale.it/parola/fortissimo „for|tìs|si|mo”.
