Cercetările lingviștilor au arătat că în limba română cea mai veche mențiune a substantivului cunoscut în variantă modernă drept záhăr este în lucrarea lui Miron Costin „Letopisețul Țărâi Moldovei de la Aron Vodă încoace” (1675)[1]. Tot MDA2 op.cit. dă și toate variantele de grafie găsite de-a lungul timpului, fie în reproducere din alfabet chirilic, fie direct cu litere latinești. Varianta curentă zahăr apare încă din dicționarul ortografic al lui Pop (1909, p. 228), în ce timp ce Candrea (1931, Vol. al VI-lea, p. 1455) ne spune că zahár ar fi o variantă grafică din Moldova, iar în Transilvania și Banat s-ar scrie și pronunța zăhár (accent pe ultima silabă la ambele variante, în timp ce cuvîntul-titlu este cu accent pe prima).
În 1941 în dicționarul ortografic al lui Pușcariu apare zahăr (p. 189) și de aici preluat identic în MDO 1953/1954 la p. 161. Apoi în toate cele 5 ediții de ÎOOP și cele două ediții de DOOM. Dar nu despre ortografie mi-am propus să vă scriu.
Etimologia imediată a cuvîntului zahăr este conform DEX2 (1998 sau 2009) cuvîntul din neogreacă záhari (scris ζάχαρι), dar, în mod interesant, tot DEX2 ne invită să-l comparăm pe zahăr cu bulgărescul zahar (scris 3axap). Precursorul primei ediții de DEX, anume DLRM (1958, p. 947) dă drept etimologie imediată doar cuvîntul neogrecesc, deci de unde „a aterizat” limba bulgară (chiar și pentru comparație)?
Pentru a desluși misterul, deschid broșurica lui Al. Graur „Dicționar de cuvinte călătoare” (1978) la pagina 151 de unde citez:
Skr.[2] Šárkarâ (vezi țucără) < gr[3]. Sakkharon < bg. Zahar.
Deci de-aici pare a fi limba bulgară „pe fir”. De fapt, este mai veche de 1978. Este din 1963, unde în „Etimologii romînești” (p. 160), Graur explică: „[…] Rămîne însă nelămurită varianta nordică zaha’r (Scriban adaugă că, rar, se zice în grecește și ζαχάρι). Nu și-a dat nimeni osteneala să explice de ce în zahăr avem ă în loc de a, nici soarta lui i final din grecește. Pînă la un studiu complet al acestor două probleme, mi se pare normal să credem că zahăr vine din bulgărește, unde se cunoaște exact aceeași formă ca în romînește. Nu e de crezut că cuvîntul este foarte nou în limba noastră, adică din vremea cînd se împrumutau astfel de cuvinte direct din grecește, iar dacă ar fi așa, nu s-ar explica vocala ă. Pe de altă parte zaha’r pare influențat într-un fel de rus. caxap sau ucr. caxap, deși nu concordă nici accentul, nici consoana inițială. Dar varianta za’căr? Vezi și zaharniță.”
Teoretizarea lui ă în loc de a îl determină pe Graur să fie practic singurul care este convins
că bulgarii și nu grecii ni l-au dat pe zahăr.
Dispariția i-ului în românizare mi se pare firească, pentru
că un i final la un substantiv la
singular este contra spiritului limbii noastre. Reneologizarea recentă a lui calmar în calamar poate fi pusă în corespondență (pe lîngă cuvîntul din
italiană) și cu neogrecescul , 
deci iată un i final căzut. Prin formularea „din vremea cînd se împrumutau astfel de
cuvinte direct din grecește” , Graur face trimitere probabil către epoca
fanariotă de un secol de la noi, or cuvîntul este sigur mai vechi. Acel ă este tipic românesc, apare încă din
scrierile lui Caragiale de la final de secol 19 și consider că nu este decisiv
în a stabili întîietatea unei origini față de alta. După forma din sudul țării,
prin accentuare, avem o apropiere spre greacă, iar în forma din Moldova se vede
o influență slavă. Dar îl avem pe a (se)
zaharisi, care „sună” cît se poate de grecește (MDA 2 îl vede din ζαχαριάζω), ajuns, ce-i drept, mai
tîrziu la noi. Lanțul etimologic citat de Graur (în raport cu cel complet, v.
mai jos) este ciuntit în Dicționar... și
adus la o formă deloc ușor de acceptat: greaca
veche --> bulgară --> română.
Lanțul etimologic complet este recunoscut pentru noi, românii, încă de Cihac[4] (1879, Vol. II, p. 712), ce îl include la elemente grecești. Avem o filieră sugerată de Klein[5], anume cea de mai jos în care cuvîntul grecesc σ α ́ κ χ α ρ ο ν nu este menționat:
și alta a lui Chantraine[6] în care σ α ́ κ χ α ρ ο ν este sursă pentru forma latină saccharum. Pe criterii istorice, arabii au introdus cultura trestiei de zahăr în Sicilia și Andaluzia (https://www.cnrtl.fr/definition/sucre) , deci putem considera că cele două cuvinte moderne din italiană și spaniolă provin direct din cuvîntul arăbesc.
În concluzie, făcînd abstracție de propunerea lui Alexandru Graur, putem considera un lanț etimologic pentru românescul zahăr ca fiind:
Pali/Sanscrită --> Greaca Veche --> Neogreacă --> Română.
[1] MDA2 (2010), Vol. al II-lea, p. 1532.
[2] Sanscrită.
[3] Greaca veche, grafiat σάκχαρον
[4] Citat și în alte articole de pe blog, Dictionnaire d'étymologie daco romane, Francfort, Ed. Ludolphe St-Goar.
[5] Citat și în alte articole de pe blog, A comprehensive etymological dictionary of the English Language, 1966/1967.
[6] Dictionnaire étymologique de la langue grecque, Klincksieck, Paris, 1968.
