De cuvîntul mujdei au stat departe unii dintre lingviștii noștri celebri în studiul problemelor etimologice. La Andrei Avram nu l-am găsit, nici la Alexandru Graur sau Theodor Hristea sau, mai recent, Pîrvu Boerescu. Dar cînd deschizi DEX2 1998, chiar la pagina 659 citești că mujdeiul este nimic altceva decît o adaptare de la must de ai. Cu must ca în zeamă (generic, nu neapărat de la strivit struguri) și ai, un arhaism pentru usturoi. Pare o soluție descurajant de simplă pe care, în mod surprinzător, cei menționați au ratat-o sau pur și simplu au ignorat-o.
Se poate dezvolta o teorie privind alipirea celor trei cuvinte și evoluția lui std în jd (eventual prin z ca în zeci de > ’jde) [1], apoi epenteza unui e într-un triftong /e̯ a i̯ / contras apoi curios prin dispariția lui a în prezentul diftong /e i̯ /.
Ceva îmi spune că această ipoteză de lucru (mă refer la punctul de plecare, nu la teoria de evoluție) este puțin spre deloc plauzibilă și trebuie să existe undeva o versiune mai bună. Un prim indiciu îl dă chiar DEX2, op.cit., menționînd varianta (presupunem ieșită din uz) mojdei. Deci acel u dedus simplu din must nu e neapărat u. Să fim cinstiți, gruparea consonantică / j d / este un semn al slavismului în vocabularul nostru, vezi grajd, drojdie, nădejde. De aceea, putem presupune mai degrabă că mujdei, oricît de românesc ni s-ar părea preparatul în sine, ar veni din „românizarea” unui slavism. Nu e concluzia mea la scrierea acestui text, ci a lingviștilor ce-au propus alternative viabile la improbabilul must de ai. Primul este Heimann Hariton Tiktin și-al său Dicționar Român-German (Vol. II, 1911, p. 1004) de unde cităm:
„mojde’ĭŭ, mujd- […] Et. Wohl nicht mu’st de a’ĭŭ, sondern ksl. mêzga (rum. mî’zgă) ‹‹Saft››, [...]” [2].
Nu avem aici direct gruparea ce ne interesează, jd, dar cel puțin găsim explicit negarea ipotezei din DEX.
A treia ipoteză de origine apare 28 de ani mai tîrziu, autor August Scriban din al cărui dicționar cităm (p. 827):
„mojdéĭ și mujdéĭ n., pl. eĭe (d. mojdesc). Mold. ș. a. Salată compusă din usturoĭ strivit în scăfiță și amestecat cu oțet. (Se mănîncă maĭ ales cu pește sărat fert) [...]”
„mojdésc v.tr. (slav). Meh. [3] Strivesc, pisez. (Șez. [4] 37,42).”
Avem deci verbul a mojdi și de-aici mojdei cu varianta (la vremea respectivă socotită secundară) mujdei. Situația este sumarizată de Ciorănescu circa 20 de ani mai tîrziu (cităm din versiunea din 2002, Ed. Saeculum, a dicționarului său etimologic al limbii române, p. 519):
„mojdí (-désc, -ít), vb. – A pisa, a melița. Sb. možditi. – Der. mujdei (var. mojdei), s. n. (pastă de usturoi cu ulei sau cu apă), cf. sb. meždenik, „pastă de fasole” (după Cihac, II, 204, din sl. moštĭžĭ „untdelemn”; după Tiktin, din sl. mozga, cf. mîzgă; după părerea ciudată a lui Crețu 338, din lat. mūria de allium [5]); mojdier, s. n. (pilug). (cuvîntul 5390).”
Cumva, pe aripile dicționarului lui Șăineanu (Ed. a VI-a, Craiova, 1929, p. 412) unde apare ca
„mujdeiu n. Mold. mâncare de post la țară din usturoiu pisat cu sare și apă: niște bulughine cu mujdeiu și cu mămăligă CR. [Lit. must de aiu].”,
ipoteza originii latinești transpare în DLRM 1958 (precursorul DEX, p. 520) și în final și în Micul Dicționar Academic (ediția în 2 volume, 2010, Vol. II, p. 72), iar acum în 2022 este propagată în rețeaua mondială de socializare virtuală, ceea ce este, în opinia mea, o eroare. Este mult mai logic să presupui că mojdei este derivat din a mojdi, iar închiderea vocalică a lui o la u fiind un element regional.
Mai mult, cuvîntul mujdei are, pe lîngă etimologia cult-eronată must-de-ai, și una urbană (dacă doriți, mit urban). Este aparent născocită de dramaturgul Victor Eftimiu și este pusă în prezent în circulație printr-o rememorare a actorului Radu Beligan. Ar fi vorba despre românizarea unui franțuzism mousse d’ail (“spumă de usturoi”). Dărîmătorul de mituri Dan Alexe în a sa Dacopatia și alte rătăciri românești (Ed. a II-a, Ed. Humanitas, 2021, p. 35) rezolvă subiectul lesne: cum ar fi știut țăranii români acum 200 de ani limba franceză, cum se face că nu e spumă, nici pastă, e practic o aiureală pentru minți necitite. Mai mult, cineva recunoștea deunăzi că „doamna de franceză le-a spus de mousse d’ail” ceea ce spune destule despre unele cadre didactice, mai ales cînd vin la pachet și cu „damigeană vine din dame Jeanne”. Damigeana noastră este strict italienescul damigiana, deci sigur nu direct din franceză, altfel l-am fi avut drept damjană/damejană/damijană. În prezent, cuvîntul damigeană este unul universal [6] și, ca fapt divers, e neclar dacă originea lui de ev mediu este strict franțuzească sau nu cumva a altor limbi romanice mediteraneene (provensală, catalană).
[1] Ipoteză de schimbare în timp ce mi-a fost sugerată de profesorul Constantin Manea de la Universitatea din Pitești în rețeaua Facebook© (09.02.2022).
[2] (Germ.) Sigur nu (după) must de ai, ci (după cuvîntul din) slavona bisericească [...] ‹‹Suc››.
[3] Mehedinți (p.11).
[4] (p. 6) „Șezătoarea, revistă Fălticeni, 1892 și urm.”.
[5] „Saramură de usturoi”. Cum ar fi putut deveni mu-j-dei și nu mu-r-dei nu e clar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu