Rezistența la nou sau rezistența la logic?

 

Cred că sînt deja două zile pline de cînd în grupurile de gramatică de pe Facebook se vorbește despre faptul că, în DOOM³, ce toamna asta sărbătorește al patrulea an de viață, noua recomandare de scriere pentru grupul de trei cuvinte la o parte este „legată”: laoparte. Adică sintagma devine cuvînt.

Zeci și zeci de comentarii împotriva acestei modificări. Oameni care simțeau nevoia să spună că nu sînt de acord. Dar nimeni nu pare că a cîntărit (suficient) argumentele ce-ar fi putut duce la o asemenea modificare. Hai să încercăm aici să vedem cum stăm.

a)      Nu l-am auzit vreodată/vreo dată zicînd ceva de bine.

b)     Nu-l auzisem niciodată/nici o dată/nici odată vorbind așa urît sau „buruenos”, cum scria Creangă în celebra-i poveste.

c)      Pe de o parte/de-o parte/deoparte, are dreptate să nu se dea de o parte/deoparte, pe de altă parte/dealtăparte, aș putea-nțelege de unde vine asta.

 Este ușor sau greu de ales varianta de scriere în cele trei enunțuri, care să nu-nroșească foaia la corectura unui examen? Să presupunem că cititorul alege peste tot corect. Vine întrebarea: ce-a determinat scrierea „legată”? Păiii, cînd scriem „legat” pe nici, o, dată, avem o anumită semnificație; care nu mai există cînd se scriu cuvintele separat. Perfect răspuns.

d)     I-a zis să se dea la o parte/laoparte. Făcînd asta, a renunțat laoparte/la o parte importantă din bani.

Acum altă întrebare pentru cititor: prin ce diferă d) de a), b) și c)? Altă întrebare: cînd o îmbinare fixă de cuvinte devine un candidat pentru „unirea în scriere”? Au trecut douăzeci de ani (DOOM² în consonanță cu GALR), de cînd cei ce se miră/ofuschează acum au primit șocul că nicio carte nu lipsește devine corect în loc de nici o carte nu lipsește sau nu lipsea niciunul în loc de nu lipsea nici unul.

Atenție, clișeu! „Cred că rezistența la schimbare sau acceptarea/respingerea ei, chiar și cînd aceasta este justificată, este un fapt ce-ar trebui permanent trecut prin filtrul gîndirii raționale”. Chiar și cînd e vorba de fapte de lingvistică românească, acolo unde în minunatul secol XXI s-au schimbat atîtea, încît o reacție de tipul „Încă una?”, „Ce tîmpenie!”, „Ăia la Academie se plictisesc grav!”, „Trebuie și ei să-și justifice salariul, nu?” să fie mai degrabă, pardon, de grabă (?), o concluzie a unui proces intelectual. Cer prea mult?