Crescătoria de cuvinte greșite

   Ediția a doua a Dicționarului Explicativ al Limbii Române în versiunea mea din 1998 menționează la pagina 132 cuvîntul canisă drept un substantiv de gen feminin cu sensul de crescătorie de cîini și etimologie imediată cuvîntul din limba franceză canice. Cu exact aceeași formă este preluat și în ediția revizuită a DEX-ului din 2009, conform site-ului www.dexonline.ro. Un cuvînt inventat pe care, din cercetările proprii, l-am găsit atestat prima dată în Dicționarul Limbii Romîne Moderne din 1958 la pagina 112, de data aceasta fără mențiune etimologică (important!). Frecvența de folosire a acestui cuvînt nu este importantă pentru autorii primei ediții a DOOM din 1982 ce nu-l menționează, în schimb, autorii ediției a doua a DOOM din 2005 îl precizează la pagina 116 cu indicația de pronunție cu accentul pe „i”. Este de înțeles că această invenție poate fi clasificată ca un neologism, așa că l-am căutat în ediția a III-a a Dicționarului de Neologisme al lui Florin Marcu și Constant Maneca din 1986 unde nu l-am găsit, în schimb, la pagina 176 am găsit cuvîntul canișă, cu același sens, cu precizarea că este un termen livresc, deci nu în limbajul cotidian, și în final cu etimologia imediată cuvîntul din limba franceză „caniche”.

   Dacă am găsit acest conflict - două forme de scriere cu exact același sens și etimologii diferite – mi-am propus să-l investighez. Acoperindu-le originea în dicționare, ar rămîne etimologia imediată. Cuvîntul „caniche” – sursă pentru cuvîntul nostru cu șă – desemnează în limba franceză numele unei rase de cîini cu părul creț cărora le place să se bălăcească în apă, anume caniș (grafie conform DOOM și DOOM2). Deci s-a luat un cuvînt franțuzesc ce ni-l furnizase pe caniș și i s-a modificat sensul prin extensie nu la crescătorie de cîini caniș, ci mai mult, la crescătorie de cîini (se subînțelege de orice rasă). Pînă aici nimic deosebit. Caut acum după canice în dicționarele oficiale franțuzești, TLFI și Dicționarul Academiei Franceze de la adresa http://www.cnrtl.fr/definition/, respectiv Larousse de la adresa http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais. Pauză. Cuvîntul nu există ! Este inexplicabil cum autorii DEX 1998 sau 2009 inventează un cuvînt într-o altă limbă. Merg la MDA (Micul Dicționar al Academiei în două volume) din 2010 și găsesc la pagina 286 din primul volum cuvîntul canisă cu același sens, dar etimologie imediată cuvîntul din limba franceză canise. Simt ceva în neregulă, fiindcă acest cuvînt s-ar pronunța în franceză cu z, caniz cu un „i” mai lung, deci ar fi trebuit să devină în română caniză, după celebrul filozofie. Merg iarăși la dicționarele de referință ale francezilor menționate anterior și... pauză ! Nici cuvîntul canise nu există. Autorii dicționarelor de prestigiu inventează cuvinte în altă limbă, doar din dorința de a nu scrie etimologie necunoscută pentru acest cuvînt cu s. Din fericire, cuvîntul canisă este omis de autorii Dicționarului Etimologic al Limbii Române (volumul al doilea, C-CIZMĂ, Editura Academiei Române, 2015) ce-l are doar pe caniș.  

    Cred că folosirea neaoșului crescătorie de cîini este recomandată pentru o persoană ce ține încă la graiul autentic, sau cel mult a variantei relativ fundamentate etimologic canișă.

Să nu uităm să ne aducem aminte

   Cînd scriu rîndurile ăstea este 31 ianuarie 2017 şi se împlinesc 7 zile din 24 ianuarie, o zi de însemnatăte naţională de care este bine să ne amintim, sau s-o comemorăm …?!

   Întîiul meditator al ţării este suspectat (eu nu l-am auzit rostind respectivele cuvinte, doar am citit pe net – în 3 surse diferite, deşi probabil unii au copiat după alții, doar trăim în tara plagiatului pînă la cel mai înalt nivel…) că ar fi spus că ziua de 24 ianuarie 1859 trebuie comemorată, lucru care a stîrnit o indignare profundă a multor oameni, mai ales în mediul online. Indignarea este cauzată de faptul că, în accepţiunea populară, un eveniment ce este comemorat se subînţelege că a fost unul trist, gen au murit mulţi oameni. Ba chiar indignaţii susţin că întîiul sas al ţării trebuia să spună că evenimentul cu pricina trebuia sărbătorit sau celebrat, ca să folosesc un neologism strident menţionat şi mai jos.

   Bun, bun, dar masele de clevetitori nu au de multe ori proprietatea termenilor folosiţi, adică respectivii ce se indignează pe subiecte semantice nu cred că deschid prea des dicţionare, sau le deschid pe cele greşite (!).

   Sensul din DEX’09 pentru verbul “a comemora” (neologism francez după etimologia imediată din DEX ’09) este “Tranz. A celebra solemn amintirea unei personalități sau a unui eveniment important. – Din fr. commémorer, lat. commemorare.” Nicăieri în această definiţie nu se întelege o conotaţie nefericită a evenimentului în cauză despre care lingvistii spun că este celebrat. Atunci să mergem la definiţia din DEX’09 a verbului “a celebra”. Citez: “Tranz. 1. A săvârși cu solemnitate un act de însemnătate publică sau privată, în special o căsătorie; a oficia. 2. A sărbători (aducând elogii) un eveniment însemnat, o persoană etc. – Din fr. célébrer, lat. Celebrare”. Iarăşi lipseşte din definiţie conotaţia negativă, de catastrofă, de morţi, etc.

   Să concluzionez. În conformitate cu dicţionarul explicativ oficial al Academiei Române, varianta 2009, expresia “Astăzi comemorăm ziua de 24 ianuarie 1859” este perfect in Ordnung, aşa că detractorii stimabilului îl pot critica pentru altceva, cum ar fi de exemplu că ar fi platit prea mult impozit la fisc pentru meditaţiile la fizică, faţă de restul profesorilor meditatori din țară care platesc întotdeauna la fisc fics cît trebuie…

Mai știm să salutăm?

Dacă am știut vreodată... O formă elementară a respectului de sine mi se va părea întotdeauna capacitatea unei forme de viață bipede de a se exprima corect atît verbal, cît și în scris. Cît și în scris. De fapt, dacă stau strîmb și judec și mai strîmb, salutul privit ca metodă pentru a arăta respectul trebuie predat copiilor de la vîrste foarte fragede, nu-i așa? Întreb nedumerit, fiindcă pe mine copiii vecinilor nu m-au salutat niciodată. Hmm, nu-mi aduc aminte să mă fi uitat urît la ei, sau poate nici nu e nevoie, m-ar ajuta fața... Atunci cînd trec anii înveți, teoretic, să scrii, și, după o anumită vîrstă, va trebui sa redactezi un e-mail și în altă limbă decît engleză. Pe care obligatoriu trebuie să-l începi cu o formulă de salut. Așa cere eticheta.

Să presupunem că dorim să-i scriem lui Gigel, colegul nostru ce ne delectează cu vorbe iscusite în pauzele de țigară. Fatalitatea lovește cînd ne dăm seama că nu putem să-i scriem în engleză, ci într-o limbă mai puțin cunoscută în corporații, româna. Dacă vei începe a scrie cu formula „Bună Gigel” sau „Salut Gigel”, ai pus deja piciorul stîng în față. Poate ai noroc și Gigel nu sesizează greșeala și scapi basma curată, cu condiția să nu-l fi pus în lista de distribuție (cece cum îi spun corporatiștii) pe Costel, șeful nesuferit al lui Gigel care mai știe una, alta despre regulile de punctuație în limba maternă.

Dragilor, formulele de adresare sau de salut cer cazul vocativ pentru numele propriu sau comun către fac referire, caz ce are particularitatea că substantivul trebuie separat prin virgule (sau virgulă înainte și semnul exclamării după) de restul propoziției. Desigur că „Bună Gigel” poate fi folosit în continuare în e-mailuri, cu condiția ca Gigel să nu fi auzit de cazul vocativ, ceea ce este, din păcate, din ce în ce mai probabil în anul 2016. Dacă Gigel a auzit, atunci tough luck!, cum ar spune un american.

De fapt, poate ar trebui eliminat problematicul vocativ din gramatici printr-o petiție online. Cine dintre cei încurcați de el se oferă s-o creeze?

P.S. Cum rămîne cu „Bună tuturor”, pe care eu îl percep drept traducere a lui „Hello, everyone” ? Încerc să explic. Dacă „Bună, Gigel,” vine prin contracție de la „Bună dimineața/ziua, Gigel,”, atunci „Bună tuturor” este derivat din „(Vă spun) bună (ziua) tuturor”, cu precizarea că pronumele nu mai este în vocativ, ci în dativ, deci trebuie omisă virgula de dinainte și păstrată doar cea de după.

El operează pe sine

  De multe ori cînd mă gîndesc la ce să scriu pe blog, îmi vine în minte expresia „a inventa apa caldă”. Probabil că și despre uzul greșit al diatezei reflexive s-a mai scris de către lingviștii nației. Limba noastră are cîteva mii de verbe, mai vechi sau mai noi, iar capitolul despre verb în gramaticile oficiale (GA II 66 și GALR 08) este cel mai extins dintre toate cele destinate părților de vorbire. Asta înseamnă că, teoretic, orice verb din orice structură discursivă (propoziție, frază) poate fi analizat gramatical complet doar pe baza Gramaticii Academiei (lucru perfect adevărat). Practic, însă, nici una dintre gramatici nu include explicații despre chiar fiecare verb din limbă, pentru orice regulă formulată alegîndu-se exemple de verbe reprezentative.
  Dar fiecare verb are un loc propriu într-un dicționar explicativ (DEX, sau o variantă mai extinsă a sa, Micul Dicționar Academic, 2010). DEX-ul (oricare ediție) conține clasificarea morfologică de bază a fiecărui cuvînt în parte, asociată fiecărei recomandări de ordin semantic în acord cu normele limbii literare. Verbul „a spăla” e indicat ca fiind tranzitiv la diateza activă („El spală mașina”). Indicînd o acțiune cu obiect direct, poate fi folosit la diateza pasivă („Mașina a fost spălată de el”). Acestui verb i se recunoaște și uzul corect la diateza reflexivă („El se spală”). Acel pronume se poartă numele de reflexiv și indică faptul că acțiunea executată de subiect are efect asupra propriei persoane. Capacitatea acțiunii (acolo unde ea există) de a avea sens prin referire la persoana executantului este o marcă a diatezei reflexive. În „El mă spală”, mă nu este pronume reflexiv, ci personal, acțiunea subiectului avînd efect exclusiv asupra altei persoane. Dar nu despre verbul „a spăla” mi-am propus să scriu azi...
  Cînd afli că fiul unei profesoare de limba română „s-a operat”, te gîndești ca e un geniu (și) al medicinei, pentru că n-a avut nevoie de un chirurg să-și rezolve o problemă gravă de sănătate. De fapt, adevărul este că a fost operat, iar prin exprimarea reflexivă (neintenționat mincinoasă), celebrul autor al ei comite o frecventă greșeala de limbă. Sper că mama sa, de-i citește blogul, și-a atenționat fiul. Cititorului îi propun în final o temă, anume să analizeze dacă exprimările ce urmează sînt corecte: „M-am văzut cu Simona”, „S-au cunoscut și, după trei ani, s-au căsătorit”, „Se aude că nu știi să-l scrii pe a se întîlni”.

 P.S. Dicționarele de aici https://dexonline.ro/definitie/opera nu-l atestează pe a se opera.

O problemă tuLbure

  Norma curentă pentru conjugarea verbului „a turba” (eu turbez, el/ea/ei turbează) a rămas nemodificată de a doua ediție a DOOM-ului (2010, p. 816) în raport cu prima (1982, p. 626), iar recomandarea DEX (2009, retipărit 2012) este aceeași cu cea din DOOM și cu toate recomandările dicționarelor explicative încă de la Candrea 1932 și Scriban 1939, incluzînd aici și MDA (2010, vol. II, p. 1301). Te-ai gîndi, cititorule, că verbul „a perturba” ar trebui conjugat la fel (eu perturbez, el/ea/ei perturbează), dar, de consulți DOOM2 (p. 594), vei descoperi că nu, anume: eu perturb, el/ea/ei perturbă. În DOOM (1982, p. 454) apar ambele forme pentru pers. a III-a: ei perturbă/perturbează.

  Restricționarea libertății normei de conjugare ar putea avea și o altă origine decît uzul curent în limbă (ce, spre exemplu impune în DOOM2 pe pricomigdală în locul etimologicului picromigdală – v. cele două note anterioare pe acest blog în 2015). Să-l căutăm. Studiem etimologia imediată propusă de DEX: a turba < lat. turbare cu sensul de „a turbura [lucrurile, apa, mintea]” (citat din Scriban 1939, p. 1356), în timp ce a perturba < fr. perturber, lat. perturbare. Prezența limbii franceze este un motiv pentru a-l considera pe a perturba drept etimologism, dar nu și pe a turba (DN 1986, p. 818, respectiv -). Strict pentru limba latină și perturbare provine din turbare și, conform http://atilf.atilf.fr/, are același sens indicat de Scriban. Deși în limba română un cuvînt e nou, iar celălalt e vechi (a perturba e atestat de MDA la 1900, a turba la 1581), etimologia completă este aceeași, deci considerentele de origine și vechime în limbă nu fundamentează schimbarea normei. De altfel, în limba franceză atît troubler (a turba), cît și perturber (a perturba) se conjugă identic: je/il/elle/on trouble/perturbe, vous troublez/perturbez. Doar limba noastră simte nevoia să-și schimbe normele...

  Deși originea îndepărtată a celor două verbe este comună (latinescul turbare), eu atribui migrarea recentă a normei influenței nete a uzului curent, explicabil poate mai puțin prin economia de sunete, cît mai degrabă prin nevoia unei diferențieri în plan semantic mai mari a celor două cuvinte, negîndu-le total etimologia ce le înrudește, ultimul fapt fiind destul de comun în limba actuală. De altfel, din considerente strict etimologice, formele corecte sînt turbure, respectiv a turbura, dar DOOM2 acceptă doar pe tulbure, respectiv pe a tulbura, în schimb îi are pe turbidimetru și turbulent (!).

Recenzia unei cărți extraordinare: O carte prea valoroasă pentru limba română

  Cartea despre care scriu e o apariție de ultimă oră, ieșind de sub tipar la Editura Universitaria din Craiova spre finalul lui 2015. Din punctul meu de vedere, are un singur cusur: este în limba română, o limbă neînsemnată din punct de vedere științific. Se numește MECANICĂ CUANTICĂ, îl are drept autor pe Eugen-Mihăiță Cioroianu, actual conferențiar universitar doctor și cercetător la Universitatea din Craiova în departamentul de fizică. Pentru cei ce nu știu, autorul face parte dintre cei cărora le-am avut onoarea de a le fi student în facultate, între toamna lui 2001 și vara lui 2006.

  Pentru educația în fizică a unui viitor cercetător, dar și a unui profesor, a unui chimist sau a unui inginer, cunoașterea noțiunilor elementare de mecanică cuantică este obligatorie. De aceea, disciplina face parte nu numai din curriculum-ul standard al facultăților de fizică, dar și al celor de chimie și al celor de inginerie (numite generic „politehnici”). Pentru acestea din urmă, mecanica cuantică apare de obicei tratată ca un capitol special într-un amplu curs de fizică generală. La noi în țară, pentru subiectul mecanicii cuantice, consider că lucrările standard sînt (de fapt, din 2016, erau) „Fizica”, Vol. al II-lea al lucrării lui Ion M. Popescu (Ed. Didactică și Pedagogică, 1983), respectiv „Mecanica Cuantică” a profesorului Șerban Țițeica (Ed. Acad. RSR, 1984). Ambele surse expun subiectul într-un regim extins, enciclopedic, pe sase-șapte sute de pagini inspirate (așa cum îmi dau eu seama) în primul rînd din „Mecanica Cuantică” a lui Lev Landau și Evghenii Lifșiț. Poate și Blohințev. Aceste două cărți au cam șaizeci de ani de la redactare.

    Cartea d-lui Cioroianu are 222 de pagini, cu tot cu introducere și două pagini de bibliografie. Este o surpriză mai mult decît plăcută că întinderea lucrării acoperă esențialul materialului prezentat într-o notă modernă. Referenții științifici, cărora autorul le este recunoscător, sînt profesorii Constantin Bizdadea și Odile-Solange Saliu, colegii săi întru predare și cercetare în departamentul de fizică, cărora,  de asemenea, consider că am avut onoarea de a le fi fost student. În lumina ideilor lui David Hilbert de la începutul secolului al XX-lea, conform cărora fizica trebuie teoretizată axiomatic, mecanica cuantică reprezintă un teren ideal pentru o construcție axiomă – teoremă – aplicații. Prezentarea în capitole a cărții d-lui Cioroianu se pliază pe această așteptare: după introducere, următorul capitol punctează noțiunile de bază de analiză funcțională din cursurile de matematici pentru studenții de fizică, autorul neinsistînd pe demonstrații, ci doar pe rezultate (definiții, teoreme) punîndu-le în valoare, spre meritul său, prin multe exerciții.     

  Capitolul al treilea, cel mai întins, cuprinde nucleul lucrării, anume prezentarea a patru dintre cele cinci principii de bază ale mecanicii cuantice, definirea standard (în axiomatizarea Dirac-von Neumann) și caracterizarea stărilor și a observabilelor teoriei. Acomodarea cititorului cu atmosfera cuantică se face (așa cum apare la rang de artă mai ales în cartea lui J.J. Sakurai) prin redarea experimentelor de tip Stern-Gerlach și a concluziilor acestora ce fac necesară reprezentarea stărilor sistemelor cuantice izolate prin vectori normați dintr-un spațiu Hilbert complex, separabil și infinit dimensional. Descrierea observabilelor impune introducerea unor noțiuni noi de analiză funcțională, inspirat alese de autor a fi expuse într-un intermezzo matematic în acest capitol și nu în cel anterior. Un element aparte, ce merită menționat întrucît este prezent în foarte puține cărți de mecanică cuantică, îl constituie prezentarea în linii mari a conceptului de triplet Gelfand (traducerea autorului în română a lui rigged Hilbert space fiind spațiu Hilbert înzestrat) pe care d-l Cioroianu îl exemplifică și folosește în text (p. 38-39). Pentru că orice carte de mecanică cuantică nu poate evita problema spinoasă a teoriei măsurătorii (și în general a alegerii de către autor a unei anumite interpretări a mecanicii cuantice pe de-a-ntregul), autorul alege a flavor of Copenhagian interpretation care include mult discutatul postulat (numărul patru în clasificarea lucrării) al colapsului al lui John von Neumann, mai ales cu prezentarea conceptului de măsuratoare inexactă (unsharp measurement) pentru observabilele cu spectru continuu, implicațiile acestui postulat asupra statisticii observabilelor, autorul comentînd și exemplificînd foarte detaliat fiecare afirmație, mai ales noțiunile-cheie de observabile compatibile și relații de nedeterminare. Capitolul se încheie cu conceptul de reprezentări Schrödinger ale stărilor abstracte bra/ket ale lui Dirac, reprezentarea de poziție și impuls, celebrele relații de nedeterminare Heisenberg ce decurg firesc din materialul anterior și regula de cuantificare canonică pentru sistemele hamiltoniene (nedegenerate, nota mea).

  Capitolul al patrulea, în buna tradiție a celor anterioare, tratează exhaustiv evoluția sistemelor cuantice (postulatul al cincilea în numerotarea autorului) în prezența și în absența măsurătorii. Această ultimă precizare (legătura dintre ecuația de evoluție a lui Schrödinger și postulatul de colaps) este din nou un element de excepție adus de autor ce merită subliniat. Seria Dyson, constantele de mișcare, stările staționare, descrierea semiclasică WKB și evoluția observabilelor (descrierea Heisenberg și cea de interacție) sînt elemente standard de curs tratate detaliat de către autor în acest capitol, fără a pierde din claritate. Ceea ce vreau să scot în relief ca un alt element de excepție este secțiunea despre ecuația Schrödinger ce începe la pagina 113 și se termină la pagina 123: studiul complet al comportamentului asimptotic al funcției de undă staționare, teoria curenților de probabilitate și raționamentul inductiv al interpretării lui Born pentru funcția de undă sînt elemente de forță pentru o carte de mecanică cuantică.

  Capitolul al cincilea cuprinde primele modele analizate de autor pentru teoria construită anterior: oscilatorul armonic unidimensional (cu descrierea standard pur algebrică și legătura sa cu descrierea în termeni de funcție de undă în reprezentarea de poziție, dar și cu reprezentarea Bargmann), oscilatorul armonic bidimensonal anizotrop (prezentat pentru a analiza concret atît conceptul de degenerare a unui spectru discret, cît și a introduce produsul de spații Hilbert în descrierea sistemelor cuantice compuse – doar această secțiune ocupă șapte pagini!) și problema celor două corpuri (fără studiu particular al problemei Kepler), din nou pe larg, minuțios descrisă pe alte șapte pagini.

  Capitolul al șaselea descrie teoria momentului cinetic prin metodele algebrice, geometrice și de analiză ale teoriei elementare a reprezentării grupurilor, în particular a lui SO(3,R), prezentate în treizeci și două de pagini, fără ca autorul să presupună din partea cititorului o pregătire matematică specializată anterioară. Faptul că d-l Cioroianu alege o abordare de derivare (nu este postulată algebra Lie so(3) pentru operatorii de moment cinetic, ci derivată din considerente geometrice) face perfect legătura cu ultimul capitol al lucrării. Acest capitol are meritul (din punctul meu de vedere) de a nu menționa decît în treacăt conceptul de spin (introdus de autor în capitolul al doilea în contextul experimentelor Stern-Gerlach), doar ca aplicație în  studiul compunerii generale a două momente cinetice.

  Ultimul capitol, al șaptelea, este cel al prezentării simetriilor sistemelor cuantice (generic numite teoria Weyl-Wigner, sau Gruppenpest ca să-l citez pe W. Pauli) și conține completările necesare secțiunilor anterioare. Începe cu simetriile discrete, deseori neglijate în cărțile de mecanică cuantică, și închide cu simetria continuă de rotații – acolo unde, plecînd de la materialul introdus în capitolul al șaselea despre teoria momentului cinetic orbital, tratează complet și închide problema Kepler (problema celor două corpuri în cîmp clasic de atracție coulombiană, odată ce separarea mișcării centrului de masă este descrisă în capitolul al cincilea) cu o precizare foarte importantă: discută atît simetria extinsă (SO(4) pentru spectrul discret, SO(3,1) pentru spectrul continuu), cît și funcțiile de undă pentru spectrul continuu, pe care eu le-am găsit doar în Landau & Lifșiț (op.cit.) și Bethe & Salpeter („Quantum mechanics of one- and two-electron atoms”, Ed. Springer, 1957).

  Notițele de subsol perfect integrate, trimiterile la bibliografie pentru subiecte considerate prea avansate pentru nivelul general al cărții, bibliografia în care primele șaisprezece elemente sînt articolele de căpătîi ale întregului subiect al mecanicii cuantice întregesc prezentarea extraordinară a întregului material. Cartea este remarcabilă prin toate cele trei elemente: conținut cu elemente de noutate, prezentare fluentă a ideilor, fundamentare a raționamentelor fără a părea o carte pentru matematicieni. Sînt convins ca adaptarea generală a conținutului este în acord cu nevoile de cunoștințe ale cursului de teorie cuantică a cîmpului, care, cel puțin în perioada 2003-2004, începea direct cu formularea Feynman prin integrale de drum, aceasta nefiind prezentată în cuprinsul cursului de mecanică cuantică.

  Comparativ cu sursele tradiționale în limba română, prezenta carte vine cu o doză foarte mare de noutate. Eu am încercat doar să punctez aici multe dintre lucrurile care mie mi s-au părut extraordinare. În introducere, d-l Cioroianu afirmă ca lucrarea se se bazează pe cursul domniei sale la Facultatea de Științe din Craiova. Aceasta înseamnă ca nivelul de educație academică rămîne cel mai înalt acolo și acum în 2016. În final, reiterez a doua frază: dacă o lucrare (manual) de fizică în limba română merită popularizată prin publicare în limba engleză peste hotare (mai ales în SUA și Germania), cred ca Mecanică Cuantică a d-lui Cioroianu este aceea. 

Povestea numeralului

  Un articol scurt și la obiect al d-rei Neagu (preluat de pe site-ul d-nei Badea) se găsește aici http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_29869/Ora-13-sau-la-orele-13.html și îmi constituie sursa de inspirație pentru nota aceasta. Vă invit să îl citiți. Greșeala pe care o indică autoarea în introducere e un exemplu de hipercorectitudine. În acest caz este vorba de forțarea unui acord complet de tip substantiv-adjectiv (orele treisprezece) acolo unde nu este necesar, corect fiind să se spună/scrie ora treisprezece.

  Articolul d-rei este realizat prin referințe bibliografice pe baza DOOM2 (2005), actuala sursă de normare ortografică și morfologică în limba literară. În acest caz, este totuși vorba de un acord între două părți de propoziție, deci de o problemă strict de gramatică. Cheia pentru a găsi varianta corectă de exprimare o constituie clasificarea morfologică exactă a cuvîntului treisprezece. Pentru aceasta e necesar să spunem, în linii foarte mari, povestea numeralului.

  În clasificarea tradițională (GA, 1966, vol. I, p. 181) numeralele se împart în două categorii: cardinale și ordinale, cu primele subclasificate în cardinale propriu-zise, colective, fracționare, multiplicative, distributive și adverbiale. Cel din articolul nostru este unul propriu-zis, aparent folosit cu valoare adjectivală, întrucît este alipit substantivului ora/orele. Prezentarea mai nouă din GALR (2008, p. 289-322) nu introduce noi clasificări, ci le păstrează pe cele tradiționale. Problema acordului este însă una sensibilă, nestabilită definitiv, pentru că o regulă (v. mai jos) ce ne permite să-l folosim pe ora unu ne interzice să spunem ora una și ora doisprezece. Acel unu are o relaxare a acordului în gen, păstrat fiind doar acordul în număr, pe cînd ora treisprezece îl încalcă pe cel în număr, iar ora doisprezece încalcă ambele tipuri de acord - fiind considerată o formulare complet agramată. De fapt, numeralul doisprezece/douăsprezece „simte” genul, în timp ce unsprezece, treisprezece nu. De aceea, pentru uz adjectival, doisprezece trebuie folosit cu substantive masculine la plural, douăsprezece cu substantive feminine și neutre la plural. O caracteristică a uzului adjectival al numeralului cardinal este antepunerea în raport cu substantivul, pe cînd numeralul care precizează ora este postpus, deci nu se incadrează la un uz adjectival, de aceea și variația și problemele de acord.

  O regulă standard de acord este deci greu de statuat pentru toate numeralele, dar putem explica pe ora unu, două, trei, ...,  unsprezece, douăsprezece, ... douăzeci și trei și astfel: se subînțelege între substantiv și numeral prezența substantivului numărul (v. p. 207, Dinamica limbii române actuale – Aspecte gramaticale și discursive, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, EAR, 2009). Este deci ceea ce d-ra Neagu numește numeralul de identificare, folosit doar cu forma de masculin, iar substantivul obligatoriu la singular. Trei-ul din ora trei nu are caracter adjectival, deci orele trei este greșit. Migrarea uzului de la numeralul ordinal cu valoare adjectivală (pagina a doua) la cel cardinal de identificare (pagina (numărul) doi) este un alt exemplu de variație a acordului strict cu substantivul.