Sexul cuvintelor e variabil?

Nu, prin sex nu mă refer la activitatea (în acest context perfect nocivă) prin care se înmulțesc proștii, ci la altceva. Citiți, rogu-vă, mai jos. Nu e vorba nici despre „genul cuvintelor”, pentru că genul va fi clar din ce voi scrie și nu pare a se schimba, în ciuda deprecierii limbii vorbite/scrise.  

Dac-ar fi să fac o glumă „de șantier”, aș spune că nu minusculii ghiocei sînt vestitorii primăverii, ci decolteurile. Sau decolte(i)e? De fapt, aici e o particularitate nefericită a limbii române normate, anume că formele de plural nu sînt complet analoge. Avem croșeu, croșee, curcubeu, curcubeie, dar decolteu, decolteuri. Toate de genul neutru (aici e genul, sexul e mai jos!) cu accent pe ultima silabă, totuși sufixul nu e același. Putredă treabă, nu? 

Despre cuvîntul „decolteu” e vorba în această notă, dar strict despre definiția lui de dicționar. Să începem cu MDA2 din 2010, unde găsim două sensuri: 1 Răscroială de diferite forme în jurul gâtului la o bluză, rochie etc. 2 Parte a corpului care rămâne descoperită din decolteu (1). Bluză poartă și bărbații, bluză poartă și femeile. Există bărbați ce poartă rochie (notă: studiile recente au arătat că sutana nu are decolteu, nu e nici rochie, nici bluză pînă în pămînt), deci, strict pentru această definiție, nu este deloc clar „sexul” acestui cuvînt. 
Dacă mergem la DEX2 din 2009, găsim: Partea răscroită în jurul gâtului, la o rochie, la o bluză etc. ♦ Parte a gâtului și a umerilor la femei care rămâne descoperită prin decolteu. În această definiție, pentru unul dintre sensuri, cuvîntul capătă sex: feminin. Mergînd în trecut la dicționare mai vechi, găsim clară referința către un obiect vestimentar al unei femei, deci MDA2 fie omite o eroare prin omisiune, fie este deja în trend-ul politically correctness-ului indus masiv (mai ales pe filiera defunctei administrații Obama) în ultimii ani în țările capitaliste, ce forțează desexualizarea individului (chiar de la vîrsta copilăriei) în virtutea baubaului „să nu discriminăm”. (Note to self: Acum mă simt puțin murdar pe degete de romgleză. Noroc că se curăță).

Nervi, nevroze și neuroni

    Tratînd într-un articol anterior transformarea ilegitimă a lui „picromigdală” în „pricomigdală”, am încercat să înțeleg dacă o astfel de transformare poate fi găsită și în alte cazuri. M-am oprit la cuvîntul „nerv”, cu etimologia imediată „nervus” din limba latină conform DEX2 (2009). Spre o mai largă comparație ne sînt indicate cuvintele curente „nervo” din limba italiană, „nerf” din cea franceză și „Nerv” din cea germană (DN3 – Marcu, Maneca – 1986).

    Structura pare simplă, dar de ce avem atunci nevroză, nevralgie, nevricos și nu nervoză, nervalgie, nervicos ? De ce există alternanța în limba română ? Pentru că, de fapt, aceste cuvinte cu „vr” în loc de „rv” au o etimologie pe filieră grecească. Să-l luăm pe nevroză cu etimologia imediată franțuzescul „névrose”. Scriban 1939 îl consideră pe acesta din urmă derivat din neogrecul „nevron”, la rîndul lui venind din cuvîntul „neuron” din greaca veche. Am făcut astfel legătura cu românescul „neuron”, pe care DEX2 îl dă pe filiera franțuzescului ”néurone”, dar DN3 îl include și pe neogrecul „nevron”.

    Ca să închidem bucla, mergem la etimologia lui „nervus”. O găsim în cartea lui Michiel de Vaan Etymological Dictionary of Latin and the other Italic Languages (Brill, Leiden, 2008) la pagina 407 unde este scris explicit: „Nervus probably stems from *neuros by metathesis. A similar development can be seen in parvus < *pauro-”. Avem de-a face deci cu o metateză înăuntrul limbii latine. Vorbind strict despre acest fapt, autorii A. Ernout și A. Meillet ai cărții Dictionnaire Etymologique de la Langue Latine. Histoire des Mots. (Ed. a III-a, 1951) spun și ei la pagina 779 că „Ces inversions semblent être le fait du vocabulaire <<populaire>>”. Deși ambele citate folosesc formule ce lasă loc de dubiu, eu conchid că neuron (ν ε υ ̃ ρ ο ν) este la originea lui nervus (sau neruus cum apare drept cuvînt titlu în Ernout op.cit.)

     Cum vorbirea neîngrijită curentă a ultimilor zeci de ani ne-a procopsit (!) cu „pricomigdală” drept normă ortografică, se pare că acest fenomen de alterare a surselor etimologice prin inversiune de sunete este un fenomen cu mult mai vechi, datînd de peste 2000 de ani.

Să nu uităm să ne aducem aminte

   Cînd scriu rîndurile ăstea este 31 ianuarie 2017 şi se împlinesc 7 zile din 24 ianuarie, o zi de însemnatăte naţională de care este bine să ne amintim, sau s-o comemorăm …?!

   Întîiul meditator al ţării este suspectat (eu nu l-am auzit rostind respectivele cuvinte, doar am citit pe net – în 3 surse diferite, deşi probabil unii au copiat după alții, doar trăim în tara plagiatului pînă la cel mai înalt nivel…) că ar fi spus că ziua de 24 ianuarie 1859 trebuie comemorată, lucru care a stîrnit o indignare profundă a multor oameni, mai ales în mediul online. Indignarea este cauzată de faptul că, în accepţiunea populară, un eveniment ce este comemorat se subînţelege că a fost unul trist, gen au murit mulţi oameni. Ba chiar indignaţii susţin că întîiul sas al ţării trebuia să spună că evenimentul cu pricina trebuia sărbătorit sau celebrat, ca să folosesc un neologism strident menţionat şi mai jos.

   Bun, bun, dar masele de clevetitori nu au de multe ori proprietatea termenilor folosiţi, adică respectivii ce se indignează pe subiecte semantice nu cred că deschid prea des dicţionare, sau le deschid pe cele greşite (!).

   Sensul din DEX’09 pentru verbul “a comemora” (neologism francez după etimologia imediată din DEX ’09) este “Tranz. A celebra solemn amintirea unei personalități sau a unui eveniment important. – Din fr. commémorer, lat. commemorare.” Nicăieri în această definiţie nu se întelege o conotaţie nefericită a evenimentului în cauză despre care lingvistii spun că este celebrat. Atunci să mergem la definiţia din DEX’09 a verbului “a celebra”. Citez: “Tranz. 1. A săvârși cu solemnitate un act de însemnătate publică sau privată, în special o căsătorie; a oficia. 2. A sărbători (aducând elogii) un eveniment însemnat, o persoană etc. – Din fr. célébrer, lat. Celebrare”. Iarăşi lipseşte din definiţie conotaţia negativă, de catastrofă, de morţi, etc.

   Să concluzionez. În conformitate cu dicţionarul explicativ oficial al Academiei Române, varianta 2009, expresia “Astăzi comemorăm ziua de 24 ianuarie 1859” este perfect in Ordnung, aşa că detractorii stimabilului îl pot critica pentru altceva, cum ar fi de exemplu că ar fi platit prea mult impozit la fisc pentru meditaţiile la fizică, faţă de restul profesorilor meditatori din țară care platesc întotdeauna la fisc fics cît trebuie…

Povestea numeralului

  Un articol scurt și la obiect al d-rei Neagu (preluat de pe site-ul d-nei Badea) se găsește aici http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_29869/Ora-13-sau-la-orele-13.html și îmi constituie sursa de inspirație pentru nota aceasta. Vă invit să îl citiți. Greșeala pe care o indică autoarea în introducere e un exemplu de hipercorectitudine. În acest caz este vorba de forțarea unui acord complet de tip substantiv-adjectiv (orele treisprezece) acolo unde nu este necesar, corect fiind să se spună/scrie ora treisprezece.

  Articolul d-rei este realizat prin referințe bibliografice pe baza DOOM2 (2005), actuala sursă de normare ortografică și morfologică în limba literară. În acest caz, este totuși vorba de un acord între două părți de propoziție, deci de o problemă strict de gramatică. Cheia pentru a găsi varianta corectă de exprimare o constituie clasificarea morfologică exactă a cuvîntului treisprezece. Pentru aceasta e necesar să spunem, în linii foarte mari, povestea numeralului.

  În clasificarea tradițională (GA, 1966, vol. I, p. 181) numeralele se împart în două categorii: cardinale și ordinale, cu primele subclasificate în cardinale propriu-zise, colective, fracționare, multiplicative, distributive și adverbiale. Cel din articolul nostru este unul propriu-zis, aparent folosit cu valoare adjectivală, întrucît este alipit substantivului ora/orele. Prezentarea mai nouă din GALR (2008, p. 289-322) nu introduce noi clasificări, ci le păstrează pe cele tradiționale. Problema acordului este însă una sensibilă, nestabilită definitiv, pentru că o regulă (v. mai jos) ce ne permite să-l folosim pe ora unu ne interzice să spunem ora una și ora doisprezece. Acel unu are o relaxare a acordului în gen, păstrat fiind doar acordul în număr, pe cînd ora treisprezece îl încalcă pe cel în număr, iar ora doisprezece încalcă ambele tipuri de acord - fiind considerată o formulare complet agramată. De fapt, numeralul doisprezece/douăsprezece „simte” genul, în timp ce unsprezece, treisprezece nu. De aceea, pentru uz adjectival, doisprezece trebuie folosit cu substantive masculine la plural, douăsprezece cu substantive feminine și neutre la plural. O caracteristică a uzului adjectival al numeralului cardinal este antepunerea în raport cu substantivul, pe cînd numeralul care precizează ora este postpus, deci nu se incadrează la un uz adjectival, de aceea și variația și problemele de acord.

  O regulă standard de acord este deci greu de statuat pentru toate numeralele, dar putem explica pe ora unu, două, trei, ...,  unsprezece, douăsprezece, ... douăzeci și trei și astfel: se subînțelege între substantiv și numeral prezența substantivului numărul (v. p. 207, Dinamica limbii române actuale – Aspecte gramaticale și discursive, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, EAR, 2009). Este deci ceea ce d-ra Neagu numește numeralul de identificare, folosit doar cu forma de masculin, iar substantivul obligatoriu la singular. Trei-ul din ora trei nu are caracter adjectival, deci orele trei este greșit. Migrarea uzului de la numeralul ordinal cu valoare adjectivală (pagina a doua) la cel cardinal de identificare (pagina (numărul) doi) este un alt exemplu de variație a acordului strict cu substantivul. 

Un cuvînt impozant

  Deunăzi am văzut pe cineva ridicînd o problemă interesantă. Anume dacă noi plătim (uneori fără voia noastră) impozite, de ce veniturile noastre sînt impozabile, și nu impozitabile ? Ar trebui să plătim impozuri, sau măcar verbul să fie a impoza, nu-i așa ?
  Am putea mai întîi presupune că există un sufix adjectival -abil ce poate fi adăugat unei rădăcini verbale ca în ador-abil, aplic-abil, regret-abil. Acest sufix nu este stipulat în DN3, dar apare în MDN2000 (Fl. Marcu, Ed. Saeculum) cu sensul de „posibil” și etimologia -able din limba franceză. Mergînd pe filieră etimologică, la adresa de internet http://www.cnrtl.fr/definition/-able, găsim definiția acestei particule în franceză cu toate variantele de sens și folosire din această limbă, inclusiv istoria completă și etimologia latină. După logica aceasta, pare admisibilă posibilitatea de a avea pe impozit(a) + abil(ă). Totuși, impozitabil ar trebui să fie o formare înăuntrul limbii române, pentru că nu există un cuvînt în limba franceză scris impositable, întrucît nu există impositer. Există doar imposer și, prin urmare, imposable.
  Nu este greu de văzut că acel -abil menționat în paragraful anterior este străin (neologic) și că înăuntrul limbii române nu servește la compuneri (derivări de adjective din rădăcini verbale). Toate cuvintele românești ce se termină în -abil sînt împrumuturi mai vechi sau mai noi din limba franceză, inclusiv impozabil, ce derivă din imposable. Toate dicționarele curente sînt în acord cu această etimologie. În concluzie, nu există un argument valid lingvistic pentru acceptarea lui impozitabil.
  În final, ca o notă suplimentară, MDA (2010, Vol. I, p. 1119) îl dă pe impozabil cu o primă atestare scrisă în volumul al II-lea din romanul lui George Călinescu „Enigma Otiliei”, p. 38, publicat în 1946.
  

Dragi cititoare,

  Promisesm o continuare. Să încep cu articolul „Dragi, drage” al d-nei Rodica Zafiu din România Literară, Nr. 20, 2010, rubrica „Păcatele limbii”, în care comentează norma strictă (dragi pentru pl. fem.) menționată de DOOM2 (2010, p. 255) dar și de DOOM (1982, p. 192). Dumneaei pleacă de la articolul Mioarei Avram din Limbă și Literatură (1979) reluat în Probleme ale Exprimării Corecte (1987, p. 103) și explică uzul curent al lui drage prin așa-numita hipercorectitudine (desinența -e pentru pluralul feminin ar fi elevată - argument fals, v. bănci. bărci, munci, pungi) și printr-o nevoie de diferențiere între genuri, deoarece desinența de plural -i pentru adjective și substantive nu permite identificarea genului: -i fiind specifică masculinului, pe cînd noul -e s-ar asocia invariabil cu femininul. Ca o notă proprie, Mioara Avram merge mai departe cu bunice și pisice (!). Dar norma actuală pentru aceste substantive derivate cu sufixul diminutival feminin -ică este uniform -ici: mămici, pisici, bunici, rîndunici și, cu voia dumneavoastră, păsărici. Evident, amică nu e am + ică.
  Argumentul istoric de uz menționat de d-na Zafiu (”În fine, trebuie să ţinem cont şi de istoria formelor în discuţie: în dicţionarul lui Frédéric Damé (Nouveau dictionnaire roumain-français, din 1893) se preciza că adjectivul drag are la plural formele dragi (la masculin) şi drage (la feminin); sintagma dragele mele era indicată ca atare şi tradusă „mes chéries". În epocă, forma drage era folosită de Alexandrescu („drage batalioane", ap. Dicţionarul limbii române, Tomul I, Litera D) sau de Eminescu („visul ţărei drage", în Opere, vol. IV, Poezii postume) etc.”) nu știu cît stă în picioare, pentru că, de exemplu, țară are (nu numai) în prezent pluralul tot în -i, țări, nu țăre. Formele folosite în limbă în secolul al XIX-lea nu mai constituie criterii de normă pentru limba ce-o vorbim în prezent, în măsura în care există argumente pentru modificarea ulterioară a lor. Ar mai fi de adăugat evidența: Dicționarele specializate pentru norme ortografice și morfologice stabilesc regulile în domeniul scrierii corecte, nu cele explicative sau bilingve. Anume, exact în acest caz avem de-a face cu o exemplificare multiplă: DLRM (1958, p. 260, probabil după DLRLC ce-l menționează pe drage doar ca plural al substantivului dragă cu sensul de iubită) se abate prin drage de la norma impusă de Micul dicționar ortografic din 1954 (p.100) ce-l recunoaște doar pe dragi, pe cînd DEX2 (1998, p. 317) nu respectă norma impusă de DOOM, sau IOOP (Ed. a V-a, 1995, p. 152), iar DEX2 revăzut din 2009 (2012) nu este la acest cuvînt în acord cu norma lui DOOM2 din 2005 (2010).
  Concluzia/recomandarea d-nei Zafiu este: „Poate că ar trebui, cu riscul de a complica o paradigmă, să păstrăm forma dragi ca plural feminin nearticulat şi să acceptăm forma drage pentru pluralul feminin urmat de articol (dragele, dragelor). În fond, adjectivul drag, componentă esenţială a formulelor de adresare afective, conţine deja o excepţie morfologică - forma dragă pentru vocativul masculin: dragă Tudor, dragă băiete, frate dragă...” Propunerea e ciudată, pentru că drag ar deveni singurul adjectiv care ar avea o formă morfologică derivată prin articularea uneia inexistente !!
  De fapt, prin acceptarea nejustificată într-un viitor DOOM3 a lui drage/dragele, nu e vorba, după mine, de o complicare a normei deja existente, sau de o nouă excepție în uzul lui drag (pe lîngă dragă Tudor), ci tocmai că s-ar realiza o abatere de la o regulă funcțională: larg, largă, largi / drag, dragă, dragi / vag, vagă, vagi, dar blege, pribege, pentru ca e-ul de plural vine natural dupa grupul -ea- ce apare în componența femininului, v. și sterp, stearpă, dar sterpe.
  Ar mai rămîne de lămurit de ce dragă (navă) nu are pluralul dragi, ci drage. În primul rînd, cuvintele nu au legătură etimologică, pentru că dragu din vechea slavă (prețios) ce-a dat adjectivul drag nu e legat de cuvîntul din engleza veche draggen (cu sensul de a trage) care l-a dat după secole pe franțuzescul drague, etimologia imediată a substantivului dragă (v. DEX). Nefiind înrudite, nici motive să existe formele de plural identice n-ar fi. Apoi, fragă, plagă, doagă vin toate din latină și nu au nici ele aceeași desinență de plural.

Dragă cititorule,

   Epoca scrisorilor a apus de mult, acum nici SMS-uri nu prea se mai dau. Dar se scriu mesaje electronice pe care le numim e-mailuri, nu ? O formulare obișnuită pentru mesajele neoficiale, familiare este „dragă X”, unde X e de obicei numele persoanei căreia i se scrie. Acum se pune problema dacă „dragă Mihai” e corect, sau e un dezacord, pentru că Mihai este un nume masculin, dar „dragă” e forma de feminin singular a adjectivului „drag”. De fapt, așa cum, din păcate, nu toată lumea știe, „drag” este un adjectiv cu trei, nu cu patru forme flexionare. „Drag”, „dragă”, „dragi”. „Drage” e forma de plural nearticulat a substantivului „dragă”, draga fiind nava ce decolmatează cursuri de apă. Celebra formulare „dragele mele” este o adresare neagramată către o mulțime de nave, nu către un grup de persoane de sex feminin.
   Că punctul ăsta e clarificat, rămîne de văzut cum „dragă Mihai” e corect. Acum și alte formulări tot corecte sînt: „dragă prietene”, „Mihai, dragă”. Substantivele „Mihai”, „prietene” sînt în cazul vocativ. Adjectivul trebuie acordat întrutotul cu substantivul, inclusiv în caz. Se înțelege astfel că „dragă” e un adjectiv în cazul vocativ. Dar ce înseamnă vocativul pentru un adjectiv ? Să încercăm la GALR (2005), pag. 149 din Vol. I: „Adjectivul drag are o situație specială, prezentînd la vocativ masculin sg. o desinență -ă, identică cu cea de la feminin sg. (N, Ac, V), indiferent de poziția exprimată față de substantiv: dragă domnule!, domnule dragă! (ca și dragă soră!, soră dragă!). Același adjectiv este folosit și cu forma de vocativ omonimă cu nominativ-acuzativul: prietene drag!, drag prieten!, dragul mamei băiat!, dragul meu copil!, dar niciodată cu desinențele specifice de vocativ masculin: *drage prieten!. Cu desinența -ule se poate folosi adjectivul substantivizat (dragule!), dar nu *dragule prieten!. Utilizarea formei cu -ă pentru V m. sg. în cazul lui drag presupune obligatoriu ocurența (sic! - n. m.) unei mărci specifice de vocativ (-e sau -ule) la substantivul comun regent: dragă băiete/băiatule! sau băiete dragă! (nu și: *dragă băiat! sau *băiat dragă!). Substantivele proprii masculine pot avea sau nu o marcă de vocativ atunci cînd sînt însoțite de adjectivul dragă: dragă Ion!/Ioane!, dragă Radu!/Radule!”. Așadar. și aici situația e clară: dragă Mihai! e ca dragă Ion!, corect.
  Parcă nu e completă o scriere de-ale mele, dacă nu aduc și argumente istorice. L-am găsit pe drag în dicționarul enciclopedic al lui Candrea (1928, vol. al II-lea, D-G, p. 432) cu etimologia vsl. dragu și precizarea de mai sus din GALR „dinaintea unui vocativ, se întrebuințează forma feminină dragă pentru amîndouă genurile: dragă prietene! dragă tată! dragă surioară!”. La Șăineanu (1929, p. 219) găsim două articole distincte: drag ca adjectiv cu etimologia „Slav. DRAGU, scump, prețios”, apoi ca „dragă m. si f. termen de gingășie ce se dă indiferent bărbaților sau femeilor”. La Scriban (1939, p. 445) apare o notă etimologică mai largă, anume: „drag, -ă adj.pl. f. -i (vsl. dragu, bg. sîrb drag, de unde și ung. draga, scump)”. Și aici există notița despre forma particulară a vocativului: „Dragă! termen de gingășie invariabil uzitat numai la voc. singular adresat indiferent bărbaților sau femeilor”. 
  Cazul lui Mihai e închis, poate niște precizări despre Ana și Mihaela, dragele de ele, ar mai fi utile. VA URMA. 

Despre o teoremă

  Îmi place mult să scriu despre originea cuvintelor. De multe ori fizica și matematica mi-au servit drept inspirație, iar pentru nota aceasta aleg un cuvînt ceva mai cunoscut celor ce-au trecut prin școală.

  Cuvîntul teoremă nu are o atestare netă ca vechime în limba română, cel puțin după MDA (2010, Vol. al II-lea, p. 1200) care îl plasează în secolul al XIX-lea într-un manuscris al inginerului Alexandru Costinescu (1812-1872) numit Geometria pentru studenții... din Academia mihăileană [Academia a funcționat între 1835 și 1847 la Iași]. Cum profesorul Costinescu a început să predea în 15.09.1837, avem deci o estimare aproximativă a primei apariții, să spunem 1840. Forma actuală a cuvîntului apare de la Candrea (1927) Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, în volumul T-Z, la pagina 1289, pe cînd în dicționarul lui Treboniu Dictionariulu Limbei Romane (1876, p. 1458) îl găsim drept theorema cu pluralul theoremate (analog pluralului grecesc θεωρήματα - nota mea), cu originea latinescul theorema și, mai departe, grecescul θεώρημα. Etimologia dată de Candrea este franțuzescul théorème, aceasta fiind mai departe preluată de DLRM (1958, p. 855) și apoi de toate edițiile DEX. Apare și în DN3 (1986) la pagina 1071 sub forma: cf. fr. théorème, lat., gr. theorema. Scriban (1939, p. 1311) îi dă etimologia: vgr. theórema, d. theoréo, examinez. 

  Cum spuneam în articolul despre filozofie, influența franțuzească indubitabilă asupra limbii române se face treptat spre finalul secolului al XIX-lea, astfel încît multe cuvinte își migrează la nivel de dicționar etimologia imediată acceptată în acel moment de la cuvinte latinești sau grecești (v. Treboniu mai sus sau Diaconovich (Enciclopedia română. Volumul 3: Kemet-Zymotic, Sibiu, 1904, p. 1079) unde cuvîntul apare scris fără h, dar fiind dat ca provenind din limba greacă)) la cele franțuzești corespunzătoare. Pierderea lui h (nu doar din theoremă, dar și din theorie și alte cuvinte cu prefixul theo-) din scriere este o aplicare a principiului scrierii fonetice (același ce-a determinat scrierea filozofie pentru pronunția filozofie a cuvîntului scris filosofie) și o găsesc a fi evoluția naturală în limbă a cuvîntului. 

  Dacă multe dintre cuvinte au deci o variație a etimologiei imediate, teoremă fiind unul dintre ele, trebuie să mergem pe filieră istorică pentru a descoperi etimologia completă. Pentru aceasta ne ajută Dicționarul Tezaur al Limbii Franceze de la adresa http://atilf.atilf.fr/, unde notița etimologică a lui théorème este (în traducerea mea):„Împrumutat din latina epocii imperiale theorema = propoziție, greacă θεώρημα = ceea ce se poate contempla, obiect de studiu și de meditație, derivat din θεωρειν = a observa, a contempla. O traducere alternativă a cuvintelor din greaca veche ar mai fi (din engleză după Ernest Klein „A Comprehensive Etymological Dictionary of the English Language”, Vol. al II-lea, Elsevier, 1967, p. 1603) : θεώρημα = priveliște, spectacol, pentru că θεωρος = spectator. 

Mr. X - un personaj ecscepțional

 Cartea doamnei Isabela Nedelcu 101 greșeli gramaticale conține în notița numărul trei de la paginile 28-29 regulile standard actuale de pronunție a literei x în cuvinte și exemple pentru aceste reguli. Sursa de inspirație a autoarei este DOOM2 (2005, retipărit în 2010), de unde redau aceste reguli (p. XXXVI) adăugînd exemple suplimentare:

 * Pronunțare cu grupul de sunete [ks] în patru situații:
   - cînd după x urmează o consoană (excursie, excepție, excelent);
   - la sfîrșit de cuvînt (lax, fix, pix, ax);
   - la început de cuvînt plus vocală (xilofon, xilograf, xerox);
   - uneori, între vocale, fără a exista o regulă (axă, laxativ, taxi).

 * Pronunțare cu grupul de sunete [gz] doar:
   - uneori, între vocale, fără a exista o regulă (examen, exista, exemplu).

 Păi variantele de mai sus nu epuizează toate posibilitățile, nu ? Cum rămîne cu situațiile cînd x urmează unei consoane, ca în numele istorice Xerxes și Artaxerxe ? Pentru a afla răspunsul, mergem și la DOOM (1982) și redăm de acolo (p. XII) regulile de ortoepie a lui x, de asemenea în cuvinte:

 * [ks] + consoană, la sfîrșit de cuvînt, la început de cuvînt + vocală și, uneori, între vocale.
 * [gz] uneori, între vocale.

  Observăm că regulile sînt aceleași, deci nu găsim nici aici un răspuns. Mai rămîne de verificat originea acestor nume. Ele sînt adaptările în grafie latină a numelor grecești pentru mai mulți conducători ai vechiului imperiu Ahemenid. Astfel, vechii greci scriau Ξέρξης (xi, epsilon, ro, xi, eta, sigma) pentru numele Xerxes, prin urmare, ambii x din grafia curentă în limba română se pronunță [ks] în cele două nume. De fapt, grupul de sunete [gz] este o invenție a limbii franceze, netransferată total în limba română, vezi exemplele exiger -- exige, exigeant -- exigent. 

Despre Bobotează

  Sincer, cînd m-am gîndit prima dată la originea acestui cuvînt (ieri, 06.01.2016), am crezut că vine cumva de la „botează” pronunțat de un bîlbîit. Vorbind serios, cuvîntul cu pricina face parte din familia celor cu etimologie să spunem în dispută. În ultima ediție din DEX2 (2009) e scris negru pe alb: „Probabil din apă + botează”. Doza de dubiu nu apare în DLRM (1958) -precursorul DEX-ului- unde este clar că provine „Din apă + botează” (p. 85).
  Mergînd și mai urmă la Scriban (SDLR mai jos, 1939, p. 181) dăm deja de o parte semificativă din răspuns: „Poate din Apă-botează, cum s'ar mai zice pin Ban. Hațeg, Maram, dacă nu din *Bogbotează, după vsl. Bogo-iavlenie, id., ori d. po- și botez. V. po- ).”
  Avem deci trei variante pentru etimologie, dintr-un foc. Merg mai departe la DER (1958-1966) al lui Alexandru Ciorănescu (CDER mai jos) unde cuvîntul este tratat exact după cum urmează: „ [...] Formație artificială, din sl. Bogŭ„Dumnezeu” și botează, constituită ca sl. Bogojavlenije „Bobotează” (Miklosich, Slaw. Elem., 15) și devenită pop., prin intermediul bisericii. Această explicație este tradițională de la Miklosich, dar a fost combătut constant de Pușcariu, Dacor., I, 437 și DAR (cf. REW 570), care pledează pentru apă-botează, formă care se aude încă în anumite regiuni din Trans., și pe care o consideră a fi cea primară. Totuși, această ultimă compunere cu greu ar putea fi autentică, deoarece este lipsită de sens (totdeauna s-a botezat cu apă, și nici un alt botez nu s-a numit altfel); este mai curînd o interpretare pop. a celei dinainte.". 
  Citindu-l și pe Tiktin (TDRG mai jos, 1903, Dicționar Român-German, Vol. I, p. 203) găsesc forma Boboteză cu explicația „LV. (literatura veche) auch (și) Bogoiavle'nie. [...] Et. Anscheinend Zusammensetzung v. ksl. (Aparent îmbinare a vechiului slavon) bogŭ <<Gott>> u. *bote'ză (v. a boteza').” 
  Pentru mine apare acum firesc întrebarea cum s-a ajuns de la o sumă de variante la una singură (cea din DEX) care este și cea mai îndepărtată de forma actuală, fiindcă particula bo- din structură nu este legată nicicum de apă. Dar sigur că DEX nu este versiunea oficială pentru o etimologie , ci DELR, ajuns de-abia la primul volum (literele A-B, EAR, București, 2011). Acest dicționar dă la pagina 252 următoarea versiune apropiată de cele de mai sus. Citez: „Et. nes. (etimologie nesigură), probabil apă-botează DA, CDDE 168, REW 570, CADE, DEX // Probabil apă-botează sau <--- po- + botez SDLR; rom. *bogbotează (v.sl. Bogŭ + rom. botează) TDRG, CDER 954.” 


 În esență o întrebare ca „De unde vine Bobotează ?” are un răspuns un pic complicat care începe cu „Păi ar fi vreo trei variante, mie plăcîndu-mi cea cu Bogŭ”.

Superlativul absolut modern?

   Cum șeful meu semiromân mi-a spus ceva în genul „Bă, eu nu-i înțeleg p-ăștia care zic hașănem”, tot el m-a determinat să scriu și despre „Bă, astăzi totul e tare, tare frumos, tare bun, tare prost, nimic nu mai e foarte bun, foarte prost”. Carevasazică, transformarea adjectivului tare în adverb marcă a superlativului absolut este de dată recentă, fiindcă altfel nu s-ar explica folosirea lui aproape obsesivă. Cum e întrucîtva imprimat în mentalul colectiv, avem impresia că obsesiile lingvistice sînt majoritatea de dată recentă, deci sigur o transformare post 1990 a vocabularului.
  Sensul de foarte apare încă de la Laurianu (1876) (Laurianu, August Treboniu (1810-1881)(1876) - Dictionariulu limbei romane. Tomu II, I-Z, p. 1434) sub forma „si ca forma de superlativu: ellu e tare supperatu = forte supperatu”. În Șăineanu (1929, p. 641) autorul spune că folosirea sa cu sensul de foarte este specifică Moldovei: „2. Mold. foarte tare bătrân”. În Scriban (1939, p. 1299) apare sub forma: „(În nord și cu adj., și cu adv.) un om tare bun, tare bine.”. În DLRLC (1955-1957), DLRM (1958), DEX (1975), DEX2 (1996), DEX2 (2009), MDA (Vol, 2, 2009) e păstrată această folosire adverbială pentru superlativul unui adjectiv sau adverb. În concluzie, o fi folosit (poate abuzat) el des în prezent, dar sigur nu e o invenție recentă.
  Ce e totuși ceva „de ultimă oră” este folosirea lui tare ca adjectiv în rol de nume predicativ în propoziții (fraze) eliptice de subiect și verb copulativ; „(Chestia asta e) foarte tare, frate!”. Sensul lui tare de aici nu e atestat în DEX (2009), pentru că e unul mai argotic, mișto, cool, senzațional („Tare, n-am ce zice!”). Tot recentă e și folosirea lui tare cu sensul de bun, valoros, de succes („Avem cel mai tare show de televiziune din țară”).

 

Mania lui „ca și”

 Probabil un efect de turmă îi determină pe mulți să adopte în vorbire construcții lingvistice stridente (ca să nu spun chiar ridicole) de genul omniprezentului hașănem pentru acronimul firmei suedeze Hennes & Mauritz AB. Dar pentru că romgleza e însăși un subiect prea vast pentru o postare de blog, încerc să dau acum un alt exemplu de inovație dăunătoare în spectrul lingvistic actual.
 Cei ce pretind a vorbi îngrijit au o fobie de cacofonii. De înțeles, și pentru mine o cacofonie reprezintă o consecință a unei educații precare. Pentru a le evita în vorbire, aceștia au inventat un „și” după prepoziția „ca”, atunci cînd urmează (în principiu) un substantiv ce începe cu litera „c”. Auzim astfel „ca și căpitan / comandant / coleg / cavaler, ...”. Este indubitabil că acel „și” are un rol estetic, păstrînd fluxul verbal aproape nemodificat (se rostește în plus doar o silabă). Alternativa la această găselniță nu poate fi decît renunțarea completă la particula buclucașă „ca” și înlocuirea ei cu un cuvînt ce nu produce o schimbare a sensului comunicării. Neexistînd însă o variantă unică pentru acest substitut, părîndu-ni-se dificil să zicem „din poziția de căpitan și-a condus echipa în 70 de meciuri”, „Cînd eram colegi, ne-am înțeles bine”, aș accepta pînă la urmă ca „și” să intre după „ca” atunci cînd vrem să evităm o cacofonie. În fond, îl folosim pe „întrucît” în locul lui „fiindcă”, l-am scos din vorbire pe „căci”, doar ca limba să sune cult. De ce mai contează un „și” în plus plasat strategic ?
 Deci, dacă „și”-ul previne o cacofonie, ce caută în construcții de tipul „ca și autor”, „ca și jucător”, „ca și mine” ? Nimic nu caută, desigur. Cred că aceia ce-l utilizează pentru rol stilistic nu se pot abține de la a-l băga peste tot, nesesizînd că-i superfluu. N-are nici rol estetic, nici rol gramatical. Am acceptat „Biserica Catolică”, „Banca Comercială”, „ca și coleg”, dar „ca și prieten” e deja prea mult. 

Ce mă exasperează

Pentru mine politețea trebuie fără excepție să fie combinată cu o cunoaștere temeinică a vorbirii corecte. Chiar și dacă nu deschidem dicționare sau gramatici, tot ar trebui să avem măcar un simț al limbii.

Mă oripilează situațiile - trăite din păcare destul de des - cînd cei ce vor să fie politicoși nu știu că limba literară s-a opus cu înverșunare (pînă acum cîștigînd) contaminării polisemiei verbului „a servi” cu sensul de „a mînca”. Îmi doresc mai mult decît orice (și exagerarea nu-i chiar atît de mare) ca o domnișoară zîmbitoare să mă întrebe „(Să vă prepar pentru) aici, sau la pachet ?” (că tot ne place engleza (românizată), am auzit la ei zicîndu-se „Here or to go ?”), în loc de jenantul „Serviți aici ?” de fiecare dată cînd trec pragul inexistent al locului ei de muncă și stau la coadă de multe ori răbdător să ajung în fața dumneaei.

Și pentru că e o întrebare (la care bineînțeles că merită răspunsul ”Nu, domnișoară, dumneata servești aici!”), îi răspund cu un fals calm: ”Mănînc aici”.

Notă: Greșeala asta de limbă nu e deloc nouă, e atestată încă din 1935 ! (v. Alexandru Graur, Puțină gramatică I, Ed. Acad. RSR, București , 1987, p. 158).