Argumentul istoric de uz menționat de d-na Zafiu (”În fine, trebuie să ţinem cont şi de istoria formelor în discuţie: în dicţionarul lui Frédéric Damé (Nouveau dictionnaire roumain-français, din 1893) se preciza că adjectivul drag are la plural formele dragi (la masculin) şi drage (la feminin); sintagma dragele mele era indicată ca atare şi tradusă „mes chéries". În epocă, forma drage era folosită de Alexandrescu („drage batalioane", ap. Dicţionarul limbii române, Tomul I, Litera D) sau de Eminescu („visul ţărei drage", în Opere, vol. IV, Poezii postume) etc.”) nu știu cît stă în picioare, pentru că, de exemplu, țară are (nu numai) în prezent pluralul tot în -i, țări, nu țăre. Formele folosite în limbă în secolul al XIX-lea nu mai constituie criterii de normă pentru limba ce-o vorbim în prezent, în măsura în care există argumente pentru modificarea ulterioară a lor. Ar mai fi de adăugat evidența: Dicționarele specializate pentru norme ortografice și morfologice stabilesc regulile în domeniul scrierii corecte, nu cele explicative sau bilingve. Anume, exact în acest caz avem de-a face cu o exemplificare multiplă: DLRM (1958, p. 260, probabil după DLRLC ce-l menționează pe drage doar ca plural al substantivului dragă cu sensul de iubită) se abate prin drage de la norma impusă de Micul dicționar ortografic din 1954 (p.100) ce-l recunoaște doar pe dragi, pe cînd DEX2 (1998, p. 317) nu respectă norma impusă de DOOM, sau IOOP (Ed. a V-a, 1995, p. 152), iar DEX2 revăzut din 2009 (2012) nu este la acest cuvînt în acord cu norma lui DOOM2 din 2005 (2010).
Concluzia/recomandarea d-nei Zafiu este: „Poate că ar trebui, cu riscul de a complica o paradigmă, să păstrăm forma dragi ca plural feminin nearticulat şi să acceptăm forma drage pentru pluralul feminin urmat de articol (dragele, dragelor). În fond, adjectivul drag, componentă esenţială a formulelor de adresare afective, conţine deja o excepţie morfologică - forma dragă pentru vocativul masculin: dragă Tudor, dragă băiete, frate dragă...” Propunerea e ciudată, pentru că drag ar deveni singurul adjectiv care ar avea o formă morfologică derivată prin articularea uneia inexistente !!
De fapt, prin acceptarea nejustificată într-un viitor DOOM3 a lui drage/dragele, nu e vorba, după mine, de o complicare a normei deja existente, sau de o nouă excepție în uzul lui drag (pe lîngă dragă Tudor), ci tocmai că s-ar realiza o abatere de la o regulă funcțională: larg, largă, largi / drag, dragă, dragi / vag, vagă, vagi, dar blege, pribege, pentru ca e-ul de plural vine natural dupa grupul -ea- ce apare în componența femininului, v. și sterp, stearpă, dar sterpe.
Ar mai rămîne de lămurit de ce dragă (navă) nu are pluralul dragi, ci drage. În primul rînd, cuvintele nu au legătură etimologică, pentru că dragu din vechea slavă (prețios) ce-a dat adjectivul drag nu e legat de cuvîntul din engleza veche draggen (cu sensul de a trage) care l-a dat după secole pe franțuzescul drague, etimologia imediată a substantivului dragă (v. DEX). Nefiind înrudite, nici motive să existe formele de plural identice n-ar fi. Apoi, fragă, plagă, doagă vin toate din latină și nu au nici ele aceeași desinență de plural.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu