Grupuri consonantice și disociabilitatea lor

 

 

Manualele școlare [1] redau fără comentarii regula:  Există și o excepție: dacă în grupul de două consoane a doua consoană este l sau r și prima este b, c, d, f, g, h, p, t, v, despărțirea în silabe se face înaintea grupului de consoane. De unde vine? În principiu din DOOM (1982), pagina XXXIV, unde este enunțată în aceeași manieră, fără vreo explicație. Printre cele două cazuri posibile găsim /dl/ și /tl/, grupuri consonantice ce au particularitatea că nu pot exista nici la început de cuvînt, nici la final [2], deci includerea inseparabilității lor prin tăietură silabică este o excepție (DOOM³ chiar menționează în notița de subsol numărul 2 de la pagina 155 că această includere este doar prin simetrie cu grupurile /dr/ și /tr/ ce apar (doar) în secvență inițială), și nu un fapt ce ține de specificul limbii. 

Toate cuvintele cu cele două secvențe sînt (pînă la numele propriu Codlea a cărui născocire nu îmi este cunoscută) neologisme, secvența /tl/ fiind exclusiv „importată” (de exemplu, pe titlu îl avem după grecescul titlos, pe pătlăgea [3] după un turcism, pe atlet după un franțuzism etc.), la fel ca și mult mai rara secvență /dl/ (madlenă - o românizare a numelui propriu franțuzesc Madeleine, radler pentru un tip de bere provenit dintr-un cuvînt nemțesc, iodler tot după un cuvînt nemțesc). În cazul /dl/ silabația în limba originală este clară cu tăietură între /d/ și /l/, de aceea propunerea ca în română să silabisim /maˈdle.nə/ în loc de /madˈle.nə/ este ilară.

În DOOM³ apare la pagina 162 următorul fapt: ni se explică că o despărțire la capăt de rînd a cuvîntului portland [4] se face doar ca port-land, întrucît „portland nu se poate despărţi *por-tland după pronunţare deoarece tl nu este posibil la început de cuvânt şi de silabă”. Doar că această afirmație se „bate cap în cap” cu regula (cum am văzut, de fapt excepția) din primul paragraf privind silabația grupului /tl/. Care este „ieșirea”?

În primul rînd, secvența în discuție este /rtl/, iar pentru secvențe triconsonantice avem alte reguli și alte excepții. În al doilea rînd, strict acest caz nu-i aparține limbii române. Secvențele /rtk/, /rth/ și /rtm/ din /portˈkej/, /portˈhar.tə/ și /port.moˈnew/ sînt posibile [5] doar pentru că cuvintele sînt formate din prefixul port atașat unor cuvinte. Avem chiar atestat portlunetă, deci un exemplu de /rtl/ tot cu prefix. Iar cum portmoneu este arhaism și portofel este prea uzat, l-am putea inventa (aici, dacă n-a făcut-o deja cineva) pe portlovele. Doar că portland este un cuvînt importat așa cum e.

Un lucru esențial în criteriile de stabilire a tăieturii silabice este posibila pauză (relaxare) în vorbire la trecerea de la un morfem la altul în înlănțuiri de consoane cu scopul de a înlesni articularea. Prin aceasta, explicăm silabația /ˈvɨrst.nik/ pentru că regula de silabație VCCCCV ar cere C-CCC ca /ˈvɨr.stnik/. Chiar și așa, secvența /rstn/ este dificilă, în mod relaxat /t/ fiind omis din pronunție, rămînînd doar cu /ˈvɨrs.nik/. De aceea, recunoașterea (savantă) a morfemelor port și land ne permite să conchidem că o silabație /ˈpor.tland/ în detrimentul lui /ˈport.land/este nefirească.

Rolul principal al silabației în gimnaziu este stabilirea regulilor de despărțire la capăt de rînd în scrisul de mînă (sau automat în imprimarea cărților), deci un caz ca cimentul portland rămîne doar un fapt exotic sau un motiv pentru a mai descoperi înc-o inconsecvență în DOOM³.

---

[1] https://manuale.edu.ro/manuale/Clasa%20a%20VI-a/Limba%20si%20literatura%20romana/QVJUIEtMRVRUIFMuUi5M/#book/u01-36-37 - Clasa a VI-a, Ed. Art Klett, disponibilitate pe internet la 16/03/2024.

[2] Motiv pentru care numele lanțului de magazine Lidl este pronunțat de români ca /ˈli.dəl/.

[3] https://thescienceinmymind.blogspot.com/2021/04/v-behaviorurldefaultvmlo.html

[4] Tip de ciment, devenit prin uz un nume comun. Originea este cuvîntul englezesc – nume propriu - Portland.

[5] Doar cînd vrem să pronunțăm hipercorect, pentru că firești sînt doar /por.moˈnew/ sau /porˈhar.tə/.

Ignoranța academică

 

Cu ceva mai mult timp în urmă [1], descoperisem un caz în care autorii români de dicționare inventează cuvinte în alte limbi pentru a furniza etimologii imediate unor cuvinte specializate. Cu alte ocazii, tot aici, remarcasem că unele norme și schimbări de normă de scriere (prin intermediul DOOM^1,2,3) urmează uzul general incult [2], fiind deci vorba de cum ne formăm prin impunere [3] zi de zi sau an de an limba română. Majoritatea (teoretic cultă, practic mai puțin) decide, ceea ce-am putea numi principiul democratic al lingvisticii.

Cazurile de romgleză mi-au servit anterior ca subiecte, nu are sens să mai scriu în acest moment. Separat de ele, există în limbajul cotidian, chiar stradal aș zice, exemple de cuvinte ce provin din franceză și italiană. Majoritatea, deși recomandate a se scrie cu literă mică, au valoare de nume proprii (cu exemple de nume de mîncăruri mai ales din franceză și italiană), de aceea nu consider că, în problema scrierii și pronunției lor, ar putea exista multe dubii în stabilirea normei. Ambele limbi au sunete proprii, de aceea ne așteptăm cumva ca, la întocmirea unui dicționar cum e DOOM³, unde pronunția sugerată cititorului este aproximativă pentru cuvintele „preluate din alte limbi și neadaptate la grafia și fonetica românească”, să găsim elemente pe care puriștii le-ar categorisi drept inexactitate, ca să nu zic ignoranță. Asta doar în plan fonetic, în plan ortoepic, nu ortografic. Spre exemplificare, avem wireless („fără cablu”, DOOM³, p. 1125) scris întocmai ca-n engleză, adică în dicționar avem între paranteze precizarea „(engl.)” plus pronunția românizată ŭaĭărles, nu găsim scris wireles sau waierless. Adică dacă tot îl luăm și nu ne obosim să-l românizăm în scriere ca uaiărles, măcar să-l scriem ca la ei, americani/englezi.

Acestea fiind spuse, cînd găsim în dicționar numele unei brînze din Italia ca gorgonzola, deci grafie exact ca „la mama ei”, nu ne surprinde indicația următoare (p. 580): „z pronunțat românește ț”, pentru că o pronunție ca în norma italienească /gorgond͡zola/ ar folosi un sunet înstrăinat deja limbii române vorbite, [d͡z] [4]. Dar italienii au și un cuvînt pentru ce noi am numi șuncă, anume prosciutto [5].  Cuvînt pe care îl găsim în principiu în textele meniurilor din restaurante cînd e vorba de nume și ingrediente din pizza. Și pe care, în mod inexplicabil, la pagina 900 din DOOM³ îl găsim scris prosciuto, adică cu un t mai puțin. Ba mai mult, prin notița „(it.)”, cititorului i se comunică că este un cuvînt din limba italiană. Putem presupune că ar fi o (altă) eroare de imprimare [6], doar că nu, este pur și simplu o greșeală de fond, reluată în varianta electronică gratuită a dicționarului: https://doom.lingv.ro/?query=prosciuto. Eroarea este surprinzătoare prin faptul că, după umilele mele cercetări, în nici un meniu din mediul onlain nu se găsește forma cu un singur t, chiar dacă cuvîntul buclucaș apare mult mai rar decît românescul șuncă. Asta pentru că e mult mai ușor să cauți pe internet, decît să cauți în Biblioteca Academiei un biet dicționar al limbii italiene. Încă un exemplu pentru care a urma orbește o normă impusă printr-un dicționar oficial nu este o idee bună.

 

---

[1] https://thescienceinmymind.blogspot.com/2017/04/crescatoria-de-cuvinte-gresite.html

[2] Vezi ștecăr/ștecher și altele.

[3] Norma urmează limba și norma se impune prin școală.

[4] https://ro.wikipedia.org/wiki/Consoan%C4%83_africat%C4%83_alveolar%C4%83_sonor%C4%83

[5] https://it.wiktionary.org/wiki/prosciutto

[6] https://thescienceinmymind.blogspot.com/2022/04/erata-la-erata-la-doom3.html

Buna creștere și filfizoneala linguistică

 

V-ați pus vreodată întrebarea: „De unde vine și cît de vechi este numele meu de familie?” Să luăm cel mai simplu nume de familie, „Popa”. Cred că aici nu avem dubii că este chiar vechi și provine din cuvîntul „popă”, o variantă populară a mai sobrului „preot”. Este un exemplu că un nume de familie provine dintr-o ocupație. O explicație cît se poate de simplă și ce bine ar fi, dacă pentru sutele de mii de nume de familie ale românilor ea ar fi aceeași: „nu știm, chiar nu știm cît de vechi e, probabil că sufixul «-escu» e mai recent (nu știu cîtă lume avea un nume cu «-escu» pe la 1600-1700) și sigur vine de la o ocupație a unui nene (sau nevastă-sa) ce-a trăit acum (multe) sute de ani”.

Să zicem că undeva scriptic, ascuns în "negura" alfabetului chirilic românesc, îl găsești și pe-al tău cu vechimea de la a șaptesprezecea generație de străbunici, scris cu slove în corespondență 1-1 cu literele ăstea din prezent, latinești. Cum îl citești și, mai ales, cum crezi că cineva acum >200 de ani îți pronunța numele tău de familie? Să luăm iarăși numele ăsta Popa. N-ar fi multe variante, căci se poate despărți în silabe (fonologice) doar într-un fel, /po.pa/. Rămîne de stabilit unde „pică” accentul. Știi că acum numele comun popa are accentul pe /o/, deci ești de părere că, dacă stră¹⁵bunicul era tot Popa, lumea îi zicea cum își zicea și el [1], /ˈpo.pa/, și nu franțuzit /po.ˈpa/. Căci limba franceză, atît la numele comune, cît și la cele proprii, nu prea are multă libertate în a muta accentul de pe ultima silabă „mai în față” adică „mai la stînga”.

Pe de-o parte, putem afirma că nu știm cum se pronunța numele nostru de familie în trecutul îndepărtat. Dar putem admite că, într-o formă identică grafic, se pronunța la fel sau aproximativ la fel cum se pronunță în prezent, mai ales din perspectiva accentului (tonic principal). Lingviștii, concentrîndu-se mai ales pe analiza numelor comune, au emis diverse opinii cu privire la poziția și variabilitatea/mobilitatea accentului în limba română. Doar că noi ridicăm aici strict problema numelor proprii, nu străine, ci românești. Și preferabil nume de familie, nu nume individuale (prenume cum le spunem noi).  În numele Vasile, accentul e pe-a doua silabă (/va.ˈsi.le/) pentru că n-are cum să fie pe ultima, nici pe prima. În schimb, punîndu-i pe „escu”, accentul se mută „o silabă mai la dreapta”, /va.si.ˈles.ku/. De fapt, avem chiar o regulă că-n numele de familie terminate în sufixul românizant „-escu”, accentul este mereu pe /e/.

Cu acestă mică digresiune, revenim la numele derivate din ocupații. De exemplu, moară > morar > Moraru. Acest u nu preia accentul, astfel că /mo.ˈrar/ și /mo.ˈra.ru/ sînt aproape identice. Există de-a lungul timpului o dezvoltare să-i spunem „nobilă” a acestei derivări, anume printr-un sufix cu aspect latinesc, „-iu”. Se pune și el la numele de familie derivate din ocupații, astfel c-avem Morariu, Pescariu, Olariu. Nu e musai s-avem neapărat o ocupație „la bază” sau, cel puțin, aceasta nu este evidentă [2]. Ce vreau eu să spun e că posesorii acestor nume, fără excepție, întrerup legătura cu originea numelui lor, pronunțîndu-și-l cu accent pe /i/ vocalizat aflat în diftong uneori chiar veritabil (adică fără apendicele ᵂ înainte de /u/). Astfel, deși avem /mo.ˈra.ru/, auzim /mo.ra.ˈri.u/, nu /mo.ˈra.rju/. /ʦur.ka.ˈʃi.u/ în loc de /ʦur.ˈka.ʃju/ etc. Pentru mine există două să le spunem explicații: una evidentă, anume că așa au auzit acasă la părinți, bunici că s-ar pronunța numele lor, iar a doua ar fi că, printr-o presupusă conștientizare, sună mai bine la ureche numele mai lung și se pierde și legătura cu ceva din numele lor deloc „nobil”, adică ceva „vechi, de la țară”. Căci „Pescaru” și „Pescariu” sună practic la fel, pe cînd accentuînd în Pescariu, atenția ascultătorului se abate de la pescar. Se abate de la ciobotă/ciubotă în Ciobotariu, de la olar în Olariu, de la țurcă în Țurcașiu. Mai pe românește, Moraru e de la țară, Morariu e de la oraș.

Consider c-avem o combinație de tradiție și un soi de elitism ce se tot propagă din generație în generație. Fiindcă modul de pronunție al unui nume de familie este o alegere (mai mult inconștientă) a posesorului, buna creștere și dorința de-a păstra o relație cu acea persoană ne-mping să îl accentuăm în același mod, atît în prezența persoanei, cît și-n absență. Uneori, „rădăcina” asta de care posesorul vrea să scape chiar nu „gîdilă” urechea și e de-nțeles cum bunicii bunicilor bunicilor au hotărît să-l pronunțe altfel. Căci chiar nu vrei ca-n numele Beliciu verbul a beli să fie proeminent. Dar pentru cine citește numele ăsta undeva pentru prima dată, deci nu l-a auzit niciodată pronunțat, îl poate fără probleme asemui cu supliciu, capriciu, beneficiu și i se va adresa posesorului fix c-o silabă mai puțin decît dorește acesta s-audă.

Ca de obicei, cînd căutăm reguli/tipare/normare acolo unde tradiția primează, sfîrșim prin a spune că „singura regulă e să păstrăm tradiția”. Eu zic că fiecare e liber să-și pronunțe cum vrea propriul nume. Dacă eu vreau ca al meu să sune ungurește, îl pronunț /ˈʧʲo.bo.tu/ și lumea mă va-ntreba dacă neamul meu a trecut Carpații acum sute de ani s-ajungă în județul Dolj. Dar asta e alegerea mea, alții pot să pună accentul pe al doilea /o/, în ciuda mea. Să mă supăr pe ei? Să vină ei la mine să-mi zică „bă, tu nu pronunți cum trebuie numele tău de familie!”? La ce folos?

Notă: subiectul ăsta al accentuării „nefirești” a numelor de familie terminate în –iu este tratat pe larg de profesorul Ion Calotă [3] în cartea sa „Mică enciclopedie a românei corecte” (Ed. Niculescu, 2001). Domnia sa susține că /i.u/ în loc de /ju/ este eronat în exemplele cu origini ocupaționale și că oamenii ar trebui să-și pronunțe numele „corect”.

---

[1] Să reținem această idee.

[2] Pentru numele Sechelariu, am avea sechelar + iu, doar că sechelar apare, culmea, doar în DOOM³, ca și cînd ar fi un cuvînt inventat acum în anii 2010+.

[3] Chiar așa. Profesorul își pronunță numele /ˈka.lo.tǝ/, dar poate eu am chef să-l pronunț /ka.ˈlo.tǝ/ cum e calota sferică sau glaciară, nu ca pe-un derivat de la cal, sau de la kalos.

Omuˈ [,] cît trăiește [,] învață

 

O platitudine, ca multe altele, din „folclorul românesc” căreia ne propunem să-i găsim o interpretare gramaticală. O analiză sintactică, mai precis. În primul rînd, să explicăm puțin topica. Aranjînd altfel cuvintele, putem spune „omuˈ învață cît trăiește” care are deja o ambiguitate la nivel semantic. Putem întreba „Ce învață omuˈ?”. Răspunzînd, „Cît trăiește” s-ar putea lua drept o completivă directă. Mai avem și o circumstanțială de timp punînd întrebarea „cînd învață omuˈ”? „Cît trăiește”, adică pe timpul vieții sau, dacă vreți o exagerare, pe întreaga durată a vieții. Care interpretare din cele două este mai plauzibilă din punct de vedere semantic? Cea temporală. De aceea, la o analiză simplă, pentru „Omuˈ învață cît trăiește” înclin spre o subordonată circumstanțială temporală.

Mergem acum la problema noastră. Punînd subordonata ca intercalată propoziției principale, consider că automat nu mai putem pune întrebarea „ce învață omuˈ?”. De aceea, excludem complet ipoteza unei completive directe pe lîngă (bi)tranzitivul „învață”. Rămînem cu varianta din paragraful anterior pe care o numim iarăși: „cît trăiește” = circumstanțială de timp, iar pe „cît” îl înțelegem de fapt în combinația „cît timp” căreia i-am omis substantivul. Ar mai fi atunci ceva de scris? Să vedem.

Numim „circumstanțial cantitativ în realizare propozițională” un adjunct al unui verb exprimat sub forma unei propoziții care răspunde la întrebarea «cît?». Exemplificăm prin „Omuˈ a scris cît a putut”, i.e. „omuˈ a scris atît/mult/puțin”. Hai acum să punem altfel cuvintele: „Omuˈ cît a putut a scris”. Susțin că-n această topică se pierde componenta cantitativă și se regăsește cea temporală: „cînd a scris?” cu răspunsul „cînd a putut”. O temporală intercalată în regenta sa se separă prin virgule, dacă nu este esențială în mesaj. O punctuație corectă poate fi deci: omuˈ, cît a putut, a scris. Sau omuˈ, cît trăiește, învață. Sînt de părere că nu putem da altă interpretare decît cea în care subînțelegem substantivul „timp” ca regent pentru „cît”. Deci contextul nu poate fi decît temporal, chiar dacă „cît” este chiar un circumstanțial cantitativ în subordonata „cît trăiește”.

Să schimbăm o definiție. E sau nu necesar?

 

Cum aflăm ce este un sinonim? Citim o definiție a lui, fie într-un dicționar general (DEX), fie într-un dicționar de specialitate (de termeni lingvistici). Sigur că această definiție nu este identică în chiar toate dicționarele, cărțile de lingvistică, manualele școlare și cărțile de exerciții pentru elevi, dar esența trebuie să fie aceeași. Și acum să punem două întrebări pentru cititor: Sînt cuvintele curg, curs, curb paronime? Cum ați explica răspunsul de „da” sau „nu”? La modul cel mai serios, aveți în față niște copii de doișpe ani care n-au auzit în viața lor de paronim(i)e și vreți să vă răspundă corect la prima întrebare după ce deja le-ați fi predat teoria.

Dacă folosim manualul de clasa a VII-a [1] de la Editura Aramis, după citirea definiției (a se vedea în captura de ecran de mai jos), cele trei cuvinte sînt indubitabil paronime, căci forma lor scrisă diferă printr-o singură literă (ultima), iar pronunțarea lor printr-un sunet fundamental/fonem (la fel, ultimul). Sensul este total diferit (chiar și curs ales cu o bogată paletă de omonimie și polisemantism nu are ceva-n comun cu curg [2], iar cu curb cu atît mai puțin).

Dar boabă și boală, dar boabă și boașă, dar moașă și boașă, dar boală și coală? După aceeași definiție, sînt paronime. Totuși, toate aceste exemple nu apar nicăieri în vreo expunere/exemplificare a acestui concept. De ce? Pentru că esențială în paronimie este confuzia paronimică, adică posibilitatea ca un „vorbitor neinstruit” [3] să folosească unul dintre cuvinte într-un context în care celălalt cuvînt este obligatoriu.

Folosindu-ne chiar de exemplele din manualul de mai jos, ar fi deci vorba de-o persoană care îi face unei alte persoane unul sau mai multe complemente. 

 

Un alt concept este atracția paronimică, atunci cînd unul dintre cei doi termeni este mult mai cunoscut sau prezent în uz decît celălalt și aceasta justifică folosirea-i. Theodor Hristea în Sinteze de Limba Română (Ed. a III-a, 1984) ne spune de șasiu folosit/pronunțat de tehnicieni drept sașiu, deși mie mult mai potrivit ca exemplu mi se pare spețe în loc de speze în expresia: „Am ajuns la Paris pe spețele mele”.

Deci povestea paronimiei, așa cum apare în manuale, cursuri, dicționare, este cu tîlc. Pleci de la o definiție generală care este inutilă, ca să explici cu adevărat paronimia introducînd încă două concepte sau măcar pe cel cu confuzia. Nu mai bine modifici definiția in the first place? Hai să facem asta acum. Ar trebui mereu ca o definiție a unei noțiuni să fie cuprinzătoare, altfel este inutilă și, cum e cazul aici, poate ridica probleme false...

Notăm că Paronimele sînt cuvinte ce pot fi confundate între ele. Încălcînd acum un principiu important în formularea unei definiții (inexistența unui raport cauzal), trebuie să o completăm cu:, întrucît au formă asemănătoare (diferind prin cel mult două foneme/litere), au sens diferit și sînt folosite de persoane ce nu cunosc definițiile lor.

Prin această definiție, curg-burg, curg-curs, curs-curb, surd-kurd, curcă-curvă etc. devin – dacă le scriem cu alfabet fonemic în loc de litere – ceea ce de fapt sînt: perechi minimale, concept esențial în fonologie. Sigur că există oameni ce-ar confunda pe afecțiune și afectivitate, dar sînt prea multe litere/foneme diferență-ntre ele ca să le luăm ca paronime.

---

[1] https://manuale.edu.ro/manuale/Clasa%20a%20VII-a/Limba%20si%20literatura%20romana/U0MgQVJBTUlTIFBSSU5U/ - pagină deschisă la 14/04/2023.

[2] Mă rog, ca forme din flexiunea verbală a verbului a curge, sînt ce-i drept înrudite.

[3] Un clișeu al lingviștilor folosit ca un eufemism pentru incult, prost, ignorant – persoană care n-a prea citit, n-a prea deschis dicționare, a chiulit sau n-a-nvățat la școală la orele de limba română.