Particularități ale corespondenței sunet-literă: valorile literei h

 

Am lansat de curînd un sondaj în grupul meu favorit de discuții cu subiecte de limbă română din rețeaua Facebook^©. „Cîte sunete sînt comune în cuvintele scrise prin litere hac, crah și cehi?” Am adresat-o intenționat neprecizînd vreun nivel al răspunsului așteptat, care, după cum cititorii acestui blog știu deja, poate fi după cum urmează: elementar, adică clasele a V-a/a VI-a sau DOOM³, sau științific/lingvistic (teoretic după materia predată la facultățile de litere). Lăsînd răspunsul liber, am numărat foarte multe răspunsuri cu numărul 1, care se încadrează nivelului elementar, clasa a V-a/DOOM³. Într-adevăr, din redările cu AFR [h a k], [k r a h], [č e h i] avem sunetul elementar comun [h]. Pe cei ce-au răspuns 2 îi bănuiesc c-au terminat de prea multă vreme clasa a V-a sau s-or fi gîndit la literele h și c. Dar au fost cel puțin două persoane ce-au ales răspunsul 0 (una dintre ele cu tot cu motivație din perspectivă fonologică) și despre acest răspuns corect urmează rîndurile de mai jos.

Încep prin a afirma că în prezent valorile fonetice ale literei h nu sînt (făcute) cunoscute. Se menționează la facultate (de ex. Univ Babeș-Bolyai din Cluj [1]) că fonemul /h/ are patru realizări (variante sau alofone), în funcție de situarea în cuvînt și de vocalele care îl urmează:

-          Neutrală ([h]) după /a/ ca în [h a k].

-          Palatală ([hˈ]) ca în [hˈi a t] sau [hˈ e ǧ e m o n i e]

-          Labială ([h°]) ca în [h a i̯ h° u i̯]

-          Aspirată ([hʰ]) ca în [d u hʰ].

(preluare după Bocoș et al., op.cit, p. 347-348, de unde am păstrat și notația din AFR).

Cercetînd altă sursă de fonologie, cum ar fi Emanuel Vasiliu, Fonologia Limbii Române, Ed. Științifică, 1965, p. 128, regăsim primele trei variante ale fonemului /h/, varianta aspirată fiind, în opinia noastră pe bună dreptate, omisă. Doar că aceasta este opinia fonologilor și ea nu constituie un răspuns sensu stricto la-ntrebarea pusă. Totuși ne dă indicii cum că în cele trei cuvinte propuse am avea cu adevărat trei sunete complet diferite. Perspectiva foneticienilor asupra problemei ridicate de litera h este și de data asta multiplă, adică neunitară. Există în literatura de specialitate două tratări să spunem „recente” asupra valorilor fonetice ale literei h. Una mai veche, din anii ’40, a profesorului Sextil Pușcariu (coordonatorul Atlasului Lingvistic Român) și alta din anii ’50 a profesorilor (mai ales) Petrovici și Rosetti ce se găsește în Gramatica Limbii Romîne, Vol. I, 1954. Prezentăm soluția problemei din ambele perspective și apoi concluzionăm.

SEXTIL PUȘCARIU („Limba Romînă”, Vol. II. Rostirea, Ed. Acad. RPR, 1959, p. 19-21)

Fricativa palatală hˈ (asemănătoare lui ich-laut din limba germană) ce se notează în AFI prin /ç/. Cităm:

„Un h se rostește ca fricativă palatală afonică – adică cu o deschizătură strîmtă formată de dosul limbii apropiat de cerul gurii tare – cînd este urmat de un i (arhitect, arhivă, arhimandrit, himeră, hiretisi, monahi, psihic..., în neologismele de origine grecească și înainte de e: arheolog) și, în rostirea celor mai mulți romîni, și cînd e precedat de i (ihtiologie, lihnit, tihnă, ...). Canalul prin care se scurge aerul între palatul dur și dosul limbii este și strîmt, și îngust, întrucît limba se lipește, la dreapta și la stînga, pe o porțiune mare de cerul gurii; la romîni însă apertura nu este tocmai atît de îngustată ca în germanul ich „eu”.”

„Fricativa velară afonică, rostită cu o deschizătură strîmtă la cerul gurii moale, notată în ALR prin χ [2], corespunde lui h în cuvinte ca duh, monah, paroh, mîhni, hlamidă, hram..., deci lui h final și în vecinătatea imediată a unei consonante. Tot cu χ se rostește în Muntenia h inițial în cuvinte ca haine. El se pronunță ca ch german în ach [3], dar mai puțin strîmt. [...] Nazala corespunzătoare o avem în cazuri ca înhăma, înhăța, inhala, ..., al căror n velar nu se pronunță cu ocluziune (ca n în încăleca, lîngă, ...), ci cu o constricțiune. Foneticește poate fi redat prin ŋ̟, adică prin ŋ cu o cruciuliță dedesubt.”

„Fricativa laringiană, pe care o însemnăm, după model grecesc, prin spiritul aspru (ˤ), este h inițial, cînd nu e urmat de consonante, și intervocalic, în afară de cazurile cînd e precedat sau urmat de un i. Cuvinte ca ham, hăț, hîrtie, herghelie, hoț, huli, pahar, behăit, ... le rostesc cei mai mulți romîni: ˤam, ˤăț, ˤîrtie, ˤerghelie, ˤuli, paˤar, beˤăit. Tot așa se pronunță în Transilvania cuvinte ca haină (ˤaină).”

GRAMATICA ACADEMIEI (Vol. I, Ed. Academiei RPR, 1954, p. 95)

„În prefixul arhi- în locul fricativei laringale se rostește o fricativă palatală, articulată în locul unde se articulează și oclusivele kˈ, gˈ și e notată fonetic hˈ (de exemplu arhˈitekt). La fel se rostește și h din grupul rh cînd e urmat de e (arhˈeolog). Cînd grupul rh este urmat de a, o, h este rostit ca o constrictivă velară, notată fonetic χ (de exemplu arχaik = arhaic). La fel se rostește h și în grupul hn (odiχnă, tiχnă). Mulți vorbitori, originari mai cu seamă din părțile Dunării, n-au în rostirea lor alt h decît pe cel velar. Ei rostesc χaină, χan, χr^ean, maχmur, în loc de haină etc., iar în loc de hi și hⁱ [4]au hˈi (hˈiχot = hihot, monahˈ = monahi). Variantele χ și hˈ ale lui h, hⁱ nu sînt remarcate de vorbitori; ele sînt egal de literare ca h, hⁱ.”

Constatăm o diferență de abordare pentru tihnă, odihnă, lihnit, percepute cu ich-laut de Pușcariu, dar cu ach-laut de Petrovici. Cred că nu e atît o diferență de percepție, cît efectiv faptul că există două variante (sub) dialectale sau idiolectale. Dacă DOOM³ ar fi un dicționar real de normare a pronunției limbii române, ar înclina spre varianta ach-laut.

Concluzionăm că litera h reprezintă în alfabet trei sunete distincte (după modul de articulare). Folosind AFI avem [h a k], [k r a x], [ʧ e ç^j]. De asemenea, și fonemul /h/ posedă trei alofone, definite însă strict în raport cu vocala ce-i urmează.

---

[1] Citare ca de obicei prin Bocoș et al., Limba Română Contemporană. Teoria și practica analizei fonetico-fonologice., Cluj-Napoca, 2019.

[2] Foarte aproape de ca aspect notația din AFI /x/. Vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Voiceless_velar_fricative

[3] De unde și numele de ach-laut.

[4] „Sunetul hⁱ e produs ca h nemuiat, cu deosebirea că dosul limbii e în poziția lui i, ceea ce dă fricativei laringale timbrul i.”

Există cumva vreun alfabet planetar?

 

Aș fi scris „universal”, dar vă gîndeați la gluma aia, „De ce la Miss Univers participă doar pămîntence? N-ar fi corect să-i zică Miss Pămînt? [1]” Ar mai fi o-ntrebare pentru cititor: dacă răspunde cu da la întrebarea din titlu, cînd a adoptat limba română acest alfabet, presupunînd că a făcut-o?

Eh... o întrebare prostească (aia din titlu), deci automat inutilă a doua: există cîteva mii de limbi vorbite (cunoscute) de cei peste 7,9 miliarde de oameni [2] minus copiii ce nu pot articula cuvinte, fiecare cu propriul alfabet, deci cum să existe un alfabet planetar? Ar trebui automat să existe o limbă planetară, nu?

Pînă una, alta, avem de ceva ani o enciclopedie planetară (la un clic distanță și, pînă la costurile conexiunii la internet și ale energiei electrice, gratis) și nu e greu să vedem că limbile engleză, mandarină, hindi și spaniolă sînt cele mai vorbite pe planetă [3]. Fiecare din cele patru are alfabetul propriu, dar, gîndind acum din perspectiva unui amator ca mine, am putea spune că un alfabet la nivel global ar putea fi reuniunea celor patru alfabete. Dar ne lovim de faptul că alfabetul mandarin [4] este folosit curent doar într-o parte din China + comunitățile de vorbitori de mandarină din diaspora lor. Similar pentru Hindi. Pe cînd reuniunea dintre alfabetul spaniol și cel englez este cel spaniol, iar intersecția lor este cel englez. Cele două alfabete din China și India nu au nici o literă comună, nici ele între ele, nici fiecare din ele cu spaniola sau engleza. Privind tabelul de la pagina indicată în notița 3, vedem că, de fapt, cele 26 de litere ale alfabetului englez modern reprezintă cel mai des întîlnite litere din alfabetul de multe mii de caractere grafice obținut prin reuniunea tuturor mulțimilor de litere din scrierea tuturor limbilor. Nu am greși atunci definind alfabetul englez modern drept alfabetul planetar după logica expusă, și nu impunîndu-l pe criterii politice drept alfabetul limbii în care sînt traduse obligatoriu toate discursurile la ONU, instituție deloc întîmplător în SUA după ce acestea au cîștigat Al Doilea Război Mondial[i].

A doua întrebare: cînd a ajustat limba română oficial propriul alfabet, astfel încît, intersectîndu-l cu cel englez, să rezulte cel englez? În 1982, adică în DOOM82, unde e scris de către Mioara Avram la pagina IX că limba română are treizeci și una de litere, cele douăzeci și șase ale englezei și cele cinci românești: ă, â, î, ş, ţ. Prin reforma ortografică din 1953, alfabetul (prin comparare cu cel statuat în DOOM82) nu conținea pe â, q, w, y. În 1965, prin publicarea IOOP II se reintroducea litera â (pentru toate cuvintele derivate din român), mărind alfabetul la 28 de litere.  Literele q, w, y sînt oficializate în alfabet abia în 1982 cu precizarea despre uz „în nume proprii și neologisme cu caracter internațional” valabilă nu doar pentru cele trei, ci și pentru mai vechiul k.

DOOM82 exclude din alfabetul românesc litere particulare ale altor limbi (cum ar fi ä, ö, ü, ß, é, č, ř etc.), dar menționează că acestea pot fi folosite în nume proprii și derivate comune ale acestora, chiar dacă pentru un cunoscător de limbă română și necunoscător de vreo limbă străină cuvintele scrise cu astfel de caractere neobișnuite i-ar fi imposibil de pronunțat corect. Pentru el că scrii Antonín Dvořák sau Antonin Dvorak fiind același lucru, el tot [a n t o n i n  d v o r a c] îl va pronunța.

Matematica, fizica, chimia operează cu simboluri, nu cu litere, o distincție importantă. Y-ul/y-ul din matematică este un simbol pentru o variabilă (în principiu necunoscută), de aceea consider că un enunț ca „DOOM82 a introdus oficial litera y (i grec) în alfabet cu mare întîrziere, căci ea se folosea în matematica românilor cu multă vreme înainte” este eronat. Matematica folosea/folosește simbolul y/Y, preluat, ce-i drept, din litera Y folosită încă de acum 2.000 de ani de romani pentru a desemna litera grecească ϒ (ipsilon). Dacă am admite că matematica (sau fizica) folosește litere, nu simboluri, ar trebui să reclamăm la ILAR că întregul alfabet grecesc ar trebui adăugat alfabetului nostru, pentru că matematica și fizica din textele din limba română îi folosesc literele celui grecesc de multă vreme. Și ar trebui adăugată și litera din alfabetul evreiesc א (alef), căci și ea e indispensabilă în matematică.

Motivul pentru care în 1982 cele trei litere „străine” au fost „promovate” în alfabetul nostru este că erau deja folosite în nume (substantive) comune, nu neapărat derivate din nume proprii în care, în principiu, sînt inevitabile. Precursorul DEX, DLRM58, are trei cuvinte la pagina 945 ce încep cu litera w și nu provin din nume proprii. Cuvintele ce încep cu q și y lipsesc complet. În 1961 apărea prima ediție a dicționarului de neologisme, în 1975 primul DEX, în 1978 deja a treia ediție a dicționarului de neologisme, iar în anul apariției DOOM (1982) prima ediție a dicționarului lingvistei Florica Dimitrescu (DCR, Dicționar de Cuvinte Recente). Vorbind doar de ultimul, apar în acesta cuvinte din sfera împrumuturilor de nume comune ce încep cu toate trei literele, deci consider că decizia de-a modifica alfabetul limbii române în 1982 adăugîndu-i pe q, w, y este cît se poate de firească.

Mai intervine discuția adaptării numelor comune menționate la alfabetul existent deja pentru a evita literele noi/„străine”: water-polo din DRLM58 este o prostie, în sensul în care nu avem nevoie de el, în română prin polo înțelegem în mod normal polo pe/în apă, de aceea avem special sintagma polo pe iarbă. Walkie-talkie (talkie-walkie) din DCR82 este îndeajuns de rar, încît să nu merite să-l scriem uăchi-tochi/uăki-toki. Și termenul comercial warant (deja parțial adaptat la română prin eliminarea din grafie a celui de-al doilea r din versiunea originală din limba engleză trecută prin franceză) e cu uz restrîns, încît să nu se adapteze complet devenind varant (ca pronunția franțuzească) sau uarant (ca cea mai fidelă grafie pentru originalul englezesc). Cît ne-am strădui să-l „românizăm” pe w, tot rămînem cu numele proprii ce-au terminologie comună științifică (weber, watt etc. și compuse ale lor). Dacă am insista cu uichend sau uischi, tot n-am putea argumenta că decizia din 1982 de „oficializare” a lui w a fost una greșită.

Incluzînd complet alfabetul planetar = englezesc, limba română este pregătită și în continuare pentru împrumutul fără număr al anglicismelor și nu impune o adaptare a lor la cutumele de grafie și pronunție ale limbii noastre, motiv pentru m-aștept ca DOOM3,4,5,.. să propună tot pe mouse, laptop, quarc, yoga etc. și nu pe maus, leptop, cuarc, ioga etc... Dar despre DOOM și adaptarea anglicismelor și cu altă ocazie.

---

[1] Că „Miss Terra” aduce a mister în multe limbi și n-ar fi ceva tocmai de dorit pentru un concurs...

[2] www.worldometers.info / data deschiderii paginii: 23.12.2021.

[3] https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_languages_by_total_number_of_speakers / data deschiderii paginii: 23.12.2021.

[4] Impropriu spus, e colecția de caractere sau logograme: https://en.wikipedia.org/wiki/Chinese_characters / data deschiderii paginii: 23.12.2021.

---

[i] Comunicarea internațională (criptată și folosită în era informaticii) apelează la un standard în materie de alfabet și de aceea n-ar trebui să mire că ceea ce considerăm în text drept alfabet planetar este https://en.wikipedia.org/wiki/ISO_basic_Latin_alphabet / data deschiderii paginii: 23.12.2021.