Un cuvînt la modă
într-o vreme pe care mulți dintre românii săraci de azi o regretă este cel
grafiat pionier. Astăzi, în uz nespecializat ,
îl mai auzi sau vezi (într-un context ce nu are legătură cu acele timpuri) cînd
dai peste „Un anume Vuia este unul dintre
pionierii aeronauticii mondiale”, deci cîtă vreme la nivel public nu uităm
de triada VVC , cuvîntul
nu poate deveni un arhaism.
Ortografia și
ortoepia sînt domenii ale abordării prescriptive asupra lingvisticii, de aceea
normele propuse (sau impuse) ar fi sau ar trebui să fie mereu motiv de
dezbatere, sigur, pentru cei ce vor să înțeleagă de ce și cum trebuie să scrie
sau să pronunțe. Cred că este mult mai greu de normat ortoepic decît
ortografic, deși majoritatea disputelor apar pentru chestiuni de grafie. Cum am
mai spus, consider că DOOM1+2+3 NU sînt
prin excelență dicționare ortoepice, deși au în titulatură acest lucru.
Singurul dicționar românesc de pronunțare (normare academică a pronunțării)
este cel citat în articolele anterioare (autoare Șoșa + Șuteu) și are, în
comparație cu DOOMX, dezavantajul că
este grav selectiv, avînd norma de pronunțare redată așa cum e corect prin alfabet
fonetic doar pentru cîteva mii de cuvinte, nu pentru zeci și zeci de mii. Fix pionier nu apare, dar norma sa academică
de pronunțare i-o deducem din normele ortoepice ale altor cuvinte să spunem
„înrudite”. Mai precis, structura morfologică este prezumată a fi din pion + sufixul de agent –ier, deși acest cuvînt pare/este direct
românizarea franțuzescului pionnier
(DEX, op.cit.). Dar verificăm aici https://www.cnrtl.fr/definition/pionnier
și vedem că, din punctul de vedere al limbii franceze, există o sufixare.
DEX2 ne dă explicit și
norma de despărțire grafică
la capăt de rînd: pi-o-ni-er, deci avem patru silabe grafice. Deducem că norma de
pronunțare ar fi în patru silabe și, pentru a o reda prin alfabet fonetic,
găsim în Șoșa+Șuteu la pagina 35 pentru artificier
transcrierea fonetică /a r t i f i č i i̯
e r/, deci în patru silabe pentru
pionier norma de pronunțare nu poate
fi transcrisă decît /p i o n i i̯
e r/, cu hiat între i și o
și cu un i semivocalic (sunet de
tranziție sau de evitare a hiatului între i
și e). Așa spune teoria, asta
este ortoepia.
Abaterile de la
ortoepie (presupunînd că aceasta este cunoscută vorbitorilor) țin de fiecare
individ în parte. Există mulți care nu pronunță după normă și strict în cazul
acestui cuvînt chiar nu am o problemă cu asta. Ei pronunță trisilabic / p i o ŋ i̯ e r /, indiferent de ce scrie
în dicționare sau ce spun lingviștii și, pentru completitudine, le redăm
acestora două mențiuni:
„[...] Printre tendințele fonetice mai importante din
limba română contemporană răspîndite mai ales la vorbitorii tineri trebuie
citată tendința de rezolvare a hiatului prin reducerea celor două vocale la un
diftong (ex.: zi̯ar)
[...]. Din sfera școlii un exemplu care apare des cu pronunțare greșită
explicabilă prin această tendință este substantivul pionier (și familia lui), la care nu se respectă
pronunțarea vocalică a lui i (ni-er
> ni̯er); […]”
„Sufixul neologic –ier se
pronunță corect bisilabic (cu i vocalic).
Pronunțarea lui greșită cu cele două vocale reduse la diftongul [i̯e] sau chiar
numai la vocala e produce confuzii
între sufixele –ier și –er. Corect se pronunță și se scrie artificier, brancardier, cabanier, casier,
infirmier, marochinier, patisier,
pionier, dar magaziner, paracliser, recepționer, tapițer, ziler […] ”
Ca paranteză, DOOM2
05/10 normează academic formele încetățenite drept patiser și zilier,
practic pe dos decît recomandarea Mioarei Avram în DOOM82 și Cuvintele... Dar nu despre asta voiam să
scriu. Revenind, dorința de-a pronunța printr-un diftong și trei silabe a lui pionier este o alegere personală cu care
putem sau nu să fim de acord. Oricum, este mai bine de folosit în trei silabe
așa decît forma de „buza șanțului” tot în trei silabe pioner... Unde ar putea fi o problemă este doar la faptul că
această scurtare a emisiunii sonore nu
este uniformă, adică vorbitorul parcă-și alege doar la acest cuvînt să „taie” din sunete. Pronunță el oare /a v i z i i̯ e r/ (4 silabe)
sau /a v i z i̯ e r/ (3 silabe), /ʃ a n t
i i̯ e r/ (3 silabe) sau /ʃ
a n t i̯ e r/ (2 silabe), /f i ʃ i i̯
e r/ (3 silabe) sau /f i ʃ i̯ e r/ (2 silabe) etc.? Adică e
bine cu alegerile personale, dar ar fi bună o consecvență... Asta e părerea
mea. Și aici nu e vorba neapărat de „lingvistica
logică matematică” (analogia ),
ci doar de faptul că vorbitorii nu-și pot justifica alegerile făcute, întrucît
acestea nu sînt bazate pe principii de limbă, ci aparent pe excepții punctuale,
de dispoziție/chef. Deci hai să ne grăbim în vorbire și să spunem și /c a b a n i̯ e r/ să „sunăm” mai
spanioli, că ăștia au an de an căpșuni/căpșune
de cules, nu?
