Dragă cititorule,

   Epoca scrisorilor a apus de mult, acum nici SMS-uri nu prea se mai dau. Dar se scriu mesaje electronice pe care le numim e-mailuri, nu ? O formulare obișnuită pentru mesajele neoficiale, familiare este „dragă X”, unde X e de obicei numele persoanei căreia i se scrie. Acum se pune problema dacă „dragă Mihai” e corect, sau e un dezacord, pentru că Mihai este un nume masculin, dar „dragă” e forma de feminin singular a adjectivului „drag”. De fapt, așa cum, din păcate, nu toată lumea știe, „drag” este un adjectiv cu trei, nu cu patru forme flexionare. „Drag”, „dragă”, „dragi”. „Drage” e forma de plural nearticulat a substantivului „dragă”, draga fiind nava ce decolmatează cursuri de apă. Celebra formulare „dragele mele” este o adresare neagramată către o mulțime de nave, nu către un grup de persoane de sex feminin.
   Că punctul ăsta e clarificat, rămîne de văzut cum „dragă Mihai” e corect. Acum și alte formulări tot corecte sînt: „dragă prietene”, „Mihai, dragă”. Substantivele „Mihai”, „prietene” sînt în cazul vocativ. Adjectivul trebuie acordat întrutotul cu substantivul, inclusiv în caz. Se înțelege astfel că „dragă” e un adjectiv în cazul vocativ. Dar ce înseamnă vocativul pentru un adjectiv ? Să încercăm la GALR (2005), pag. 149 din Vol. I: „Adjectivul drag are o situație specială, prezentînd la vocativ masculin sg. o desinență -ă, identică cu cea de la feminin sg. (N, Ac, V), indiferent de poziția exprimată față de substantiv: dragă domnule!, domnule dragă! (ca și dragă soră!, soră dragă!). Același adjectiv este folosit și cu forma de vocativ omonimă cu nominativ-acuzativul: prietene drag!, drag prieten!, dragul mamei băiat!, dragul meu copil!, dar niciodată cu desinențele specifice de vocativ masculin: *drage prieten!. Cu desinența -ule se poate folosi adjectivul substantivizat (dragule!), dar nu *dragule prieten!. Utilizarea formei cu -ă pentru V m. sg. în cazul lui drag presupune obligatoriu ocurența (sic! - n. m.) unei mărci specifice de vocativ (-e sau -ule) la substantivul comun regent: dragă băiete/băiatule! sau băiete dragă! (nu și: *dragă băiat! sau *băiat dragă!). Substantivele proprii masculine pot avea sau nu o marcă de vocativ atunci cînd sînt însoțite de adjectivul dragă: dragă Ion!/Ioane!, dragă Radu!/Radule!”. Așadar. și aici situația e clară: dragă Mihai! e ca dragă Ion!, corect.
  Parcă nu e completă o scriere de-ale mele, dacă nu aduc și argumente istorice. L-am găsit pe drag în dicționarul enciclopedic al lui Candrea (1928, vol. al II-lea, D-G, p. 432) cu etimologia vsl. dragu și precizarea de mai sus din GALR „dinaintea unui vocativ, se întrebuințează forma feminină dragă pentru amîndouă genurile: dragă prietene! dragă tată! dragă surioară!”. La Șăineanu (1929, p. 219) găsim două articole distincte: drag ca adjectiv cu etimologia „Slav. DRAGU, scump, prețios”, apoi ca „dragă m. si f. termen de gingășie ce se dă indiferent bărbaților sau femeilor”. La Scriban (1939, p. 445) apare o notă etimologică mai largă, anume: „drag, -ă adj.pl. f. -i (vsl. dragu, bg. sîrb drag, de unde și ung. draga, scump)”. Și aici există notița despre forma particulară a vocativului: „Dragă! termen de gingășie invariabil uzitat numai la voc. singular adresat indiferent bărbaților sau femeilor”. 
  Cazul lui Mihai e închis, poate niște precizări despre Ana și Mihaela, dragele de ele, ar mai fi utile. VA URMA. 

Despre o teoremă

  Îmi place mult să scriu despre originea cuvintelor. De multe ori fizica și matematica mi-au servit drept inspirație, iar pentru nota aceasta aleg un cuvînt ceva mai cunoscut celor ce-au trecut prin școală.

  Cuvîntul teoremă nu are o atestare netă ca vechime în limba română, cel puțin după MDA (2010, Vol. al II-lea, p. 1200) care îl plasează în secolul al XIX-lea într-un manuscris al inginerului Alexandru Costinescu (1812-1872) numit Geometria pentru studenții... din Academia mihăileană [Academia a funcționat între 1835 și 1847 la Iași]. Cum profesorul Costinescu a început să predea în 15.09.1837, avem deci o estimare aproximativă a primei apariții, să spunem 1840. Forma actuală a cuvîntului apare de la Candrea (1927) Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, în volumul T-Z, la pagina 1289, pe cînd în dicționarul lui Treboniu Dictionariulu Limbei Romane (1876, p. 1458) îl găsim drept theorema cu pluralul theoremate (analog pluralului grecesc θεωρήματα - nota mea), cu originea latinescul theorema și, mai departe, grecescul θεώρημα. Etimologia dată de Candrea este franțuzescul théorème, aceasta fiind mai departe preluată de DLRM (1958, p. 855) și apoi de toate edițiile DEX. Apare și în DN3 (1986) la pagina 1071 sub forma: cf. fr. théorème, lat., gr. theorema. Scriban (1939, p. 1311) îi dă etimologia: vgr. theórema, d. theoréo, examinez. 

  Cum spuneam în articolul despre filozofie, influența franțuzească indubitabilă asupra limbii române se face treptat spre finalul secolului al XIX-lea, astfel încît multe cuvinte își migrează la nivel de dicționar etimologia imediată acceptată în acel moment de la cuvinte latinești sau grecești (v. Treboniu mai sus sau Diaconovich (Enciclopedia română. Volumul 3: Kemet-Zymotic, Sibiu, 1904, p. 1079) unde cuvîntul apare scris fără h, dar fiind dat ca provenind din limba greacă)) la cele franțuzești corespunzătoare. Pierderea lui h (nu doar din theoremă, dar și din theorie și alte cuvinte cu prefixul theo-) din scriere este o aplicare a principiului scrierii fonetice (același ce-a determinat scrierea filozofie pentru pronunția filozofie a cuvîntului scris filosofie) și o găsesc a fi evoluția naturală în limbă a cuvîntului. 

  Dacă multe dintre cuvinte au deci o variație a etimologiei imediate, teoremă fiind unul dintre ele, trebuie să mergem pe filieră istorică pentru a descoperi etimologia completă. Pentru aceasta ne ajută Dicționarul Tezaur al Limbii Franceze de la adresa http://atilf.atilf.fr/, unde notița etimologică a lui théorème este (în traducerea mea):„Împrumutat din latina epocii imperiale theorema = propoziție, greacă θεώρημα = ceea ce se poate contempla, obiect de studiu și de meditație, derivat din θεωρειν = a observa, a contempla. O traducere alternativă a cuvintelor din greaca veche ar mai fi (din engleză după Ernest Klein „A Comprehensive Etymological Dictionary of the English Language”, Vol. al II-lea, Elsevier, 1967, p. 1603) : θεώρημα = priveliște, spectacol, pentru că θεωρος = spectator. 

Mr. X - un personaj ecscepțional

 Cartea doamnei Isabela Nedelcu 101 greșeli gramaticale conține în notița numărul trei de la paginile 28-29 regulile standard actuale de pronunție a literei x în cuvinte și exemple pentru aceste reguli. Sursa de inspirație a autoarei este DOOM2 (2005, retipărit în 2010), de unde redau aceste reguli (p. XXXVI) adăugînd exemple suplimentare:

 * Pronunțare cu grupul de sunete [ks] în patru situații:
   - cînd după x urmează o consoană (excursie, excepție, excelent);
   - la sfîrșit de cuvînt (lax, fix, pix, ax);
   - la început de cuvînt plus vocală (xilofon, xilograf, xerox);
   - uneori, între vocale, fără a exista o regulă (axă, laxativ, taxi).

 * Pronunțare cu grupul de sunete [gz] doar:
   - uneori, între vocale, fără a exista o regulă (examen, exista, exemplu).

 Păi variantele de mai sus nu epuizează toate posibilitățile, nu ? Cum rămîne cu situațiile cînd x urmează unei consoane, ca în numele istorice Xerxes și Artaxerxe ? Pentru a afla răspunsul, mergem și la DOOM (1982) și redăm de acolo (p. XII) regulile de ortoepie a lui x, de asemenea în cuvinte:

 * [ks] + consoană, la sfîrșit de cuvînt, la început de cuvînt + vocală și, uneori, între vocale.
 * [gz] uneori, între vocale.

  Observăm că regulile sînt aceleași, deci nu găsim nici aici un răspuns. Mai rămîne de verificat originea acestor nume. Ele sînt adaptările în grafie latină a numelor grecești pentru mai mulți conducători ai vechiului imperiu Ahemenid. Astfel, vechii greci scriau Ξέρξης (xi, epsilon, ro, xi, eta, sigma) pentru numele Xerxes, prin urmare, ambii x din grafia curentă în limba română se pronunță [ks] în cele două nume. De fapt, grupul de sunete [gz] este o invenție a limbii franceze, netransferată total în limba română, vezi exemplele exiger -- exige, exigeant -- exigent. 

Despre Bobotează

  Sincer, cînd m-am gîndit prima dată la originea acestui cuvînt (ieri, 06.01.2016), am crezut că vine cumva de la „botează” pronunțat de un bîlbîit. Vorbind serios, cuvîntul cu pricina face parte din familia celor cu etimologie să spunem în dispută. În ultima ediție din DEX2 (2009) e scris negru pe alb: „Probabil din apă + botează”. Doza de dubiu nu apare în DLRM (1958) -precursorul DEX-ului- unde este clar că provine „Din apă + botează” (p. 85).
  Mergînd și mai urmă la Scriban (SDLR mai jos, 1939, p. 181) dăm deja de o parte semificativă din răspuns: „Poate din Apă-botează, cum s'ar mai zice pin Ban. Hațeg, Maram, dacă nu din *Bogbotează, după vsl. Bogo-iavlenie, id., ori d. po- și botez. V. po- ).”
  Avem deci trei variante pentru etimologie, dintr-un foc. Merg mai departe la DER (1958-1966) al lui Alexandru Ciorănescu (CDER mai jos) unde cuvîntul este tratat exact după cum urmează: „ [...] Formație artificială, din sl. Bogŭ„Dumnezeu” și botează, constituită ca sl. Bogojavlenije „Bobotează” (Miklosich, Slaw. Elem., 15) și devenită pop., prin intermediul bisericii. Această explicație este tradițională de la Miklosich, dar a fost combătut constant de Pușcariu, Dacor., I, 437 și DAR (cf. REW 570), care pledează pentru apă-botează, formă care se aude încă în anumite regiuni din Trans., și pe care o consideră a fi cea primară. Totuși, această ultimă compunere cu greu ar putea fi autentică, deoarece este lipsită de sens (totdeauna s-a botezat cu apă, și nici un alt botez nu s-a numit altfel); este mai curînd o interpretare pop. a celei dinainte.". 
  Citindu-l și pe Tiktin (TDRG mai jos, 1903, Dicționar Român-German, Vol. I, p. 203) găsesc forma Boboteză cu explicația „LV. (literatura veche) auch (și) Bogoiavle'nie. [...] Et. Anscheinend Zusammensetzung v. ksl. (Aparent îmbinare a vechiului slavon) bogŭ <<Gott>> u. *bote'ză (v. a boteza').” 
  Pentru mine apare acum firesc întrebarea cum s-a ajuns de la o sumă de variante la una singură (cea din DEX) care este și cea mai îndepărtată de forma actuală, fiindcă particula bo- din structură nu este legată nicicum de apă. Dar sigur că DEX nu este versiunea oficială pentru o etimologie , ci DELR, ajuns de-abia la primul volum (literele A-B, EAR, București, 2011). Acest dicționar dă la pagina 252 următoarea versiune apropiată de cele de mai sus. Citez: „Et. nes. (etimologie nesigură), probabil apă-botează DA, CDDE 168, REW 570, CADE, DEX // Probabil apă-botează sau <--- po- + botez SDLR; rom. *bogbotează (v.sl. Bogŭ + rom. botează) TDRG, CDER 954.” 


 În esență o întrebare ca „De unde vine Bobotează ?” are un răspuns un pic complicat care începe cu „Păi ar fi vreo trei variante, mie plăcîndu-mi cea cu Bogŭ”.

Superlativul absolut modern?

   Cum șeful meu semiromân mi-a spus ceva în genul „Bă, eu nu-i înțeleg p-ăștia care zic hașănem”, tot el m-a determinat să scriu și despre „Bă, astăzi totul e tare, tare frumos, tare bun, tare prost, nimic nu mai e foarte bun, foarte prost”. Carevasazică, transformarea adjectivului tare în adverb marcă a superlativului absolut este de dată recentă, fiindcă altfel nu s-ar explica folosirea lui aproape obsesivă. Cum e întrucîtva imprimat în mentalul colectiv, avem impresia că obsesiile lingvistice sînt majoritatea de dată recentă, deci sigur o transformare post 1990 a vocabularului.
  Sensul de foarte apare încă de la Laurianu (1876) (Laurianu, August Treboniu (1810-1881)(1876) - Dictionariulu limbei romane. Tomu II, I-Z, p. 1434) sub forma „si ca forma de superlativu: ellu e tare supperatu = forte supperatu”. În Șăineanu (1929, p. 641) autorul spune că folosirea sa cu sensul de foarte este specifică Moldovei: „2. Mold. foarte tare bătrân”. În Scriban (1939, p. 1299) apare sub forma: „(În nord și cu adj., și cu adv.) un om tare bun, tare bine.”. În DLRLC (1955-1957), DLRM (1958), DEX (1975), DEX2 (1996), DEX2 (2009), MDA (Vol, 2, 2009) e păstrată această folosire adverbială pentru superlativul unui adjectiv sau adverb. În concluzie, o fi folosit (poate abuzat) el des în prezent, dar sigur nu e o invenție recentă.
  Ce e totuși ceva „de ultimă oră” este folosirea lui tare ca adjectiv în rol de nume predicativ în propoziții (fraze) eliptice de subiect și verb copulativ; „(Chestia asta e) foarte tare, frate!”. Sensul lui tare de aici nu e atestat în DEX (2009), pentru că e unul mai argotic, mișto, cool, senzațional („Tare, n-am ce zice!”). Tot recentă e și folosirea lui tare cu sensul de bun, valoros, de succes („Avem cel mai tare show de televiziune din țară”).

 

Mania lui „ca și”

 Probabil un efect de turmă îi determină pe mulți să adopte în vorbire construcții lingvistice stridente (ca să nu spun chiar ridicole) de genul omniprezentului hașănem pentru acronimul firmei suedeze Hennes & Mauritz AB. Dar pentru că romgleza e însăși un subiect prea vast pentru o postare de blog, încerc să dau acum un alt exemplu de inovație dăunătoare în spectrul lingvistic actual.
 Cei ce pretind a vorbi îngrijit au o fobie de cacofonii. De înțeles, și pentru mine o cacofonie reprezintă o consecință a unei educații precare. Pentru a le evita în vorbire, aceștia au inventat un „și” după prepoziția „ca”, atunci cînd urmează (în principiu) un substantiv ce începe cu litera „c”. Auzim astfel „ca și căpitan / comandant / coleg / cavaler, ...”. Este indubitabil că acel „și” are un rol estetic, păstrînd fluxul verbal aproape nemodificat (se rostește în plus doar o silabă). Alternativa la această găselniță nu poate fi decît renunțarea completă la particula buclucașă „ca” și înlocuirea ei cu un cuvînt ce nu produce o schimbare a sensului comunicării. Neexistînd însă o variantă unică pentru acest substitut, părîndu-ni-se dificil să zicem „din poziția de căpitan și-a condus echipa în 70 de meciuri”, „Cînd eram colegi, ne-am înțeles bine”, aș accepta pînă la urmă ca „și” să intre după „ca” atunci cînd vrem să evităm o cacofonie. În fond, îl folosim pe „întrucît” în locul lui „fiindcă”, l-am scos din vorbire pe „căci”, doar ca limba să sune cult. De ce mai contează un „și” în plus plasat strategic ?
 Deci, dacă „și”-ul previne o cacofonie, ce caută în construcții de tipul „ca și autor”, „ca și jucător”, „ca și mine” ? Nimic nu caută, desigur. Cred că aceia ce-l utilizează pentru rol stilistic nu se pot abține de la a-l băga peste tot, nesesizînd că-i superfluu. N-are nici rol estetic, nici rol gramatical. Am acceptat „Biserica Catolică”, „Banca Comercială”, „ca și coleg”, dar „ca și prieten” e deja prea mult. 

Ce mă exasperează

Pentru mine politețea trebuie fără excepție să fie combinată cu o cunoaștere temeinică a vorbirii corecte. Chiar și dacă nu deschidem dicționare sau gramatici, tot ar trebui să avem măcar un simț al limbii.

Mă oripilează situațiile - trăite din păcare destul de des - cînd cei ce vor să fie politicoși nu știu că limba literară s-a opus cu înverșunare (pînă acum cîștigînd) contaminării polisemiei verbului „a servi” cu sensul de „a mînca”. Îmi doresc mai mult decît orice (și exagerarea nu-i chiar atît de mare) ca o domnișoară zîmbitoare să mă întrebe „(Să vă prepar pentru) aici, sau la pachet ?” (că tot ne place engleza (românizată), am auzit la ei zicîndu-se „Here or to go ?”), în loc de jenantul „Serviți aici ?” de fiecare dată cînd trec pragul inexistent al locului ei de muncă și stau la coadă de multe ori răbdător să ajung în fața dumneaei.

Și pentru că e o întrebare (la care bineînțeles că merită răspunsul ”Nu, domnișoară, dumneata servești aici!”), îi răspund cu un fals calm: ”Mănînc aici”.

Notă: Greșeala asta de limbă nu e deloc nouă, e atestată încă din 1935 ! (v. Alexandru Graur, Puțină gramatică I, Ed. Acad. RSR, București , 1987, p. 158).