Ursul de aur, argint și... argou

 

Știre de pe www.berlinale.de: „Radu Jude’s Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (Bad Luck Banging or Loony Porn) wins the 2021 Golden Bear”[1]. Alt film românesc, făcut parcă special să șocheze criticii din vest, ajunge să cîștige cel mai mare premiu la un festival. Nici primul, nici ultimul. Totuși, eu scriu despre aspecte lingvistice aici pe blog, de aceea cred că titlul filmului merită niște (des)considerații.

Că balamuc e ales special ca să rimeze cu bucluc se vede din roverul de pe Marte, deci sărim peste. Primul cuvînt, babardeală, nu apare printre cele circa 175.000 de cuvinte din Dicționarul Academiei (fie în forma extinsă la 19 volume, sau cea condensată în final la două sub forma MDA II, 2010), ceea ce surprinde, pentru că foarte multe cuvinte toxice pentru urechi sensibile (pe care și dacă nu le știai dinainte, le vei stăpîni după oricare zece melodii ale trupei vocal-instrumentale Paraziții) sînt definite acolo. Abia în Dicționar de Argou (2007, autor G. Volceanov) găsim că babardeală este în argoul adolescenților un act sexual. Izul țigănesc al acestui substantiv este confirmat de Ciorobâtcă[2], ce ne dă țigănismul a babardi cu sensul de „a fura”, dar derivatul babardeală strict drept un act sexual. Un titlu de film, chiar și fără premiu asociat, induce – mai ales prin prezentarea în buletine de știri la radio și la televizor – notorietate, deci un cuvînt de nișă (cum poate este încă acest babardeală) poate ajunge foarte simplu către mase. Efectele folosirii unui cuvînt de argou obscen sau semi-obscen în titlul unui film nu sînt clar o descoperire a noastră și nici măcar una recentă și, în principiu, pot tria publicul, ferindu-i pe cei pudici (cîți or mai fi rămas printre noi) de o experiență potențial traumatizantă.

Banalitate: Celelalte trei cuvinte din titlu (familiarul bucluc, familiarul balamuc și tot mai familiarul porno) sînt și ele alese cu scopul de a stîrni interes cu privire la conținut, un element curent fără de care succesul comercial al unui film este destul de greu de imaginat, pentru că, nu-i așa, și ambalajul vinde. Una e „Moartea domnului Lăzărescu” și alta e „Cu ambulanța”.

Cu ce rămîneți din cele de mai sus: românii au mai șutit/cardit/manglit un premiu de prestigiu cu un (al cîtelea?) film care șochează în primul rînd prin titlu și, cel mai probabil, prin conținut. Totuși, pînă la sfîntul graal (Oscar), mai avem de pus și multă substanță, nu doar spoială. Sau măcar un trafic de influență mai de succes.

---

[1] ENG: „(Filmul lui) Radu Jude Babardeală cu bucluc sau porno balamuc […] cîștigă Ursul de Aur 2021”.

[2] Ciorobâtcă (Necula), C.-M. – Principalele surse etimologice ale argoului românesc, Management Intercultural, XVI, 1 (30), 2014.

Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună

 

Titlul acestui articolaș e un vers din Scrisoarea a III-a a lui Eminescu „pus în gura lui Baiazid Ildîrîm”. Un agramatism (mai ales în poezie[1]) este pardonabil prin „rima nu dădea, ritmul nu ieșea și <<și, oricum, ce știi tu despre metafore??>>”, adică printr-o umbrelă numită licență poetică. Dar un anacronism dintr-un dialog imaginar unde intră, tot la licențe poetice? Să mă explic.

Notița etimologică din „Dicționar de cuvinte călătoare” al lui Graur (p. 146) „amerind. furacan > sp. huracan > fr. ouragan[2] ne trimite la cuvîntul din limba taino hurakán (conform: https://www.cnrtl.fr/definition/ouragan), ce ar fi ajuns în Europa adus de spanioli pe la 1510 ca furacan și pe la 1526 scris și huracan. Ambele forme apar scrise și în limba franceză aproape concomitent.

Klein („A comprehensive etymological dictionary of the English language”, 1966, p.751) merge chiar mai departe și scrie că:

Deci este puțin spre deloc probabil ca Baiazid cu peste 100 de ani înainte să fi știut de furtunile teribile și spiritele malefice din Marea Caraibilor, nu? În forma adaptată din franceză, uragan este găsit de cercetătorii ILAR cel mai devreme în 1832 în revista „Albina Românească”(cf. MDA II, 2010), deci avea ceva istorie printre vorbitori pînă la folosirea lui de către Eminescu în poezia publicată în 1881, nu că ne-am gîndi la faptul că un dialog imaginar trebuie să folosească neapărat cuvinte existente în limbile turcă, respectiv română înainte de 1400. Îl las în final pe cititor să considere dacă Eminescu a comis o eroare și, dacă da, aceasta e și ea scuzată ca licență poetică.

 

 

---

[1] Ironie, chiar următorul vers conține un dezacord subiect – predicat și cel de după o formă greșită de articol posesiv genitival.

[2] Fluxul etimologic al lui Graur este același cu cel dat de Scriban (1939): uragán n., pl. e (fr. ouragan, sp. huracán, cuv. din limba Caraĭbilor). Vijălie impetuoasă și cu vîrtejurĭ care pornește din zona tropică și bîntuĭe pin Antile și împrejurimĭ. Fig. Colosală deslănțuire de pasiunĭ: uragan politic. – Fals orcan (Trans.), după germ. orkan.

Pastilă lingvistică despre iertare

Deunăzi mi-am adus aminte că citisem undeva (doar nu mai știu acum unde) că, deși românii în proporție covîrșitoare rostesc (rar, ce-i drept, în sensul că nu e un cuvînt din vocabularul de bază) cuvîntul spășit, etimologic ar fi corect să se scrie spăsit[1], adică ș-ul ar fi corect un s. Și DOOM (1982, p. 567) și DOOM2 (2005, p. 740) ne dau drept corectă forma spăsit, practic opunîndu-se uzului. Cum am ajuns la spășit? Prin atracție paronimică (fenomen ce explică multe așa-zise „etimologii populare”) după participiul verbal ispășit al verbului a ispăși, cu definiția din DEX2: 

ISPĂȘÍ, ispășesc, vb. IV. Tranz. 1. A suferi din cauza unei greșeli, a o răscumpăra prin suferință. ♦ A executa o pedeapsă privativă de libertate în urma condamnării; a expia. 2. (Înv.) A cerceta și a evalua paguba făcută (de vite) pe proprietatea altuia. [Var.: (înv.) spășí vb. IV] – Din sl. sŭpasiti „a mântui”.

Pentru completitudine, adică pentru a vedea din punct de vedere istoric legătura între cele două cuvinte moderne spăs/șit și ispășit, apelăm la cercetarea lui August Scriban și cităm din dicționarul său (p. 663, respectiv 1227):

ispășésc v. tr. (vsl. ispasti-ispašon și ispasati, a paște tot și [*fig.] a expia. V. ispas). Expiez (constat) paguba făcută de vite într’o semănătură.

spăsésc v. tr. (vsl. sŭpasti, a conserva, a salva, sŭpasŭ, salvare, salvator, compus ca și ispasti și popasti [V. ispășesc și poposesc]; ceh. spás, răscumpărare, nsl. spas, răscumpărător, spasovo, ispas, înălțarea luĭ Hristos). Vechĭ. Salvez, mîntuĭ, ispășesc: a spăsi o greșală. Azĭ. Fam. V. refl. Mă arăt spășit (smerit): ce te spăseștĭ așa? – Vechĭ și isp-.

Deși nici un etimon nu este cu ș, Scriban folosește ș pentru a ispăși, respectiv s pentru a spăsi/ispăsi. Ciorănescu în DELR, p. 734 definește verbul a spăși pentru a spăsi al lui Scriban.

DLRM (1958, precursorul DEX, p. 396) dă cuvîntul-titlu a ispăși cu varianta arhaică a spăși pentru „1. A plăti prin suferință o greșeală; a-și lua pedeapsa; a expia. 2. (Înv.) A cerceta și a evalua paguba făcută (de vite) pe proprietatea altuia.” Nu există verbul a spăsi sau adjectivul spăsit.

În concluzie, cuvintele ispășit și spăs/șit nu au etimologie comună (vezi Scriban) și este eronat să se dea etimonul sŭpasiti pentru cuvîntul ispăși(t), acel i în plus venind, de fapt, de la alt cuvînt în slava veche. Recomandarea de scriere și pronunție spăsit este o concesie etimologiei în defavoarea uzului (în contrapondere cu pricomigdală, unde DOOM2 reversează norma etimologică picromigdală din DOOM – vezi https://thescienceinmymind.blogspot.com/2015/04/prajiturica-prajiturelelor.html și https://thescienceinmymind.blogspot.com/2015/04/prajiturica-prajiturelelor-comentata.html )

---

[1]  SPĂSÍT, -Ă, spăsiți, -te, adj. (Înv. și fam.; despre oameni) Care se arată pocăit, smerit sau nevinovat. – Cf. sl. sŭpasiti. (DEX2 2009).

Cînd abandonăm banii

       

În limbajul curent din domeniul sportiv, cînd o echipă sau un individ nu poate participa la o competiție, auzim/vedem expresia că „X a declarat forfait” și se pronunță cuvîntul din urmă ca și cînd ar face-o un francez, forfe cu e deschis. Așa (scriere + indicație de pronunție) scrie în DOOM (1982, p. 235) și în DOOM2 (2005, p. 312).

Avem de-a face la nivel de normă cu un etimon neadaptat, așa cum spunem despre sutele de anglicisme ce-au invadat spațiul românesc după 1989. Doar că este o normare opusă variantei adaptate („românizate”) deja din DN3 (1986, p. 462) ce ne indică grafia forfet (cuvînt-titlu, cu forfait drept variantă) pentru cuvîntul definit ca:

„(Sport) Pierderea unui drept, ca penalizare pentru nerespectarea regulamentului de către un concurent sau o echipă. ◊ A declara forfet = a nu se prezenta la o probă sportivă la care era angajat. ♦ Sumă pe care proprietarul unui cal angajat într-o cursă este obligat s-o plătească dacă nu-l lasă să alerge”

DN3 oferă și plurarul lui forfet ca forfeturi, în timp ce pluralul variantei cu -ait lipsește în DOOM (unde este dat drept substantiv neutru), dar este dat explicit ca forfait-uri în DOOM2. Așa cum norma ne impune să vorbim engleză pentru hard disk, pentru acest termen ne impune să vorbim franceză. Dacă i-am spune forfet, am vorbi română. Plus că, în forma forfet, se face legătura cu adjectivul forfetar[1] pe care nu îl scrie nimeni forfait-tar, ca să evite inconsistența. La această legătură revin mai jos.

Etimologic, forfait este dat ca:

-          Din fr., engl. forfait (DEX2 1998/2009, DN3 1986),

-          Din engl., fr. forfait (MDA2 2010),

-          Din fr. forfait, engl. forfeit (MDN 2000)[2],

-          Cuv. Engl. (NODEX 2002)[3].

Analizînd pe scurt aceste patru etimologii imediate, respingem trei dintre ele, pentru că în limba engleză există doar forfeit (pronunțat fofit, cu o lung și i scurt). Mergem pentru început pentru francezul forfait la https://www.cnrtl.fr/definition/forfait unde găsim atît definiția care îl leagă de adjectivul forfaitaire (FORFAIT², vezi https://www.cnrtl.fr/definition/forfaitaire) ce l-a dat pe forfetar, cît și definiția cu caii (FORFAIT³) și extensia de sens în domeniul sportiv la descalificări prin neparticipare sau încălcarea regulilor. Etimologia lui forfait este:

-      * Ca formă de participiu pentru verbul forfaire format din prefixul for(s) provenit din latinescul foris („în afară”) și verbul faire provenit din verbul latinesc facere („a face”).

-     * Cu sensul de FORFAIT² (taxă fixă, preț fix fixat în avans) din fait (participiul lui fair) și for(t) cu sensul de taxă, influențat ca formă de FORFAIT¹ (greșeală gravă) ce e derivat din verbul forfaire cu sensul de a comite o greșeală gravă (în sarcinile sale). 

*    * Cu sensul de FORFAIT³ (descalificare în sport) TLFI îl dă ca împrumutat din englezescul forfeit (generat în engleză totuși din franțuzescul FORFAIT^1,2!). Să cităm acum exact notița din Klein, E. – „A Comprehensive Etymological Dictionary of the English Language (1966, 1967)” pentru forfeit și familia sa lexicală, vezi poza: 

 

  

Constatăm că, scris atît sub forma românească forfet, cît și sub cea franțuzească forfait, etimonul său imediat „fr. forfait” conține și sensul cu care cuvîntul este folosit în limba română în prezent, eventual cu sensul din franceză influențat de cuvîntul englezesc forfeit (https://www.ldoceonline.com/dictionary/forfeit). Prin existența lui forfetar, s-ar cuveni revenirea la ortografia forfet în DOOM3, dar ceva mă face să cred că și acest dicționar ne va îndruma (sau impune la nivel oficial) să scriem în limbi străine cînd scriem în limba română. 

Comentariu suplimentar:  Franțuzismul forfait este, pare-se, folosit între români și cu sensul din FORFAIT² ca preț fix, predefinit, doar că n-a pătruns în dicționarele românești. 

 

 

---

[1] Cu sensul din DEX de FORFETÁR, -Ă, forfetari, -e, adj. (Despre tarife, taxe, impozite etc.) Care este dinainte stabilit la o sumă globală și invariabilă. – Din fr. forfaitaire.

[2] MDN 2000 este echivalent cu DN4, doar că este publicat în singur autor (Florin Marcu) la Ed. Saeculum.

[3] Numit și DEX-ul moldovenilor, publicat de Litera, e abia a doua oară cînd îl citez.