Un cuvînt greu: (a) înierba

 

Ne propunem să găsim pentru cuvîntul înierba o interpretare/analiză din perspectiva fonologiei și a foneticii. Recurgem pentru început la analiza sa morfematică: avem prefixul în- ce precede substantivul iarbă căruia, pentru a ajunge la un verb de conjugarea I, îi substituim pe ă cu sufixul infinitival –a și apoi îi modificăm vocala în rădăcină. Prin urmare, putem forma trei domenii de interes: analiza (fonetico-fonologică a) prefixului în-, analiza temei verbale -ierba și analiza trigrafului –nie-.

1.       -ierba.

 

Fonologic avem adaptînd după Tătaru [1] /jerˈba/, deci cinci foneme ce constituie două silabe, ultima cu vocala accentuată ce coincide cu sufixul verbal. Recunoaștem diftongul ascendent /je/.

2.       în-

 

La prima vedere, am tinde să considerăm elementar două foneme /ɨn/. Lipim acum de morfemul de la punctul 1. și este totul gata în /ɨn.jerˈba/ (despărțire în silabe de inspirație morfematică) sau în /ɨ.njerˈba/ (despărțire în silabe fonologice după regula în care o consoană intervocalică (mă rog, aici e un diftong ascendent în a doua silabă) trece la silaba a doua). Pentru despărțirea scrisă la capăt de rînd, DOOM³ propune ambele variante ca și predecesorul său DOOM². Bun, și dacă e totul așa de simplu, de ce nu ne oprim aici? De ce menționez mai sus că avem 3 zone de analiză? S-o luăm cu-nceputul.

 

Să cităm articolul fonologului Andrei Avram „Interpretarea fonologică a lui [î] inițial în limba romînă” [2] :

 

„După [î] inițial pot să apară diverse consoane nazale, dar, de exemplu, nazala labială dintr-un cuvînt ca împărți numai în aparență este comutabilă cu nazala dentală (întări) sau cu cea velară (încălzi) etc. După [î] inițial, prin înlocuirea unei consoane nazale cu altă consoană nazală nu se obține niciodată un nou cuvînt sau o nouă formă gramaticală, deoarece fiecare nazală poate fi urmată numai de anumite sunete: [m], [n], [ń], [ŋ] etc. precedate de [î] inițial nu sînt comutabile, deoarece ele nu apar în aceeași poziție (urmate de aceleași sunete). Rezultă de aici că grupul [î] + nazală la început de cuvînt nu satisface condiția comutabilității ambelor elemente, condiție pe care A. Martinet o consideră indispensabilă pentru ca o succesiune de două sunete să reprezinte două foneme: «Două sunete succesive nu reprezintă cu siguranță două foneme distincte decît dacă sînt amîndouă comutabile, adică dacă e posibil ca înlocuindu-le printr-un alt sunet să se obțină un cuvînt diferit [3]. Prin urmare, la început de cuvînt, succesiunea [î] + consoană nazală reprezintă o singură unitate fonologică.»

 

Deducem că, în această interpretare, în înierba avem șapte litere și șase foneme. Totuși...

Împotriva interpretării monofonematice a digrafului în se exprimă profesorul ieșean Turculeț [4] (p. 161-163), iar dintre argumentele acestuia îl reținem aici pe cel mai simplu [5]: Dacă secvența sonoră [în] din [î̀ŋkă] și [stî̀ŋkă] este identică, atunci ar trebui s-avem aceeași interpretare fonematică.

 

Am identificat în înierba un cuvînt pentru care pronunția (și redarea acesteia prin alfabet fonetic) diferă în funcție de raportarea vorbitorului la structura morfematică. Reținem atunci că în înierba avem șapte foneme distribuite în silabația fonologică următoare: /ɨ.njer.ba/. Notînd acum redarea fonetică a cuvîntului, avem [ɨ͂ ɲ e r b a] cu ocuranța sunetului n muiat pe care în prezent o găsim doar în neologisme cu grafia adaptată precum vinietă, castanietă, respectiv xenisme de tipul lasagna. Ar mai fi și regionalismul îniepta pe care îl menționează și Avram, op.cit.  sau pronunțări regionale pentru cîine drept [k ɨ͂ ɲ e]. Aceasta este interpretarea fonetică prin două sunete a trigrafului nie, cînd n se pronunță în aceeași silabă fonologică cu diftongul /je/, deci nu se ține cont de structura morfematică a cuvîntului.

Pe de altă parte, dacă pronunțăm cu distingerea morfemelor (așa cum ne indică norma din DOOM pentru înnegrit, de ex.), avem pentru redarea fonematică /ɨn.jer.ba/ o altă redare fonetică, de data asta prin șapte sunete: [ɨ͂ n j e r b a]. Diferența dintre cele două moduri de pronunțare se observă practic: la articularea nazalei limba atinge (primul caz) sau nu palatul (al doilea caz). De fapt, ca să fim corecți, fenomenele coarticulatorii din rostirea acestui cuvînt redau perfect calitățile sau neajunsurile conceptului abstract de silabă. Cum spune Alexandru Rosetti, silaba este o realitate, dar nu una fonetică ci cel mult una convențională, adică fonologică. Peste aceasta intervine influența forțată sau nu a realității structurale sau etimologice. Ținînd cont de toate, putem ajunge la ceea ce lingviștii prescriptiviști consideră ortoepie.

 

---

[1] Tătaru, A., Dicționar... (vezi articolele anterioare pe blog).

[2] Fonetică și Dialectologie, Vol. IV, 1962, p. 7-22.

[3] Nota de subsol 3 de pe pagina 9 cu trimitere la nota de subsol 1 de pe pagina 8 = André Martinet, Un ou deux phonèmes?, în „Acta linguistica”, I, 1939, 2, p. 97).

[4] Turculeț, A., Introducere... (vezi articolele anterioare pe blog).

[5] Argumentația este mai amplă. Am optat doar pentru cea mai simplă (chiar simplistă) redare a sa.

Un diftong neobișnuit și pronunția hipercorectă

 

Într-un sondaj pe internet ce mi-a-nsoțit articolul anterior [1] am propus intenționat o grafie anti-1993 a cuvîntului nemaiîntîlnit, alta decît cea pe care o folosesc eu: nemaiântâlnit. Toți repondenții erau la doi douăzeci cu regula „de aur” a scrierii sunetului [ɨ]_AFI și m-au corectat in corpore la primul â. O persoană inteligentă m-a chestionat însă cu privire la acest cuvînt: care este diftongul din el?

Cristiana Aranghelovici, coautoare la DOOM² și DOOM³, în lucrarea sa Dicționar de Despărțire în Silabe (Ed. Niculescu, 2008, p. 236) ni-l prezintă „spart” drept ne-mai-în-tâl-nit. Dar asta este cu siguranță o despărțire în silabe grafice (potrivită pentru scrisul de mînă și despărțitul cuvintelor la capăt de rînd), deci nu una fonetică sau fonemică.

Ana Tătaru în Dicționar de Pronunțare a Limbii Române, p. 454, ne oferă prin intermediul AFI [2] redarea fonemică următoare: /nemajɨntɨlnít/, cu un singur accent pe ultima vocală /i/. Ne uităm la secvența de cinci foneme /majɨn/ și constatăm că avem două posibilități de silabație fonologică: cu diftong descendent - /maj.ɨn/ - sau cu diftong ascendent /ma.jɨn/. Pronunțarea hipercorectă este cea indusă de morfematică, anume /maj.ɨn/ cu o mică pauză între /j/ și /ɨ/, pe cînd cea ortoepică este cea cu diftongul ascendent /jɨ/. Acest diftong este în vorbire supus sincopării vocalei /ɨ/, astfel că în flux normal de vorbire auzim de fapt /ne.ma.in.tɨl.nít/. Diftongul /jɨ/ nu apare menționat în nici o lucrare de profil, pentru că se găsește doar în acest cuvînt compus prin alipire [3] (fiind condiționat de un i final semivocalic la final de prim cuvînt și un î ce-i urmează într-un alt cuvînt, iar cele două cuvinte se coarticulează). Trecînd acum pe terenul foneticii sintactice, avem dintr-odată o mulțime de exemple: N-a mai învățat nimic se pronunță (tot redare fonemică): /na.ma.jɨn.vǝ.ts͜a.ni.mik/. Există și-aici o dificultate de articulare a acestui diftong, de-asta /ɨ/ dispare, iar /j/ în lipsa lui „promovează” în vocală plină: /na.ma.in.vǝ.ts͜a.ni.mik/.

Pentru cine-a citit aceste rînduri și află abia acum de acest diftong „ascuns” și-ncă-și zice-n sine „n-are cum”, îl/o invit să silabisească cuvîntul nemaiauzit. N-are cum să-i iasă al’ceva decît: /ne.ma.ja.u.ˈzit/. Adică diftongul /aj/ din /maj/, în prezența vocalei /a/ ce-i urmează, dispare, iar semivocala /j/ este transferată la silaba următoare. Acum înlocuiți pe /a/ cu /ɨ/ și imediat găsiți raționamentul de mai sus. Cu deosebirea că /jɨ/ este mai greu de pronunțat decît /ja/.

---

[1] https://thescienceinmymind.blogspot.com/2023/02/anglicizarea-scrierii-ca-element-de.html

[2] Ca peste tot în acest blog, AFR = alfabetul fonetic românesc folosit în DOOM³ și predat uneori și la clasa a V-a, iar AFI (sau IPA = acronim englezesc) este alfabetul fonetic internațional.

[3] Ar mai fi și un pic forțat nemaiînțeles.

Anglicizarea scrierii ca element de ortoepie

 

Avîntul limbii engleze asupra românei din ultimii 30+ de ani nu putea să rateze un cuvînt: confort. În engleză se scrie cu „m”, pe cînd în franceză (de unde lexicografii noștri spun că l-am luat direct) se scrie cu „n”. Multă lume mai ales tînără vorbește fluent romgleza și deci se găsește în pericolul încălcării flagrante și, exagerînd voit, inacceptabile a normei ortografice scriind „comfort” și nu „confort”. Așa cum am mai arătat în alte articole aici și cum lesne ne putem imagina că ar funcționa normarea ortografică, este suficient ca o fracție semnificativă de oameni din audiovizual și presă scrisă să-nceapă să pună „m” unde (încă) trebuie „n”, că comitetul de doamne stimabile de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române (ILAR) format din doamna Vintilă Rădulescu să-l considere pe comfort drept valid pentru DOOM⁴, ca variantă pentru anticul confort sau chiar ca substitut.

Dar ce-ar fi de fapt să se schimbe norma de scriere, în afară de-a le da un nou motiv de supărare heitărilor anglicizării limbii? Păi eu susțin c-ar fi un element de normalitate în raport cu relația ortografie versus ortoepie a limbii române. O scriere cu „m” ar fi mai aproape de pronunția literară firească a cuvîntului scris confort, decît o scriere cu „n” ce e folosită constant de peste 100 de ani.

Academicianul Emanuel Vasiliu ne scria în lucrarea sa „Fonologia Limbii Române” (1965, Ed. Științifică) la p. 125 următoarele: „Înaintea consoanelor [f,v] nu se produce de obicei o ocluziune bucală completă pentru articularea consoanei [m]; în cuvinte ca învăț, înfăț avem a face, de fapt, cu o emisiune de aer prin cavitatea nazală, emisiune care începe în timpul articulării lui [î] și continuă în timpul în care organele articulatorii trec din poziția pe care o au pentru articularea vocalei [î], în poziția necesară pentru articularea consoanei [f] sau [v]. Notăm această varietate a lui [m] cu semnul [m̟]: [îm̟văț, îm̟făț] (învăț, înfăț).” Acest text este preluat ad literam în manualul universitar „Limba Română Contemporană” (1985) ce-i servește (și) în prezent drept suport principal de curs doamnei Camelia Stan pentru cursul de „Comunicare Orală” [1] ținut studenților „boboci” de la Literele bucureștene.

Un alt punct de vedere, de data asta de la școala ieșeană [2], este următorul:

„2.5.3.6. Consoanele nazale postvocalice implozive („sprijinite”) au, cel mai adesea, o articulație variabilă în raport cu consoana următoare:

-          [m̟] (constrictivă nazală labio-dentală) + [f,v], redată grafic prin <m> [am̟vón  tram̟vái̯] sau prin <n>: învăț, înfăș, în vis [îm̟văț  îm̟făș  îm̟vis]. În exemple de acest tip, unii vorbitori pronunță, sub influența grafiei, [n].”

Ultima remarcă a profesorului Turculeț este adresată de d-na Stan în cursul dumneaei menționat anterior:

 „Rostirea cu nazală modificată [3] este conformă normei ortoepice; rostirea cu nazală nemodificată [n] este hipercorectă”.

În concluzie, avem o altă neconcordanță a sistemului sunet – literă. Una fină, nu ceva ce găsești în DOOM, un dicționar la nivel de gimnaziu. Norma spune să scriem confort, în timp ce pronunțarea naturală aduce a comfort. Ar fi astfel „un pas înainte” anglicizarea scrierii sub presiunea masei enorme a vorbitorilor de limbă corporatist-amestecată, pentru c-ar mai elimina o excepție a scrierii în raport cu rostirea.   

---

[1] Coteanu, I. (coord.), 1985, Limba română contemporană. Fonetica. Fonologia. Morfologia, Bucureşti, EDP, p. 14−16, 18−25, 57−64, 70−76.

[2] Turculeț, A., 2018, Introducere în fonetica generală și românească, Iași, Ed. Demiurg, p. 217.

[3] N.n. În patru scenarii ce-ar corespunde tot atîtor alofone ale fonemului consonantic /m/.

Particularități ale corespondenței sunet-literă: valorile literei h

 

Am lansat de curînd un sondaj în grupul meu favorit de discuții cu subiecte de limbă română din rețeaua Facebook^©. „Cîte sunete sînt comune în cuvintele scrise prin litere hac, crah și cehi?” Am adresat-o intenționat neprecizînd vreun nivel al răspunsului așteptat, care, după cum cititorii acestui blog știu deja, poate fi după cum urmează: elementar, adică clasele a V-a/a VI-a sau DOOM³, sau științific/lingvistic (teoretic după materia predată la facultățile de litere). Lăsînd răspunsul liber, am numărat foarte multe răspunsuri cu numărul 1, care se încadrează nivelului elementar, clasa a V-a/DOOM³. Într-adevăr, din redările cu AFR [h a k], [k r a h], [č e h i] avem sunetul elementar comun [h]. Pe cei ce-au răspuns 2 îi bănuiesc c-au terminat de prea multă vreme clasa a V-a sau s-or fi gîndit la literele h și c. Dar au fost cel puțin două persoane ce-au ales răspunsul 0 (una dintre ele cu tot cu motivație din perspectivă fonologică) și despre acest răspuns corect urmează rîndurile de mai jos.

Încep prin a afirma că în prezent valorile fonetice ale literei h nu sînt (făcute) cunoscute. Se menționează la facultate (de ex. Univ Babeș-Bolyai din Cluj [1]) că fonemul /h/ are patru realizări (variante sau alofone), în funcție de situarea în cuvînt și de vocalele care îl urmează:

-          Neutrală ([h]) după /a/ ca în [h a k].

-          Palatală ([hˈ]) ca în [hˈi a t] sau [hˈ e ǧ e m o n i e]

-          Labială ([h°]) ca în [h a i̯ h° u i̯]

-          Aspirată ([hʰ]) ca în [d u hʰ].

(preluare după Bocoș et al., op.cit, p. 347-348, de unde am păstrat și notația din AFR).

Cercetînd altă sursă de fonologie, cum ar fi Emanuel Vasiliu, Fonologia Limbii Române, Ed. Științifică, 1965, p. 128, regăsim primele trei variante ale fonemului /h/, varianta aspirată fiind, în opinia noastră pe bună dreptate, omisă. Doar că aceasta este opinia fonologilor și ea nu constituie un răspuns sensu stricto la-ntrebarea pusă. Totuși ne dă indicii cum că în cele trei cuvinte propuse am avea cu adevărat trei sunete complet diferite. Perspectiva foneticienilor asupra problemei ridicate de litera h este și de data asta multiplă, adică neunitară. Există în literatura de specialitate două tratări să spunem „recente” asupra valorilor fonetice ale literei h. Una mai veche, din anii ’40, a profesorului Sextil Pușcariu (coordonatorul Atlasului Lingvistic Român) și alta din anii ’50 a profesorilor (mai ales) Petrovici și Rosetti ce se găsește în Gramatica Limbii Romîne, Vol. I, 1954. Prezentăm soluția problemei din ambele perspective și apoi concluzionăm.

SEXTIL PUȘCARIU („Limba Romînă”, Vol. II. Rostirea, Ed. Acad. RPR, 1959, p. 19-21)

Fricativa palatală hˈ (asemănătoare lui ich-laut din limba germană) ce se notează în AFI prin /ç/. Cităm:

„Un h se rostește ca fricativă palatală afonică – adică cu o deschizătură strîmtă formată de dosul limbii apropiat de cerul gurii tare – cînd este urmat de un i (arhitect, arhivă, arhimandrit, himeră, hiretisi, monahi, psihic..., în neologismele de origine grecească și înainte de e: arheolog) și, în rostirea celor mai mulți romîni, și cînd e precedat de i (ihtiologie, lihnit, tihnă, ...). Canalul prin care se scurge aerul între palatul dur și dosul limbii este și strîmt, și îngust, întrucît limba se lipește, la dreapta și la stînga, pe o porțiune mare de cerul gurii; la romîni însă apertura nu este tocmai atît de îngustată ca în germanul ich „eu”.”

„Fricativa velară afonică, rostită cu o deschizătură strîmtă la cerul gurii moale, notată în ALR prin χ [2], corespunde lui h în cuvinte ca duh, monah, paroh, mîhni, hlamidă, hram..., deci lui h final și în vecinătatea imediată a unei consonante. Tot cu χ se rostește în Muntenia h inițial în cuvinte ca haine. El se pronunță ca ch german în ach [3], dar mai puțin strîmt. [...] Nazala corespunzătoare o avem în cazuri ca înhăma, înhăța, inhala, ..., al căror n velar nu se pronunță cu ocluziune (ca n în încăleca, lîngă, ...), ci cu o constricțiune. Foneticește poate fi redat prin ŋ̟, adică prin ŋ cu o cruciuliță dedesubt.”

„Fricativa laringiană, pe care o însemnăm, după model grecesc, prin spiritul aspru (ˤ), este h inițial, cînd nu e urmat de consonante, și intervocalic, în afară de cazurile cînd e precedat sau urmat de un i. Cuvinte ca ham, hăț, hîrtie, herghelie, hoț, huli, pahar, behăit, ... le rostesc cei mai mulți romîni: ˤam, ˤăț, ˤîrtie, ˤerghelie, ˤuli, paˤar, beˤăit. Tot așa se pronunță în Transilvania cuvinte ca haină (ˤaină).”

GRAMATICA ACADEMIEI (Vol. I, Ed. Academiei RPR, 1954, p. 95)

„În prefixul arhi- în locul fricativei laringale se rostește o fricativă palatală, articulată în locul unde se articulează și oclusivele kˈ, gˈ și e notată fonetic hˈ (de exemplu arhˈitekt). La fel se rostește și h din grupul rh cînd e urmat de e (arhˈeolog). Cînd grupul rh este urmat de a, o, h este rostit ca o constrictivă velară, notată fonetic χ (de exemplu arχaik = arhaic). La fel se rostește h și în grupul hn (odiχnă, tiχnă). Mulți vorbitori, originari mai cu seamă din părțile Dunării, n-au în rostirea lor alt h decît pe cel velar. Ei rostesc χaină, χan, χr^ean, maχmur, în loc de haină etc., iar în loc de hi și hⁱ [4]au hˈi (hˈiχot = hihot, monahˈ = monahi). Variantele χ și hˈ ale lui h, hⁱ nu sînt remarcate de vorbitori; ele sînt egal de literare ca h, hⁱ.”

Constatăm o diferență de abordare pentru tihnă, odihnă, lihnit, percepute cu ich-laut de Pușcariu, dar cu ach-laut de Petrovici. Cred că nu e atît o diferență de percepție, cît efectiv faptul că există două variante (sub) dialectale sau idiolectale. Dacă DOOM³ ar fi un dicționar real de normare a pronunției limbii române, ar înclina spre varianta ach-laut.

Concluzionăm că litera h reprezintă în alfabet trei sunete distincte (după modul de articulare). Folosind AFI avem [h a k], [k r a x], [ʧ e ç^j]. De asemenea, și fonemul /h/ posedă trei alofone, definite însă strict în raport cu vocala ce-i urmează.

---

[1] Citare ca de obicei prin Bocoș et al., Limba Română Contemporană. Teoria și practica analizei fonetico-fonologice., Cluj-Napoca, 2019.

[2] Foarte aproape de ca aspect notația din AFI /x/. Vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Voiceless_velar_fricative

[3] De unde și numele de ach-laut.

[4] „Sunetul hⁱ e produs ca h nemuiat, cu deosebirea că dosul limbii e în poziția lui i, ceea ce dă fricativei laringale timbrul i.”