O minciună repetată devine adevăr

 

Articol conex: https://thescienceinmymind.blogspot.com/2021/11/limba-o-fac-ignorantii.html (și cele citate acolo)

În 2014 apărea o broșurică academică (cu autoare toate numele celebre de la ILAR [1]) scrisă special pentru „pisi” și „iubi” al ei intitulată catchy „Ești COOL și dacă vorbești corect”. Să cităm de la pagina 87 un exercițiu pentru „pisi”:

„1. Caută în DEX sensul perechilor de cuvinte: a emigra – a imigra, a investi – a învesti, infirmat – informat. Explică de ce nu sunt folosite corect cuvintele evidențiate, în exemplele de mai jos, pe care le-am auzit la televizor și la radio:

O serie de puteri cu care sunt investiți

Două luni rămase până la investirea oficială în funcție

Informația n-a fost confirmată, dar nici informată.”

Probabil cu referire la exercițiul 1. este și exercițiul 3. de mai jos: „3. Dacă auzi și tu la radio și la televizor astfel de greșeli, notează-le și arată de ce s-au produs!”.

Derulăm șapte ani și, într-o senină zi a anului 2022, deschide „pisi” DOOM³ la pagina 673 (numărul paginii din prima tipăritură, cea cu greșeli [2]) și citește că varianta acceptată de scriere și pronunție pentru verbul a învesti este și a investi (practic, prin aceasta, deși DOOM³ nu e un dicționar de normare semantică, verbul a investi devine polisemantic prin preluarea sensului lui a învesti). Îi zice lui „iubi” al ei: „Vezi, mă prostule, că ce zice ăla la televizor e bine? Mai lasă-mă cu broșura ta de la academie și cu prostiile profului de română cu paronime sau cum dreacu’ le zice, iete-aci!”.

Mai poți să zici ceva? Aceleaș platitudini rar informate: „lingvistul observă limba cum e folosită și alege să normeze periodic variantele cele mai întîlnite”. Șa doua: „ce astăzi e greșit mîine va deveni corect și ce astăzi e corect mîine va deveni greșit”. Dacă nu vă place, puteți imigra din țara asta. Granițele sânt încă deskise.   

P.S. Pentru cine nu știe, cohorta de autoare de la GLRG a muncit în 2022 pentru a scoate ediția a doua a acestei gramatici în acord cu DOOM³.

---

[1] B. Croitor, A. Dinică, A. Dragomirescu (între timp directoarea institutului – n.m.), C. Mîrzea Vasile, I. Nedelcu, A. Nicolae, I. Nicula, M. Rădulescu Sala și R. Zafiu.

[2] Pe larg aici: https://thescienceinmymind.blogspot.com/2022/04/erata-la-erata-la-doom3.html

Limitele unor reguli „academice”

 

DOOM³ (2021) aduce la rang de artă enunțul de reguli și excepții în secțiunea sa introductivă. Orice întrebare ai avea, se găsește undeva o regulă sau o excepție ce-o acoperă. Trecînd peste lista aparent interminabilă de scăpări de ortografie și inadvertențe din corpul dicționarului, ar trebui să reținem că regulile-i și mai ales excepțiile-i sînt totuși „sfinte” pentru școlari. Însăși GLRG s-a rescris parțial în 2022, să fie pusă în acord cu modificările de norme de grafie din DOOM³.

Am mai spus în alte ocazii aici pe blog că secțiunea cea mai stufoasă de reguli de despărțire a scrisului la capăt de rînd [1] este, mai ales la nivel de adult, perimată, cum recunoaște și cartea însăși la pagina 148, pentru că adulții mai scriu foarte puțin de mînă în prezent. Prin urmare, orice „despărțire în silabe” practicată în scris în școală ar trebui să aibă același rol cu cea din vorbire, adică să ne ajute în a pronunța limpede cuvintele. De aceea, sînt de părere că modificarea de abordare dintre DOOM¹ al Mioarei Avram și DOOM^2,3 (anume despărțirea la capăt de rînd se face preferabil după pronunțare și nu după morfologie [2]) este lăudabilă.

Să luăm regula 1.2. de la pagina 154: „În general, dintre două litere-consoane aflate între vocale, cea dintâi rămâne pe primul rând, iar a doua se trece pe rândul următor” cu secțiunea „consoane identice” și exemplele „fortis-simo, in-navigabil, inter-regional, în-nădi, sân-nicolean, sub-bibliotecar”. Recunoaștem în cele cinci cuvinte românești sugestia de despărțire morfologică în dauna celei după pronunțare. Mai precis, separarea grafică „i-nnavigabil” ar corespunde pronunției reale redate cu alfabet fonetic drept [i.nːa.vi.ˈga.bil] [3]. Totuși, fiind nevoiți să-l despărțim în scriere la capăt de rînd, ar trebui s-o facem „in-navigabil”. Dar ce ne facem cu fortissimo, ce-i un xenism (italienism)? Chiar așa, cum ar trebui despărțite la capăt de rînd aceste neologisme identice în scriere cu limba originală? După regulile limbii române aplicate orbește sau după cele italienești (ca fapt divers, unele englezești nu există!)? De ce? Dacă n-am fost (încă) în stare să-l adaptăm grafic (de exemplu, eliminarea literei duble cu particularitate fonetică [4] italienească), atunci de ce i-am separa cele două litere la capăt de rînd? Tocmai ce spusesem că despărțirea la capăt de rînd ar trebui să ne-ajute cu pronunția, or aici despărțind cuvîntul ca „fortis-simo”, sîntem invitați să pronunțăm cu doi s îngrămădiți, ca și cînd or ne-am bîlbîi, sau am avea două cuvinte inexistente (fortis, simo) separate de o mică pauză în vorbire. Probabil că autoarele DOOM s-au inspirat din despărțirea italienească [5] pe care-o copiază. Doar că aceasta este pur structurală, în nici un caz fonetică (adică să replice sau să inducă pronunția).

Trecînd la cuvîntul redat grafic cappuccino (numele băuturii, cuvînt tot din limba italiană), din nou în corpul dicționarului (p. 338) se preia „silabația” italienească cap|puc|ci|no [6]. Nici aceasta nu ne ajută defel cu pronunția sa, anume varianta din DOOM³ („kapučino”) sau varianta ei „savantă” cu alfabet fonetic internațional ([ka.pu.ˈʧi.no]). Pe de altă parte, tot cuvîntul italian pizza („românizat” parțial în „pizză”) este sugerat spre despărțire la capăt de rînd pi-zza/pi-zză, în contradicție atît cu Dicționar de Despărțire în Silabe (Ed. Niculescu, 2008) al uneia dintre autoarele DOOM³ (C. Aranghelovici, p. 270), cît și cu norma italiană [7], cît și cu „tratamentul” celorlalte două cuvinte. Deci o inadvertență, o excepție de la regula menționată la pagina 154. Toate cele trei exemple de xenisme au literă dublă pentru un singur sunet.

Concluzionăm că, dacă se insistă pentru o despărțire la capăt de rînd a unor cuvinte din alte limbi, să se urmeze, ca în cazul cuvintelor românești, linia pronunției, deci ca-ppu-cci-no, pi-zza, forti-ssimo. Și asta în mod unitar.  

 

---

[1] Percepute de către publicul larg impropriu drept „reguli de despărțire în silabe”, doar că silaba este un element fonetico-fonologic, deci nu unul de scriere cu litere, ci unul de scriere cu semne din alfabetul fonetic pentru a reda concret și cît mai fidel pronunția standard.

[2] Adică se preferă (dar nu se interzice a doua) de-ze-chi-li-bra lui dez-e-chi-li-bra.

[3] Am folosit alfabetul fonetic internațional adaptat la limba română. Sunetul [nː] este un „n lung”, practic un alofon suplimentar (în raport cu cele categorizate) al fonemului consonantic /n/, derivat strict din pronunția concretă a literei duble. Aceasta din urmă în exemplele date este justificată morfematic.

[4] Fortissimo se pronunță [for.ˈti.sːi.mo], cu „s lung”. Recunoaștem aici că-n italiană digraful ss intervocalic este „s lung”, pe cînd grafemul s intervocalic este pronunțat [z].

[5] https://dizionario.internazionale.it/parola/fortissimo „for|tìs|si|mo”.

[6] https://dizionario.internazionale.it/parola/cappuccino

[7] https://dizionario.internazionale.it/parola/pizza

Despre a lua din istorie ce trebuie

 

Cercetînd lucrările canonice de gramatică modernă sau nu a limbii române, putem oare găsi un răspuns simplu și la obiect la întrebarea de ce verbul a lua are două rădăcini în flexiune, anume eu iau cu varianta tu iei, dar noi luăm?

Găsim în GALR 2008, Vol. I, p. 562 că „Radicalii supletivi [1] (vezi a fi, a lua) și cei cu reduplicare [2] (vezi a da, a sta) au explicații etimologice, unele forme fiind moștenite ca atare din latină, altele explicabile prin evoluții fonetice”. Avem un punct de plecare și să urmăm acum calea gramaticienilor.

În GA II 66, Vol. I, p. 294 găsim laconic (n.n. despre verbul a lua): „Și aici cele două rădăcini se explică prin diferența de accentuare”. Trimitere este către verbele a mînca și a usca, unde există există un număr diferit de silabe pentru cele două forme de radical și în cea cu un număr mai mare accentul este „deplasat spre dreapta” cu o silabă. Avem în acest caz că formele cu i din paradigma lui a lua sînt monosilabice cu accent pe a, în timp ce formele cu l sînt plurisilabice nemaifiind accentuate pe prima silabă. Totuși lipsește explicația de ce o formă începe cu i semivocalic, iar alta cu l.

Mergem acum la GA I 54, Vol. I, p. 296, care vorbește despre verbul a mînca astfel: „Diferența de accent în flexiune a creat două rădăcini diferite la prezent: mănînc- și mînc­- ; forma din urmă a luat naștere prin sincoparea vocalei a doua atunci cînd era neaccentuată.” Două pagini mai tîrziu, despre verbul a lua, găsim același text ca în GA II, op.cit.: „Și aici cele două rădăcini se explică prin diferența de accentuare”.

Rezumînd, „evoluțiile fonetice” explică non-unicitatea radicalului verbelor a mînca, a (se) usca și a lua. Redăm în final, prin fotocopiere, argumentația lui Timoteu Cipariŭ [3] din lucrarea sa Gramatecʼa Limbei Romane. Partea I. Analitica. (București, 1869). Pe baza acestor fapte expuse de Cipariu, căderea lui l în scriere de la începutul formelor liau, liei (ce nu aveau consoana în pronunție) este un fapt firesc în esență de normare ortografică (adaptare a ortografiei la pronunție). Încă din primul dicționar de ortografie al lui Pop (1909, p. 98) paradigma include doar formele cu triftong și diftong și coincide complet cu cea din prezent: 

 

 

 

 

---

[1] Supletivism = Formă de neregularitate a radicalului, manifestată prin apariția, în paradigma aceluiași cuvânt, a mai multor radicale fără nicio legătură fonetică explicabilă sincronic. (GBLR 2016, p. 669)

[2] Reduplicare = Prin reduplicare se denumeşte un tip de flexiune arhaică ce caracterizează faza premergătoare dezmembrării unităţii lingvistice indo-europene; reduplicarea constă în realizarea flexiunii prin dublarea unei silabe. (DȘL, 1997, p. 401)

[3] Forma Timoteu Cipariŭ este luată de pe coperta ediției din 1897 a lucrării sale Compendiŭ de Gramatica Română pentru scólele primarĭ și secundarĭ.