Exerciții simple cu răspunsuri simple (?)

 

Mă inspir din nou din programa (veche) de gimnaziu cu „prelungire” în examenele de admitere la drept sau poliție și formulez o problemă standard, din nou, aparent elementară:

Cîte litere și cîte sunete sînt în cuvîntul unghi? Dar în pleoapă?

UNGHI

Cu două întrebări formulate așteptăm două răspunsuri. Prima privește literele; numărînd, avem cinci litere, deci deja jumătate din sarcină este rezolvată (asta la un test grilă cu patru sau cinci variante elimină de obicei două dintre ele). Să numărăm acum sunetele. Nu este atît de evident ca la litere, așa că propun cititorului cîțiva pași intermediari pe care îi cred utili. Primul pas: determinăm literele ce-ar putea reprezenta sunete vocalice. Avem două litere u și i care pot reprezenta sunete distincte, ambele teoretic vocalice. Al doilea pas: în formularea din exercițiu ne lipsește un element de bază al nivelului de pronunțare, anume accentul (de intensitate sau tonic). Accentul separă adjectivul veselă de substantivul veselă, deci să vedem ce cuvînt a dorit autorul să folosească? Desigur, cele două opțiuni ar fi unghi sau unghi. A doua este o variantă agramată a formei de plural nearticulat a substantivului unghie, deci o excludem, rămînînd cu unghi. Accentul ne ajută în determinarea silabației (pasul al treilea). În acest cuvînt, conform normelor derivate din uzul său general acceptat, avem o singură silabă [1], deci ultima literă nu desemnează o vocală, acel i putînd atunci avea în teorie următoarele valori elementare fonetice: semivocalic, i șoptit, respectiv i fără valoare sonoră [2] (sau i zero fonetic) [3] . Recunoaștem acum formațiunea (trigraful) ghi, deci vom avea în mod cert trei sau patru sunete, întrucît acel haș este și el zero fonetic (ca în limba italiană).

A cincea literă (i) a cuvîntului reprezintă, conform DOOM82, op.cit., o literă ajutătoare, în notația din DOOM2 10 valoarea-i nefonetică fiind desemnată prin [∅]. De fapt, DOOM2, op.cit., ne furnizează un prim răspuns la doua întrebare: transcrierea fonetică ar fi [u n g’] (scris și [u n ǵ]), deci avem trei sunete, ultimul fiind sunetul [g’] în realizare cu i zero fonetic (spre deosebire, de ex., de [g’ i d] (ghid) în care i-ul se fonetizează, ba chiar capătă valoare vocalică). Singurul dicționar ortoepic al limbii române (în sensul în care cuvintele listate au mereu transcrierea fonologică în conformitate cu ceea ce este cunoscut drept alfabetul fonetic tradițional al limbii române), Șuteu, Șoșa, op.cit., confirmă la pagina 229 existența a doar trei sunete în [u n g’], iar despre digraful gh autoarele susțin că el ar reprezenta o literă compusă (p.252).

Acesta (cinci litere, trei sunete) este răspunsul pe care, în mod normal, corectorii unui examen s-ar aștepta să-l vadă bifat, în ciuda formulării generale a întrebării. Trei sunete este, indubitabil, parte din răspunsul corect la întrebarea pusă complet: În conformitate cu DOOM2 [4], cîte litere și sunete sînt în cuvîntul unghi? [5] Pentru aspectul riguros fonologic (mai precis descompunerea în trei sau patru foneme a lui unghi, în funcție de interpretarea mono sau bifonemică a structurii sonore [g’i]) trimit la Iordan, I., Robu, V., Limba Română Contemporană, EDP, 1978, p. 139.

PLEOAPĂ

Din nou două întrebări ce-așteaptă două răspunsuri. Prima este cea mai simplă. Numărăm șapte litere și, din nou, într-un examen am putea elimina jumătate dintre opțiuni. Rămînem să numărăm sunetele. Aplicăm metoda de la unghi. Identificăm prima dată patru litere (e, o, a, ă) ce pot servi drept grafemele unor vocale, deci posibile purtătoare de accent și formatoare de silabe. Pentru aceasta, ca în cazul lui unghi, căutăm norma comună (academică) pentru accentul de intensitate. În toate cele trei surse din notițele de subsol 2 și 3 găsim accentuarea: pleoapă. DOOM82 ne dă la pagina 466 și silabația academică: pleoa-pă. Din patru posibile vocale am rămas cu două, sunetele ce corespund literelor e și o avînd deci alte valori decît cele vocalice. După IOOP V/DOOM & DOOM2/Șuteu-Șoșa silaba [p l e̯ o̯ a-] constituie o realizare de două consoane plus un triftong, deci în total cinci sunete, e și o reprezentînd prin litere semivocalele e̯ și o̯. Cealaltă silabă are două sunete, deci întregul cuvînt are șapte sunete.

Într-un examen cu bibliografia DOOM2/3, șapte litere, șapte sunete este varianta pe care o vor valida corectorii. Pînă în acest punct, un cititor avizat nu ar trebui să găsească nici un element de noutate. Dar dacă am ieși din sfera DOOM2 și am considera cercetarea lingvistică în ansamblu? Cea care ne spune că în unghi sau unchi avem nu trei foneme, ci patru și că n din acest cuvînt este de fapt cu totul alt sunet decît n-ul din nas, anume este nu doar consoană nazală și dentală, ci o alofonă palatalizată velar - deci o transcriere corectă ar fi mai degrabă [u ŋ́͗́ g͗́ ^i̥] -  iar aceasta precede alofona palatalizată [ǵ] a velarei /g/ însoțită de alofona asilabică /i̥/ a vocalei palatale /i/ (Iordan, Robu, op.cit., p. 141).

Există în accepțiunea cercetătorului Ion Calotă [6] o a opta vocală a limbii române [7], notată prin ö (/ö/ sau [ö]) căreia îi corespunde mereu digraful eo sau cu cratimă e-o. După Calotă, aceasta este vocalizată în cuvîntul vreo, în cuvîntul compus deodată, sintagma le-o (+verb) ș.a., substituind mereu diftongul [e̯o]. Anticipînd, triftongul academic [e̯ o̯ a-] devine diftongul [ö̯a], găsit și în adjectivul leoarcă. Conform ipotezei existenței celei de-a opta vocale, ce poate, în prezența lui a, deveni semivocală, cuvîntul redat prin litere pleoapă are doar șase sunete, anume: [p l ö̯ a p ă] (Calotă, op.cit., p. 93). Argumentația lui Calotă combate o tratare inițială a romanistului Alf Lombard susținută de Al. Graur în paragraful 125 din Mic Tratat de Ortografie (1974, p. 119, retipărit de Ed. Humanitas în 2009, p. 136) care propune pentru diftongul [e̯o] varianta [ö̯o], pe care  Calotă o consideră nerealizabilă.

La final încă două precizări:

a)      Calotă vede 30 de diftongi în limba română (p. 11, incluzîndu-l printre ele pe cel particular rezultat din existența celei de-a opta vocale), în timp ce Flora Șuteu (Influența Ortografiei asupra Pronunției Literare Românești, 1976, p. 203) ne spune că sînt doar 23 (fără a-i menționa exact!) și deplînge faptul că IOOP III (și la cîțiva ani apoi și DOOM82, respectiv DOOM2 10) tratează doar 8 dintre ei. Iordan și Robu, op.cit., p. 152-154 identifică 24 de diftongi, iar pe pleoapă îl văd cu triftong. 10 ani mai tîrziu, în Dificultățile Ortografiei Limbii Române, p. 70-71, Șuteu redă explicit un număr de 25 de diftongi (13 ascendenți SvV și 12 descendenți VSv).

b)      Cercetările recente (Ioana Chițoran, The Phonology of Romanian, De Gruyter, 2002) folosesc conceptul de glide (tradus din engleză în română prin glid sau sunet de tranziție [8]), astfel că structura vocalică [9] este mult simplificată. Chițoran (op.cit., p. 7) propune cele șapte vocale „clasice”, alături de două glides/sunete de tranziție (IPA j și w – ce corespund în principiu semivocalelor /i̯/ și /u̯/, dar care pot avea și alte realizări sonore, cum ar fi i șoptit) și doar doi diftongi, IPA e̯a și o̯a. Pentru unghi autoarea propune reprezentarea IPA ung^j (p. 17).

 

Concluzionînd, fonetica și fonologia sînt printre cele mai dificile discipline lingvistice și aici punctele de vedere ale cercetătorilor sînt eminamente divergente. Pentru un examen se poate opta pentru soluțiile simpliste din DOOM2/DOOM3, dar acestea nu sînt chiar ([ḱ a r]_DOOM sau [k^j a r]_Chițoran sau [ḱ j a r]_Iordan/Robu), cum spun americanii, the whole story, ci, mai degrabă, the tip of the iceberg.

---

[1] IOOP V 95, p. 257.

[2] DOOM 82, p. XI; DOOM2 10, p. XXXI.

[3] Șuteu, F., Șoșa, E., Dicționar Ortografic al Limbii Române, Ed. Vestala și Atos, București, 1993, p. 10.

[4] Probabil și DOOM3, pentru că nu m-aștept la modificări la partea de pronunție și transcriere fonetică.

[5] Acest argument l-am considerat necesar. În cazul unui examen avem o situație particulară (în care ipotezele neexplicite ale întrebărilor sînt date de bibliografia de examen), pe cînd în cazul unui sondaj în mediul Facebook^© ipotezele trebuie formulate explicit, pentru a nu influența răspunsurile (v. mai precis https://thescienceinmymind.blogspot.com/2021/12/dezvaluie-ne-subiectul-te-rog.html și cele două comentarii).

[6] Contribuții la Fonetica și Dialectologia Limbii Române, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1986, p. 12.

[7] Inutil de spus că cele șapte sînt /a, ă, e, i, î, o, u/. Dintre ele, doar /a/ și /ă/ sînt „vocale absolute”, adică rămîn vocale în diftongi și triftongi.

[8] Academia Română, Instit. de Lingv. „I. Iordan – Al. Rosetti”, Dicționar Englez-Român, Ed. a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, 2004, p. 414.

[9] Șuteu, Dificultățile..., p. 47, unde sînt date șapte vocale și cinci semivocale (cu tot cu i afonizat) din care s-ar forma cei 25 de diftongi.

Dezvăluie-ne subiectul, te rog!

 

În grupul din rețeaua de socializare virtuală Facebook^© numit Gramatica Limbii Române am lansat pe 06/12/2021 un sondaj cu o întrebare aparent inocentă:

În conformitate cu regulile gramaticii clasice și ignorînd subiectul logic, într-o propoziție putem avea:

a)      Nici un subiect gramatical – 2 voturi pînă pe 15/12/2021, 0 UTC.

b)      Un singur subiect gramatical - 34 de voturi pînă pe 15/12/2021, 0 UTC.

c)       Două sau mai multe subiecte gramaticale – 1[1] vot pînă pe 15/12/2021, 0 UTC.

d)      Nu știu, nu-mi pasă, nu răspund – 4 voturi pînă pe 15/12/2021, 0 UTC.

Cei care au dorit să participe la sondaj au fost în proporție covîrșitoare (34/41 ~ 83%) în favoarea variantei cu un subiect. Doar unul. Cei ce-au ales „nici un subiect gramatical” propun să fie excluși din discuție din motivul următor: nu este clar dacă s-au gîndit fie la propoziții neanalizabile („Mihai?”, ”Da!”)[2], fie la propoziții în care subiectul există, dar lipsește din exprimare (el poate fi inclus[3], subînțeles[4], impersonal[5], sau nedeterminat[6]). Printre cei ce-au ales varianta b), cu un singur subiect, se numără și profesori de limba română, iar un gramatician de la ILAR (ce s-a abținut de la vot) precizează chiar sub sondaj: „Subiectul este unul singur, dar pozițiile pe care le poate ocupa în structura propoziției sunt multiple. Asta o dovedesc, de pildă, structurile cu subiecte expletive din limbile germanice (engl. There came a man) și structurile cu subiect discontinuu (ro. Ei au venit toți).” Varianta românească aleasă de dumnealui are subiect reluat (GA II 66, vol. II, p. 91-92), cînd se consideră că propoziția are doar un subiect (Ei) ce se reia prin pronumele toți, la nivel semantic Ei au venit toți și au venit toți/toți au venit fiind identice. Este posibil (dar nu obligatoriu!) ca singura persoană ce-a votat varianta c) s-o fi ales din aceste considerente sau, pur și simplu, să fi luat subiectul multiplu drept mai multe subiecte în aceeași propoziție, sau să nu fi fost atent c-am exclus subiectul logic, în fine, ..., speculații neimportante în absența justificării explicite a alegerii în secțiunea de comentarii. Cu aceste excluderi, rămîn eu și cu cele 34 de voturi, adică:

Bun, și atunci care este rostul sondajului și acestui articol?

Ce distinge o propoziție de o frază este numărul de predicate (să mergem simplificat cu doar PV și PN cu verb copulativ + NP). Astfel, despre „Mihai a venit” spunem c-avem o singură propoziție, pe cînd în „Mihai a venit ș-a plecat în aceeași zi” spunem c-avem o frază formată din două propoziții. În sintaxa clasică (GA II 66[7]), se consideră că PV se exprimă prin verb la mod personal (Bejan, op.cit., p. 286), iar modurile personale sînt considerate moduri predicative ale verbului, în timp ce modurile nepersonale (infinitivul, gerunziul, participiul și supinul) se consideră nepredicative. Necunoașterea acestor aspecte face ca un exercițiu (încă) standard în gimnaziu după normele gramaticii clasice (analiza sintactică a unei fraze prin despărțirea în propoziții și determinarea felului și dependenței propozițiilor una de cealaltă) să nu se poată face deloc corect. Sper că deja intuiți ce urmează.

Să-l cităm pe Sadoveanu prin intermediul articolului Sintaxa Gerunziului Romînesc, de Matilda Caragiu, Studii de Gramatică, Vol. lI, 1957, p. 61:

Odată, venind noi de la Piatra ... ne-au ieșit înainte oameni mînjiți pe obraz cu funingine.

După regulile menționate mai sus, avem de-a face în mod explicit cu o singură propoziție, căci doar „au ieșit” are funcțiune de PV, fiind singurul verb la mod predicativ, anume indicativ. Sîntem astfel în ipoteza sondajului, deci putem întreba: cîte subiecte are propoziția? Are două, nu? „Noi” ca subiect al gerunziului nepredicativ venind și oameni ca subiect al indicativului predicativ au ieșit (întrebarea „cine efectuează acțiunea?” pusă verbului).

Asta spune și d-na Caragiu op.cit., asta spune și GA II 66, Vol. II, p. 88, deci asta spune și Bejan, op.cit. p. 283, în final, asta spune și Rodica Zafiu în GALR 08 (gramatica modernă a limbii române), Vol. I, p. 525: „În multe dintre utilizările sale sintactice, grupul verbal al gerunziului poate avea subiect propriu (exprimat sau neexprimat, vezi II. Subiectul) necontrolat de verbul regent, alcătuind astfel o construcție gerunzială, care echivalează cu o propoziție subordonată”.  

Lăsăm gerunziul deoparte și mergem la infinitiv, acolo unde luăm un exemplu din Creangă, citat de GA II 66, Vol. II, p. 88:

Vine vremea de a pricepe omul ce-i bine și ce-i rău.

În concluzie, pentru o formulare completă a întrebării din sondaj ce exclude propozițiile neanalizabile, respectînd regula din sintaxa clasică conform căreia modurile infinitiv și gerunziu nu sînt predicative, există propoziții formulate corect cu cel puțin două subiecte. Putem avea și trei în: Venind Mihai la 4 și plecînd Vasile la 5, ora aia ¹ / [[în care]] am stat toți trei de vorbă ² / a fost foarte utilă ¹/. Varianta corectă a sondajului este deci c).

 

 

 

---

[1] Ca ironie, singurul vot aici a fost al unui utilizator cu un cont ascuns.

[2] Aici este eroarea mea în formulare, trebuia sa spun clar că propozițiile neanalizabile se exclud.

[3] Mîncăm ciorbă.

[4] A venit Mihai. N-a stat mult ș-a plecat iar.

[5] Plouă. Aici GA II 66 consideră că subiectul lipsește (Vol. II, p. 94). Bejan, op.cit., consideră că are subiect, unul impersonal.

[6] Bate la ușă (GA II 66, Vol. II, p. 93).

[7] Schematizată bine de Bejan (Bejan, D., Gramatica Limbii Române. Compendiu, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1996).

Complementul contextului

 

Premisă: Într-o propoziție funcția sintactică (clasică, GA II 1966) nu depinde de faptul că propoziția ar fi de sine stătătoare sau ar face parte dintr-o frază. Se presupune că valoarea morfologică este constantă.

Ultima precizare are scopul ca un caz de tipul „Nu știu cine a plecat” vs. „Cine a plecat?” să fie exclus, „cine” avînd aceeași funcție sintactică (subiect gramatical simplu), dar valori morfologice diferite.

Un vers celebru dintr-o poezie de Eminescu (ce-i dă și titlul) este Fiind băiet păduri cutreieram[1]. Să presupunem că este o propoziție independentă. Adică e doar titlul poeziei și n-ar fi și primul vers din textul ei.

Desigur că ridic problema funcției sintactice a cuvintelor Fiind și băiet. În primul rînd, fiind este o formă de gerunziu a verbului copulativ a fi, deci este nepredicativă, dar păstrează caracterul copulativ (auxiliar), așadar formează o parte de propoziție cu substantivul băiet. Din punctul de vedere al sintaxei clasice, fiind băiet formează o singură parte de propoziție, morfologic descompusă în fiind - vb. copulativ la modul gerunziu + băiet – substantiv comun, nume predicativ al verbului copulativ. Ce funcție sintactică pentru întreaga construcție avem aici? Păi... n-am ales întîmplător exemplul: Cînd cutreiera eul poetic pădurile? e o întrebare plauzibilă la care să răspundem cu fiind băiet cu sensul de (pe) cînd eram băiet. Deci să notăm un răspuns: 1. Complement Circumstanțial de Timp.

Dar putem și întreba din ce cauză cutreiera eul poetic? Păi era băiet, de-asta cutreiera, că de era fată, stătea acasă pe lîngă mamă și (urmează un clișeu despre rolul femeii în gospodărie, inclusiv la vîrste fragede). Nu văd deci vreun motiv pentru a exclude a doua opțiune: 2. Complement Circumstanțial de Cauză. Cercetînd teoria gramaticală[2], gerunziul verbal – copulativ sau nu - poate fi atît CCT, cît și CCCz, ambele cu topică preverbală și virgulă după ele.

[De Eminescu ar fi scris „Ca băiat, păduri cutreieram”, am fi avut poate ca băiat drept complement circumstanțial de relație, nu?]

Probabil că un barem de examen ar alege mai degrabă CCT, dar n-ar trebui să depuncteze un candidat ce-l vede drept CCCz.

Totuși, Fiind băiet păduri cutreieram este primul vers, iar al doilea vers al poeziei este o altă propoziție în coordonare copulativă cu prima: Și mă culcam ades lîngă isvor[3]. Adăugîndu-i contextul original, nu găsim o înclinare a balanței net în favoarea vreunui tip de complement, dar, de Eminescu ar fi scris al doilea vers ca Fiind fată, sora-mi stătea pe-acas’, nuanța net cauzală din a doua propoziție se transfera și primei, deci am lua mai degrabă Fiind băiet din prima propoziție drept CCCz. Adăugîndu-i un context potrivit (practic forțînd o corelare la nivel de părți de propoziție), ceea ce, poate, am lua mai degrabă drept CCT într-o propoziție complet independentă ar putea deveni liniștit CCCz într-o frază. Deci premisa enunțată la început este falsă.

Mai departe: În contextul crizei, mulți oameni și-au pierdut locurile de muncă. Cum punem întrebarea pentru în contextul crizei? Cînd sau din ce cauză? Am exclude CCCz doar pentru că-i lipsește marca clasică datorită/din cauza? Este în vreo gramatică locuțiunea prepozițională în contextul definită ca marcă evidentă a CCT? Dar dacă am fi spus: Cu ocazia crizei,... N-ar fi poate mai simplu să definim un alt tip de complement care să acopere strict aceste cazuri de dubiu  - CCT cu nuanță cauzală sau CCCz cu nuanță temporală? Să-l numim complement de context[4] și să fie menit să ne ajute: Fiind băiet păduri cutreieram (+/- fiind fată eram acasă) în care fiind băiet să fie luat drept complement de context, pentru o reformulare echivalentă semantic ca: în contextul în care eram băiat, păduri cutreieram. Acest complement nou „vine ca o mînușă” pe o formulare ca „în contextul crizei, oamenii au mai puțini bani”, dar consider că ne furnizează o soluție și pentru acest vers eminescian ce-ar putea fi un motiv de dispută la un examen de admitere în liceu sau facultate.

La final două puncte: 

Sînt probabil mulți profesori ce le-ar spune copiilor „aici avem un CCT” și, presupunînd că vreunul mai slobod de gură ar zice: „Dar de ce n-ar fi și de cauză? De ce cutreieram pădurile? Că eram băiat, no?”, ar accepta așa cu jumătate de gură „da, există și o nuanță cauzală, dar primează situarea în timp, deci la examen luați liniștit CCT”. Pentru ei, articolul ăsta, dacă sînt obtuzi la minte, va fi fost deja o pierdere de timp.

Al doilea este: ee, vii tu, nimeni de pe dreapta, cu ceva nou, cînd farmecul analizelor gramaticale clasice (și dificultatea lor, de fapt) este tocmai ăsta. Nu e deloc evidentă funcția sintactică în multe cazuri. Avem, ce-i drept, 17 complemente (Bejan, op.cit.), de al 18-lea chiar nu mai e nevoie. Și e bine așa cu ambiguitate (X cu nuanță de Y, sau Y cu nuanță de X), mai avem ce discuta despre un examen...  

 

 

 

 

 

 

 

 

---

[1] Sigur, se cuvine o virgulă după băiet, dar în toate sursele văzute apare fără. Oricum, este complet neimportantă pentru argumentație.

[2] Bejan, D. – Gramatica Limbii Române. Compendiu, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1996, p. 332, p. 337.

[3] Eminescu ar fi scris isvor, „z”-ul este normă ortografică abia din secolul trecut.

[4] Dacă îi spun (complement) circumstanțial de context, aș comite un pleonasm, pentru că un sens figurat al lui context este chiar cel de circumstanță, vezi fix exemplul de mai sus din text.