Premisă: Într-o propoziție funcția sintactică (clasică, GA II 1966) nu depinde de faptul că propoziția ar fi de sine stătătoare sau ar face parte dintr-o frază. Se presupune că valoarea morfologică este constantă.
Ultima precizare are scopul ca un caz de tipul „Nu știu cine a plecat” vs. „Cine a plecat?” să fie exclus, „cine” avînd aceeași funcție sintactică (subiect gramatical simplu), dar valori morfologice diferite.
Un vers celebru dintr-o poezie de Eminescu (ce-i dă și titlul) este Fiind băiet păduri cutreieram[1]. Să presupunem că este o propoziție independentă. Adică e doar titlul poeziei și n-ar fi și primul vers din textul ei.
Desigur că ridic problema funcției sintactice a cuvintelor Fiind și băiet. În primul rînd, fiind este o formă de gerunziu a verbului copulativ a fi, deci este nepredicativă, dar păstrează caracterul copulativ (auxiliar), așadar formează o parte de propoziție cu substantivul băiet. Din punctul de vedere al sintaxei clasice, fiind băiet formează o singură parte de propoziție, morfologic descompusă în fiind - vb. copulativ la modul gerunziu + băiet – substantiv comun, nume predicativ al verbului copulativ. Ce funcție sintactică pentru întreaga construcție avem aici? Păi... n-am ales întîmplător exemplul: Cînd cutreiera eul poetic pădurile? e o întrebare plauzibilă la care să răspundem cu fiind băiet cu sensul de (pe) cînd eram băiet. Deci să notăm un răspuns: 1. Complement Circumstanțial de Timp.
Dar putem și întreba din ce cauză cutreiera eul poetic? Păi era băiet, de-asta cutreiera, că de era fată, stătea acasă pe lîngă mamă și (urmează un clișeu despre rolul femeii în gospodărie, inclusiv la vîrste fragede). Nu văd deci vreun motiv pentru a exclude a doua opțiune: 2. Complement Circumstanțial de Cauză. Cercetînd teoria gramaticală[2], gerunziul verbal – copulativ sau nu - poate fi atît CCT, cît și CCCz, ambele cu topică preverbală și virgulă după ele.
[De Eminescu ar fi scris „Ca băiat, păduri cutreieram”, am fi avut poate ca băiat drept complement circumstanțial de relație, nu?]
Probabil că un barem de examen ar alege mai degrabă CCT, dar n-ar trebui să depuncteze un candidat ce-l vede drept CCCz.
Totuși, Fiind băiet păduri cutreieram este primul vers, iar al doilea vers al poeziei este o altă propoziție în coordonare copulativă cu prima: Și mă culcam ades lîngă isvor[3]. Adăugîndu-i contextul original, nu găsim o înclinare a balanței net în favoarea vreunui tip de complement, dar, de Eminescu ar fi scris al doilea vers ca Fiind fată, sora-mi stătea pe-acas’, nuanța net cauzală din a doua propoziție se transfera și primei, deci am lua mai degrabă Fiind băiet din prima propoziție drept CCCz. Adăugîndu-i un context potrivit (practic forțînd o corelare la nivel de părți de propoziție), ceea ce, poate, am lua mai degrabă drept CCT într-o propoziție complet independentă ar putea deveni liniștit CCCz într-o frază. Deci premisa enunțată la început este falsă.
Mai departe: În contextul crizei, mulți oameni și-au pierdut locurile de muncă. Cum punem întrebarea pentru în contextul crizei? Cînd sau din ce cauză? Am exclude CCCz doar pentru că-i lipsește marca clasică datorită/din cauza? Este în vreo gramatică locuțiunea prepozițională în contextul definită ca marcă evidentă a CCT? Dar dacă am fi spus: Cu ocazia crizei,... N-ar fi poate mai simplu să definim un alt tip de complement care să acopere strict aceste cazuri de dubiu - CCT cu nuanță cauzală sau CCCz cu nuanță temporală? Să-l numim complement de context[4] și să fie menit să ne ajute: Fiind băiet păduri cutreieram (+/- fiind fată eram acasă) în care fiind băiet să fie luat drept complement de context, pentru o reformulare echivalentă semantic ca: în contextul în care eram băiat, păduri cutreieram. Acest complement nou „vine ca o mînușă” pe o formulare ca „în contextul crizei, oamenii au mai puțini bani”, dar consider că ne furnizează o soluție și pentru acest vers eminescian ce-ar putea fi un motiv de dispută la un examen de admitere în liceu sau facultate.
La final două puncte:
Sînt probabil mulți profesori ce le-ar spune copiilor „aici avem un CCT” și, presupunînd că vreunul mai slobod de gură ar zice: „Dar de ce n-ar fi și de cauză? De ce cutreieram pădurile? Că eram băiat, no?”, ar accepta așa cu jumătate de gură „da, există și o nuanță cauzală, dar primează situarea în timp, deci la examen luați liniștit CCT”. Pentru ei, articolul ăsta, dacă sînt obtuzi la minte, va fi fost deja o pierdere de timp.
Al doilea este: ee, vii tu, nimeni de pe dreapta, cu ceva nou, cînd farmecul analizelor gramaticale clasice (și dificultatea lor, de fapt) este tocmai ăsta. Nu e deloc evidentă funcția sintactică în multe cazuri. Avem, ce-i drept, 17 complemente (Bejan, op.cit.), de al 18-lea chiar nu mai e nevoie. Și e bine așa cu ambiguitate (X cu nuanță de Y, sau Y cu nuanță de X), mai avem ce discuta despre un examen...
[1] Sigur, se cuvine o virgulă după băiet, dar în toate sursele văzute apare fără. Oricum, este complet neimportantă pentru argumentație.
[2] Bejan, D. – Gramatica Limbii Române. Compendiu, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1996, p. 332, p. 337.
[3] Eminescu ar fi scris isvor, „z”-ul este normă ortografică abia din secolul trecut.
[4] Dacă îi spun (complement) circumstanțial de context, aș comite un pleonasm, pentru că un sens figurat al lui context este chiar cel de circumstanță, vezi fix exemplul de mai sus din text.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu