În mod „natural” formațiunile de patru sau cinci consoane consecutive nu apar în limba română. Adică e nevoie să existe fie o unire a mai multor cuvinte (opt + spre + zece – singura formațiune de cinci), fie să existe o rădăcină cu consoane consecutive căreia să-i adăugăm un afix ce începe sau se termină tot cu o consoană, ca în vîrst + nic – formațiune cu patru. Singurul dicționar ortoepic al limbii române [1] ne dă norma academică [2] de pronunție pentru cele două exemple cu cinci, respectiv patru consoane pe care le-am propus: / ó p t s p r e z è č e [3]/,/ v ɨ́ r s t n i k [4] /. Observăm ambiția lingviștilor de a ne impune o pronunție mai mult decît greoaie. Într-adevăr, este mai mult decît evident că pronunția reală (chiar și în uzul îngrijit) fie omite din consoane, fie adaugă o vocală ca o proteză, spre a sparge înșiruirea de consoane[i]. Avem opsprezece sau optîsprezece (dar majoritatea poate spun optîșpe, tot cu un î de ajutor sau nu neapărat) sau vîrstnic, cu un t abia perceptibil („șoptit”) sau în ritm alert chiar vîrsnic fără urmă de t. Punem acum întrebarea al cărei răspuns îl căutăm/propunem mai jos:
Există cuvinte (compuse sau nu) cu două consoane una după alta aproape imposibil de pronunțat (indiferent de cum impune norma din DOOM/DOLR)?
Să privim tabelul clasic de consoane (22 [5], 20 [6]) ale limbii române . Să luăm, dintre criteriile de clasificare a acestora, pe cel de sonoritate: avem consoane surde /p, t, ḱ, k, f, s, ʃ, h, ţ, č/ [7], sonore /b, d, ǵ, g, v, z, ʒ, ğ/, vibrante /r/, laterale /l/, nazale /m, n, ŋ́/. Avem, în principiu, 23 ∙ 22 = 506 combinații fonemice posibile, dintre care foarte, foarte multe sigur nu apar în normele de pronunție a celor aproximativ 175.000 de cuvinte din Dicționarul Academiei (MDA2 2010, o variantă prescurtată la două volume). Dintre cele 506 aleg pentru cititor drept exemplu pentru răspunsul da la întrebarea formulată doar una, anume combinația de b și p în ordinea: bp, fonetic /... b p.../. Cu ambele articulate bilabial ne cam tremură buzele a bîlbîială, dacă ne căznim să le pronunțăm pe ambele în cuvintele scrise subprefect, subpolar, subpămîntean, etc. Acestea au particularitatea că b lîngă p nu apare natural (vezi combinația ptspr de mai sus), în sensul că trebuie să adăugăm prefixul sub unor cuvinte ce încep cu p, pentru a ajunge în impasul pronunțării. Cum rezolvăm impasul?
1. Dăm norma din DOLR de pronunțare a acestor cuvinte.
2. Lămurim cititorul despre uniformizarea din titlu și prețul ei.
1. DOLR recomandă (p. 202) pronunția /s u p ă m ɨ n t e̯ á n/ și de-aici deducem simplu /s u p r e f é k t/, /s u p o l á r/. În pronunția academică (ce lipsește din DOOM2, probabil și din DOOM3,4,5...), în prezența unei consoane surde, b-ul din prefixul sub fie cade (cele trei exemple), fie devine p, ca în subsidiar, ortoepic /s u p s i d ii̯ á r/ sau subscrie, ortoepic /s u p s k r íi̯ e/, deci înaintea lui s. La nivel ortoepic, pentru prefixul scris sub avem deci trei norme: /s u b/ ca în /s u b i ŋ ğ i n é r/, apoi /s u/ (vezi cele trei exemple) și /s u p/ (vezi cele două exemple). DOOM2, nedîndu-ne norma ortoepică a acestor cuvinte, pare că ne invită să ne „fracturăm buzele” pronunțînd întocmai /*s u b p r e f é k t/ (cu folosirea steluței din lucrările de lingvistică pentru a arăta formele greșite/agramate/complet nerecomandabile în uzul îngrijit).
2. Uniformizarea la care facem referire apare încă de la prima reformă ortografică din 1904 (Ștefan Pop, Dicționar Ortografic al Limbii Române, Ed. Librăriei Naționale, 1909) și privește prefixul sub-, în detrimentul prefixului supt- (lucru valabil și la nivel de prepoziții). Mai precis, uniformizarea este doar la nivel de normă ortografică, deci nimic despre efectul său la nivelul pronunției, astfel că deducem simplu că prețul uniformizării grafiei sub este dat de variabilitatea modului de pronunțare a cuvintelor ce încep în scris cu acest prefix, vezi punctul 1.
Să se compare, în final, conținutul sub aspect ortoepic al punctului 1. cu mesajul aproape patetic transmis de August Scriban în dicționarul său din 1939 (deci la 35 de ani după reforma ortografică) la pagina 1269 (aici referire strict la valoarea de prepoziție, dar e acoperită și valoarea de prefix):
„3) supt prep. (lat. sŭbtus, it. sotto, pv. sotz, fr. sous, cat. sots, vsp. vpg. soto. V. sub-). Dedesupt: cînele dormea supt masă, copiiĭ se ascunsese supt pat, (fig.) supt o grea acuzațiune. În timpu domniiĭ saŭ funcțiuniĭ cuĭva: supt Cezar, supt imperiŭ, supt fostu director. Supt seară, pe supt seară, pe înserate. Supt presă, în curs de tipărire: o carte supt presă. Supt formă de, în formă de: ploaĭa înghețată cade supt formă de zăpadă. – Cînd supt se cĭocnește cu un sunet sonor (b, d, g, j, v, z), perde pe t și se preface în sub: sub bancă (saŭ: su bancă), sub deal, sub gușă, sub jug, sub valurĭ, sub zid. Cînd se cĭocnește cu m, se zice orĭ sub masă, orĭ sup masă (după cum se poate rosti umblu față de umplu). Cînd se cĭocnește cu un sunet mut (p, t, c, ș, f, s), se reduce la sup: sup casă, sup fag, sup pat (saŭ: su pat), sup teĭ, sup stejar, sup șopron. Absolut acelașĭ lucru se întîmplă cu opt, rupt, supt 2, copt ș. a., precum ob dealurĭ, ob gurĭ, ob zile, ob-zecĭ. Asta numai în pronunțare, că de scris, nu îndrăznește nimenĭ să scrie alt-fel de cît opt dealurĭ, opt gurĭ, opt zile, opt-zecĭ. Acest lucru, așa de simplu, nu e priceput de o imensitate de semidocți, care, bazați pe latinu sub, care nu există pe românește de cît ca prefix, scriŭ sub orĭ subt și obiectează că supt e participiu de la sug! Incomensurabilă ignoranță! E destul să observi că, atuncĭ cînd urmează o vocală, supt rămîne neschimbat, precum: supt apă, supt ulm, ca și opt anĭ, opt ulmĭ. Dar ăld. dedesupt nu îndrăznesc să scrie... dedesub, deși e acelașĭ caz! Contra prostiiĭ luptă chear zeiĭ în zadar!”
Citarea lui Scriban nu e un manifest de revenire în grafie la prepoziția/prefixul supt sau de încurajare a grafiei ortoepice suprefect, supsidiar, supsemnatul/-a, dedesupt [8], ci e doar de justificare a normelor curente de ortoepie (mai precis apariția lui /p/), în contextul în care ortografia este de multă vreme uniformizată, în ceea ce privește norma.
[1] Șuteu + Șoșa, vezi articolul https://thescienceinmymind.blogspot.com/2021/12/exercitii-simple-cu-raspunsuri-simple.html, să-i spunem aici și DOLR, ce folosește alfabetul fonetic în formă tradițională românească, mai puțin simbolul pentru sunetul notat cu litera î/â, ce este luat identic cu simbolul din IPA, anume /ɨ/.
[2] Prin normă academică de pronunție/grafie, înțelegem de obicei varianta din DOOM2 (în curînd 3). Cînd aceasta lipsește, înțelegem norma din lucrări de autor cu acesta membru (angajat din prezent sau trecut) al ILAR/Academiei Române.
[3] Șuteu + Șoșa, op.cit., p. 152. Se observă că acest cuvînt compus poartă un accent secundar, pe penultimul e.
[4] Șuteu + Șoșa, op.cit., p. 234.
[5] GLRG, Gramatica Limbii Române pentru Gimnaziu, Colectiv ILAR, 2019, p. 372.
[6] Sînt 20 după Chițoran: https://en.wikipedia.org/wiki/Romanian_phonology – pagină deschisă pe 28.12.2021.
[7] După Iordan + Robu, citare prin articolul menționat în nota #1, p. 83. Diferențiind pe /n/ (navă) de /ŋ́/ (coniac), autorii propun 23 de consoane.
[8] DOLR, p. 81.
[i] La momentul scrierii acestui articol (29.12.2021), am lansat în grupul meu favorit din Facebook© un sondaj despre pronunția curentă a lui optsprezece și, ca rezultat parțial după aproape 600 de voturi, 64% pronunță toate cele cinci consoane consecutive, ceea ce mă duce cu gîndul că oamenii fie nu sînt sinceri (presupunînd c-au înțeles cerința „Fiți sinceri/sincere. Cum pronunțați în mod curent numărul 18 (transliterare)?”), fie chiar fac echilibristică cu limba și buzele chinuindu-se să pronunțe cum scrie la DOOM. Cred că ei ar pronunța și b și p în subprefect, dar direct, adică nu cu o fragmentare/pauză în vorbire după sub, ultima fiind o altă metodă de a „sparge” formațiunile de consoane aproape imposibil de pronunțat în limba noastră. Această pauză lipsește din lucrările de fonetică/fonologie, pronunțarea presupunîndu-se mereu continuă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu