„E bine să plouă”. Să începem cu analiza gramaticală a acestui enunț. Identificăm verbe la moduri predicative în număr de două (ind.prez. la „a fi” și conj.prez. la „a ploua”), deci avem două propoziții. Prima este „E bine”, a doua este „să plouă”. Dacă nu există undeva o monografie a verbului „a fi”, cu siguranță nu este tîrziu pentru a scrie una în raport cu toate cercetările de morfologie și sintaxă din perioada 1955-2020. [1] Profesorul Dumitru Irimia în „Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa”, Ed. Junimea, Iași, 1983, p. 77 ne spune că „[...] Rețin predicația în sfera predicatului [...] expresiile impersonale absolute, [...] din verbul a fi și un adverb: a fi tîrziu (devreme etc.)”. Echivalînd adverbele, un prim element al analizei pe care îl deducem este că gruparea „e bine” reține complet predicația, aceasta însemnînd că atît într-un enunț monopropozițional (independent) ca „E bine.”, cît și-ntr-unul dezvoltat, cum este „E bine să plouă.”, în aceeași propoziție cu „e bine” nu putem avea subiect.
Totuși, expresiile acestea de tipul „e adevărat, e fals, e bine, e rău” admit un subiect propozițional. [2] Ele formează o structură de predicat nominal impersonal (Neamțu 1989, op.cit., p. 246) cu „auxilar predicativ (‹‹copulativ›› conform „gramaticii tradiționale” ≡ GA II 66) + adverb de mod (NP): Nu e bine să te culci tîrziu [...]”. Observăm acum identitatea semantico-sintactică cu „E bine să plouă” și conchidem că fraza „E bine PP/ să plouă SB/" se analizează cu „E bine” predicat nominal impersonal format din auxiliarul predicativ „este” + NP adverbial „bine”. Mai mult, acest subiect propozițional poate fi contras la un subiect gramatical veritabil exprimat prin verb la mod infinitiv (Eminescu „E ușor a scrie versuri [...]”) sau supin („E greu de memorat tot textul ăla”). Particularitatea prop. SB - vb. la modul conjunctiv contrasă la SB – vb la infinititiv / supin cu „de” (și invers prin expansiune) este un fapt de limbă, v. GA II 66, Vol. II, p. 89, unde expresiile din regentă sînt numite „expresii unipersonale ca formă și impersonale ca conținut”. Ca observație, strict pentru exemplul ales cu verbul „a ploua”, contracția conjunctivului la o formă de infinitiv sau supin este neliterară sau, în cazul supinului, cel mult neobișnuită.
După ce-am propus un model de analiză, acum să revenim la problema pusă în titlu. Ne propunem o analiză morfologică și sintactică a formulării „E bine cînd plouă.” după modelul expus în primele două paragrafe. Primul lucru pe care îl constatăm este că avem din nou două verbe la moduri predicative, deci din nou două propoziții: „E bine” este prima, iar „cînd plouă” este a doua. Cum analiza sintactică, în ciuda impresiei pe care o creează tratatele de gramatică, nu decurge dogmatic, ci mereu trebuie pusă în corespondență cu analiza semantică a întregului enunț, trebuie să identificăm – după ce stabilim iarăși că e bine constituie morfologic aceeași grupare de verb auxiliar + adverb, iar sintactic drept predicat nominal impersonal (în caracterizarea lui Neamțu) – dacă „cînd plouă” se constituie tot într-un subiect propozițional, în sensul că ne indică „‹‹obiectul›› supus unor aprecieri, subiective sau obiective, prin verbe (expresii verbale) impersonale relative ([...], e bine, e rău [...])” [3]. Pentru aceasta, vom folosi reformularea/echivalența semantică a enunțului de analizat (ce include și contragerea și expansiunea) drept ajutor în determinarea felului subordonatei. Mai precis, avem șirul de enunțuri:
E bine cînd plouă > E rău cînd plouă > E rău cînd aștepți la coadă > Era rău cînd așteptai la coadă > Era rău pe vremea cozilor la pîine sau la lapte.
În a patra reformulare „pe vremea” nu se poate lua decît un CCT pe lîngă „era rău”, deci la nivel logico-semantic „cînd plouă” este o propoziție subordonată circumstanțială temporală. Asta înseamnă că „E bine” devine un predicat gol de subiect, concluzie prin care nu intrăm în conflict cu argumentul lui Irimia în care expresiile acestea impersonale urmate de o subordonată nu împart predicația cu un subiect, ci o rețin complet.
În noua gramatică academică (GALR, 2008, Vol. II, p. 372) Gabriela Pană Dindelegan ne propune o direcție diferită a analizei sintactico-semantice:
„O posibilitate corespunde tiparului (a) ‹‹E rău [momentul] când...››, iar alta, tiparului (b) ‹‹E rău [în momentul] când...››. Prima interpretare conduce la soluția de analiză [a fi + nume predicativ adverbial + subiectivă (postpusă) introdusă prin adverbul relativ când], iar a doua, la soluția: [Ø + a fi + nume predicativ adverbial + circumstanțială de timp], unde Ø reprezintă subiectul nedeterminat al predicatului complex e rău.”
În mod clar prin prima opțiune Pană
Dindelegan ne spune că, semantic, „cînd plouă” ≡ „momentul” (și nu „momentul
cînd plouă”) și de aici interpretarea de subiect propozițional pentru „e bine”.
A doua interpretare propusă coincide cu a noastră. Totuși, strict din perspectiva exemplului ales, în care rău - adjectiv este omograf cu rău - adverb, interpretarea firească a frazării „E rău momentul ploii” este într-adevăr cu subiect, dar doar pentru că rău este de fapt adjectiv, nu adverb dintr-o formulare impersonală (pentru aceasta, încercați plasarea lui momentul la începutul propoziției). De aceea, încercînd acum substituția rău > bine, nu putem găsi o formulare corectă: *e bine momentul ploii. Consider deci că varianta unei subiective nu este viabilă.
De aceea, concluzionăm că interpretarea
lui „cînd plouă” drept propoziție circumstanțială temporală este cea firească și expresia „e bine” urmată de o subordonată introdusă prin „cînd” nu admite subiect nici la nivel propozițional.
[1] În contextul „predicatului nominal”, acest verb este tratat de G.G. Neamțu în „Predicatul în limba română”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986, în special la p. 67-86.
[2] G.G. Neamțu, Elemente de analiză gramaticală”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 245-246.
[3] Irimia, op. cit., p. 80.
