„Cum se despart în silabe cuvintele următoare: subiect, obiect și pioneză?”. Un exercițiu standard pentru nivelul școlii gimnaziale [1]. Formulat la liber pe internet, mereu va avea o pleiadă de răspunsuri. Dac-ai fi profesor, ar trebui să-i știi răspunsul așteptat de examinatori pentru copiii cărora le predai: „deschizi DOOM3 și găsești acolo”. Doar că eu am avantajul de-a nu fi profesor, adică nu sînt constrîns de manuale și dicționare academice și-mi permit să caut permanent justificări pentru răspunsuri simple și nu mă pot mulțumi cu logica și gîndirea autoarelor DOOM, ca și cînd în aceste dicționare ar fi „izvorul absolut al corectitudinii”.
„Pioneza” este adaptarea sau, dacă doriți, „românizarea” unui franțuzism punaise, care are pronunția următoare: [py.ˈnε:z]. În aceasta distingem două silabe [py] și [ˈnε:z]. Adaptarea în pioneză (cum ar fi într-o expresie ca „are spatele/gîtul în pioneze”), inspirată sau nu după „pion” cu care ar împărți hiatul între [i] și [o], s-a făcut într-o formație tetrasilabică, [pi.o.ˈne.zǝ], așa cum ne spune Mioara Avram [2]: „Un fel de cui scurt cu capul plat, folosit pentru fixarea în lemn sau pe perete a unor material ușoare, mai ales a hîrtiei, se numește corect piuneză; cuvîntul se pronunță în trei silabe, cu diftongul [i̯ u] (prin care se redă vocala [ü] din etimonul francez, punaise) în prima. Varianta foarte răspîndită, pioneză*, pronunțată în patru silabe, nu este literară”. Este explicația autoarei principale a DOOM (1982) pentru prezența doar a cuvîntului piuneză cu o silabație „piu-” la pagina 462 a dicționarului respectiv. Avem practic un caz de recompunere savantă (etimologică) a unui cuvînt străin adaptat prin vorbirea în principiu neinstruită la scară largă, un fel de ștecher/ștecăr [3]. În DOOM2 (2005/2010) apare la p. 604 acceptarea ca normă tolerată a variantei pioneză, doar că în silabație neașteptată: trei în loc de varianta în uz cu patru, deci [pju.ˈne.zǝ] și [pjo.ˈne.zǝ]. DOOM3 merge un pas mai departe (p. 857), spunînd că varianta piuneză este livrescă, deci nu e în uzul cotidian și te-ai aștepta s-o găsești doar în literatură. Menține în opinia mea eronat recomandarea de diftongare [pjo] la cuvîntul comun pioneză. De aceea, răspunsul meu la prima întrebare este pi-o-ne-ză, fonologic /pi.o.ˈne.zǝ/. Consider că forțarea diftongului ca normă ortoepică este nebazată pe studii/anchete în viața cotidiană sau în analize riguroase în laboratorul de fonetică experimentală al ILAR, de aceea trebuie respinsă. Cele două surse ortoepice disponibile autorului [4] dau fie [pi.o.ˈne.zǝ] (Șuteu/Șoșa), fie [pi.o.ˈne.zǝ]/ [pi.u.ˈne.zǝ] (Tătaru). La varianta a doua oferită de profesoara Tătaru avem o realitate: oamenii ce-ar vedea în fața ochilor un text în care scrie piuneză, știindu-l pe pioneză cu patru silabe, n-ar avea vreun motiv să-l pronunțe franțuzit cu diftong.
Despre silabația cuvintelor subiect și obiect se poate scrie mult și bine. Încerc să redau esențialul. Există de-a lungul timpului în diverse surse lingvistice trei modalități de despărțire în silabe „pe litere” (să alegem doar subiect): sub-iect, su-biect, su-bi-ect. Similar pentru obiect. Sursele pentru ele sînt: despărțirea sub-iect este o despărțire morfologico-etimologică, pentru că-n etimonul subjectum avem două particule, sub și jectum (v. Scriban 1939, p. 1257, https://dexonline.ro/definitie/subiect/definitii). Aceasta este poziția lingvistului Alexandru Graur, pe care o exprimă într-un articol din „România Literară” din 20 aprilie 1972 [5], comentînd norma de despărțire sub-iect și ob-iect din ediția a III-a a ÎOOP ce doar apăruse. Poziția este în dezacord cu variantele su-bi-ect și ob-i-ect susținute de Dicționarul Ortoepic (1956) ce reda în principiul opiniile profesorilor Rosetti și Petrovici, academicienii specialiști în fonetică și fonologie la acel moment. Mioara Avram în DOOM (1982) redă pentru ambele cuvinte două opțiuni de silabație, o-biect și „morfologic ob-iect”. După cum se știe, o schimbare majoră adusă de DOOM2 este retrogradarea importanței silabației morfologice în dauna silabației fonetice, astfel că avem, pentru aceste două exemple, doar o singură variantă, pe litere su-biect sau fonologic /su.ˈbjekt/. La fel o-biect și /o.ˈbjekt/. DOOM3 nu face nici o modificare. Tătaru, op.cit., recomandă străinilor ce doresc să-nvețe română doar varianta diftongată (p. 467, respectiv p. 664). Din uzul comun, reținem că norma actuală coincide cu modul majoritar de pronunție, de aceea o despărțire artificială ca sub-iect rămîne desuetă. După cum arată „interviurile pe internet”, a rămas cumva pentru unii oameni în cap și varianta su-bi-ect. Pentru aceștia avem aceeași metodă de convingere sau măcar argumentare: „chiar pronunțați subiect așa molcom ca un dulap de Sibiu? Dacă chiar așa pronunțați, vă rog sa rețineți că sînteți într-o minoritate și că normele ortoepice ale limbii (ce-n cazul asta sînt construite din pronunția majoritară a vorbitorilor de limbă română trecuți cu succes prin studii universitare) dau varianta su-biect pe care v-o recomand și dumneavoastră”.
[1] De obicei, la școală „despărțirea în silabe” înseamnă despărțirea în silabe grafice = despărțirea la capăt de rînd în scrisul de mînă, deși, pentru a o descoperi, este folosită cu copiii despărțirea în silabe fonetice.
[2] M. Avram, Cuvintele Limbii Române între Corect și Incorect, Ed. Cartier, Chișinău, 2001, p. 120.
[4] A. Tătaru, Dicționar de Pronunțare a Limbii Române, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1999; F. Șuteu, E. Șoșa, Ortografia Limbii Române, Ed. Floarea Darurilor, 1995.
[5] Ca de obicei, citare prin „Puțină Gramatică”, aici volumul al II-lea, p. 260.
