Particularități ale corespondenței sunet-literă: valorile literei h

 

Am lansat de curînd un sondaj în grupul meu favorit de discuții cu subiecte de limbă română din rețeaua Facebook^©. „Cîte sunete sînt comune în cuvintele scrise prin litere hac, crah și cehi?” Am adresat-o intenționat neprecizînd vreun nivel al răspunsului așteptat, care, după cum cititorii acestui blog știu deja, poate fi după cum urmează: elementar, adică clasele a V-a/a VI-a sau DOOM³, sau științific/lingvistic (teoretic după materia predată la facultățile de litere). Lăsînd răspunsul liber, am numărat foarte multe răspunsuri cu numărul 1, care se încadrează nivelului elementar, clasa a V-a/DOOM³. Într-adevăr, din redările cu AFR [h a k], [k r a h], [č e h i] avem sunetul elementar comun [h]. Pe cei ce-au răspuns 2 îi bănuiesc c-au terminat de prea multă vreme clasa a V-a sau s-or fi gîndit la literele h și c. Dar au fost cel puțin două persoane ce-au ales răspunsul 0 (una dintre ele cu tot cu motivație din perspectivă fonologică) și despre acest răspuns corect urmează rîndurile de mai jos.

Încep prin a afirma că în prezent valorile fonetice ale literei h nu sînt (făcute) cunoscute. Se menționează la facultate (de ex. Univ Babeș-Bolyai din Cluj [1]) că fonemul /h/ are patru realizări (variante sau alofone), în funcție de situarea în cuvînt și de vocalele care îl urmează:

-          Neutrală ([h]) după /a/ ca în [h a k].

-          Palatală ([hˈ]) ca în [hˈi a t] sau [hˈ e ǧ e m o n i e]

-          Labială ([h°]) ca în [h a i̯ h° u i̯]

-          Aspirată ([hʰ]) ca în [d u hʰ].

(preluare după Bocoș et al., op.cit, p. 347-348, de unde am păstrat și notația din AFR).

Cercetînd altă sursă de fonologie, cum ar fi Emanuel Vasiliu, Fonologia Limbii Române, Ed. Științifică, 1965, p. 128, regăsim primele trei variante ale fonemului /h/, varianta aspirată fiind, în opinia noastră pe bună dreptate, omisă. Doar că aceasta este opinia fonologilor și ea nu constituie un răspuns sensu stricto la-ntrebarea pusă. Totuși ne dă indicii cum că în cele trei cuvinte propuse am avea cu adevărat trei sunete complet diferite. Perspectiva foneticienilor asupra problemei ridicate de litera h este și de data asta multiplă, adică neunitară. Există în literatura de specialitate două tratări să spunem „recente” asupra valorilor fonetice ale literei h. Una mai veche, din anii ’40, a profesorului Sextil Pușcariu (coordonatorul Atlasului Lingvistic Român) și alta din anii ’50 a profesorilor (mai ales) Petrovici și Rosetti ce se găsește în Gramatica Limbii Romîne, Vol. I, 1954. Prezentăm soluția problemei din ambele perspective și apoi concluzionăm.

SEXTIL PUȘCARIU („Limba Romînă”, Vol. II. Rostirea, Ed. Acad. RPR, 1959, p. 19-21)

Fricativa palatală hˈ (asemănătoare lui ich-laut din limba germană) ce se notează în AFI prin /ç/. Cităm:

„Un h se rostește ca fricativă palatală afonică – adică cu o deschizătură strîmtă formată de dosul limbii apropiat de cerul gurii tare – cînd este urmat de un i (arhitect, arhivă, arhimandrit, himeră, hiretisi, monahi, psihic..., în neologismele de origine grecească și înainte de e: arheolog) și, în rostirea celor mai mulți romîni, și cînd e precedat de i (ihtiologie, lihnit, tihnă, ...). Canalul prin care se scurge aerul între palatul dur și dosul limbii este și strîmt, și îngust, întrucît limba se lipește, la dreapta și la stînga, pe o porțiune mare de cerul gurii; la romîni însă apertura nu este tocmai atît de îngustată ca în germanul ich „eu”.”

„Fricativa velară afonică, rostită cu o deschizătură strîmtă la cerul gurii moale, notată în ALR prin χ [2], corespunde lui h în cuvinte ca duh, monah, paroh, mîhni, hlamidă, hram..., deci lui h final și în vecinătatea imediată a unei consonante. Tot cu χ se rostește în Muntenia h inițial în cuvinte ca haine. El se pronunță ca ch german în ach [3], dar mai puțin strîmt. [...] Nazala corespunzătoare o avem în cazuri ca înhăma, înhăța, inhala, ..., al căror n velar nu se pronunță cu ocluziune (ca n în încăleca, lîngă, ...), ci cu o constricțiune. Foneticește poate fi redat prin ŋ̟, adică prin ŋ cu o cruciuliță dedesubt.”

„Fricativa laringiană, pe care o însemnăm, după model grecesc, prin spiritul aspru (ˤ), este h inițial, cînd nu e urmat de consonante, și intervocalic, în afară de cazurile cînd e precedat sau urmat de un i. Cuvinte ca ham, hăț, hîrtie, herghelie, hoț, huli, pahar, behăit, ... le rostesc cei mai mulți romîni: ˤam, ˤăț, ˤîrtie, ˤerghelie, ˤuli, paˤar, beˤăit. Tot așa se pronunță în Transilvania cuvinte ca haină (ˤaină).”

GRAMATICA ACADEMIEI (Vol. I, Ed. Academiei RPR, 1954, p. 95)

„În prefixul arhi- în locul fricativei laringale se rostește o fricativă palatală, articulată în locul unde se articulează și oclusivele kˈ, gˈ și e notată fonetic hˈ (de exemplu arhˈitekt). La fel se rostește și h din grupul rh cînd e urmat de e (arhˈeolog). Cînd grupul rh este urmat de a, o, h este rostit ca o constrictivă velară, notată fonetic χ (de exemplu arχaik = arhaic). La fel se rostește h și în grupul hn (odiχnă, tiχnă). Mulți vorbitori, originari mai cu seamă din părțile Dunării, n-au în rostirea lor alt h decît pe cel velar. Ei rostesc χaină, χan, χr^ean, maχmur, în loc de haină etc., iar în loc de hi și hⁱ [4]au hˈi (hˈiχot = hihot, monahˈ = monahi). Variantele χ și hˈ ale lui h, hⁱ nu sînt remarcate de vorbitori; ele sînt egal de literare ca h, hⁱ.”

Constatăm o diferență de abordare pentru tihnă, odihnă, lihnit, percepute cu ich-laut de Pușcariu, dar cu ach-laut de Petrovici. Cred că nu e atît o diferență de percepție, cît efectiv faptul că există două variante (sub) dialectale sau idiolectale. Dacă DOOM³ ar fi un dicționar real de normare a pronunției limbii române, ar înclina spre varianta ach-laut.

Concluzionăm că litera h reprezintă în alfabet trei sunete distincte (după modul de articulare). Folosind AFI avem [h a k], [k r a x], [ʧ e ç^j]. De asemenea, și fonemul /h/ posedă trei alofone, definite însă strict în raport cu vocala ce-i urmează.

---

[1] Citare ca de obicei prin Bocoș et al., Limba Română Contemporană. Teoria și practica analizei fonetico-fonologice., Cluj-Napoca, 2019.

[2] Foarte aproape de ca aspect notația din AFI /x/. Vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Voiceless_velar_fricative

[3] De unde și numele de ach-laut.

[4] „Sunetul hⁱ e produs ca h nemuiat, cu deosebirea că dosul limbii e în poziția lui i, ceea ce dă fricativei laringale timbrul i.”

Un obiect ca subiect: pioneza

 

„Cum se despart în silabe cuvintele următoare: subiect, obiect și pioneză?”. Un exercițiu standard pentru nivelul școlii gimnaziale [1]. Formulat la liber pe internet, mereu va avea o pleiadă de răspunsuri. Dac-ai fi profesor, ar trebui să-i știi răspunsul așteptat de examinatori pentru copiii cărora le predai: „deschizi DOOM³ și găsești acolo”. Doar că eu am avantajul de-a nu fi profesor, adică nu sînt constrîns de manuale și dicționare academice și-mi permit să caut permanent justificări pentru răspunsuri simple și nu mă pot mulțumi cu logica și gîndirea autoarelor DOOM, ca și cînd în aceste dicționare ar fi „izvorul absolut al corectitudinii”.

„Pioneza” este adaptarea sau, dacă doriți, „românizarea” unui franțuzism punaise, care are pronunția următoare: [py.ˈnε:z]. În aceasta distingem două silabe [py] și [ˈnε:z]. Adaptarea în pioneză (cum ar fi într-o expresie ca „are spatele/gîtul în pioneze”), inspirată sau nu după „pion” cu care ar împărți hiatul între [i] și [o], s-a făcut într-o formație tetrasilabică, [pi.o.ˈne.zǝ], așa cum ne spune Mioara Avram [2]: „Un fel de cui scurt cu capul plat, folosit pentru fixarea în lemn sau pe perete a unor material ușoare, mai ales a hîrtiei, se numește corect piuneză; cuvîntul se pronunță în trei silabe, cu diftongul [i̯ u] (prin care se redă vocala [ü] din etimonul francez, punaise) în prima. Varianta foarte răspîndită, pioneză^*, pronunțată în patru silabe, nu este literară”. Este explicația autoarei principale a DOOM (1982) pentru prezența doar a cuvîntului piuneză cu o silabație „piu-” la pagina 462 a dicționarului respectiv. Avem practic un caz de recompunere savantă (etimologică) a unui cuvînt străin adaptat prin vorbirea în principiu neinstruită la scară largă, un fel de ștecher/ștecăr [3]. În DOOM² (2005/2010) apare la p. 604 acceptarea ca normă tolerată a variantei pioneză, doar că în silabație neașteptată: trei în loc de varianta în uz cu patru, deci [pju.ˈne.zǝ] și [pjo.ˈne.zǝ]. DOOM³ merge un pas mai departe (p. 857), spunînd că varianta piuneză este livrescă, deci nu e în uzul cotidian și te-ai aștepta s-o găsești doar în literatură. Menține în opinia mea eronat recomandarea de diftongare [pjo] la cuvîntul comun pioneză. De aceea, răspunsul meu la prima întrebare este pi-o-ne-ză, fonologic /pi.o.ˈne.zǝ/. Consider că forțarea diftongului ca normă ortoepică este nebazată pe studii/anchete în viața cotidiană sau în analize riguroase în laboratorul de fonetică experimentală al ILAR, de aceea trebuie respinsă. Cele două surse ortoepice disponibile autorului [4] dau fie [pi.o.ˈne.zǝ] (Șuteu/Șoșa), fie [pi.o.ˈne.zǝ]/ [pi.u.ˈne.zǝ] (Tătaru). La varianta a doua oferită de profesoara Tătaru avem o realitate: oamenii ce-ar vedea în fața ochilor un text în care scrie piuneză, știindu-l pe pioneză cu patru silabe, n-ar avea vreun motiv să-l pronunțe franțuzit cu diftong.

Despre silabația cuvintelor subiect și obiect se poate scrie mult și bine. Încerc să redau esențialul. Există de-a lungul timpului în diverse surse lingvistice trei modalități de despărțire în silabe „pe litere” (să alegem doar subiect): sub-iect, su-biect, su-bi-ect. Similar pentru obiect. Sursele pentru ele sînt: despărțirea sub-iect este o despărțire morfologico-etimologică, pentru că-n etimonul subjectum avem două particule, sub și jectum (v. Scriban 1939, p. 1257,  https://dexonline.ro/definitie/subiect/definitii). Aceasta este poziția lingvistului Alexandru Graur, pe care o exprimă într-un articol din „România Literară” din 20 aprilie 1972 [5], comentînd norma de despărțire sub-iect și ob-iect din ediția a III-a a ÎOOP ce doar apăruse. Poziția este în dezacord cu variantele su-bi-ect și ob-i-ect susținute de Dicționarul Ortoepic (1956) ce reda în principiul opiniile profesorilor Rosetti și Petrovici, academicienii specialiști în fonetică și fonologie la acel moment. Mioara Avram în DOOM (1982) redă pentru ambele cuvinte două opțiuni de silabație, o-biect și „morfologic ob-iect”. După cum se știe, o schimbare majoră adusă de DOOM² este retrogradarea importanței silabației morfologice în dauna silabației fonetice, astfel că avem, pentru aceste două exemple, doar o singură variantă, pe litere su-biect sau fonologic /su.ˈbjekt/. La fel o-biect și /o.ˈbjekt/. DOOM³ nu face nici o modificare. Tătaru, op.cit., recomandă străinilor ce doresc să-nvețe română doar varianta diftongată (p. 467, respectiv p. 664). Din uzul comun, reținem că norma actuală coincide cu modul majoritar de pronunție, de aceea o despărțire artificială ca sub-iect rămîne desuetă. După cum arată „interviurile pe internet”, a rămas cumva pentru unii oameni în cap și varianta su-bi-ect. Pentru aceștia avem aceeași metodă de convingere sau măcar argumentare: „chiar pronunțați subiect așa molcom ca un dulap de Sibiu? Dacă chiar așa pronunțați, vă rog sa rețineți că sînteți într-o minoritate și că normele ortoepice ale limbii (ce-n cazul asta sînt construite din pronunția majoritară a vorbitorilor de limbă română trecuți cu succes prin studii universitare) dau varianta su-biect pe care v-o recomand și dumneavoastră”.

 

---

[1] De obicei, la școală „despărțirea în silabe” înseamnă despărțirea în silabe grafice = despărțirea la capăt de rînd în scrisul de mînă, deși, pentru a o descoperi, este folosită cu copiii despărțirea în silabe fonetice.

[2] M. Avram, Cuvintele Limbii Române între Corect și Incorect, Ed. Cartier, Chișinău, 2001, p. 120.

[3] https://thescienceinmymind.blogspot.com/2021/04/stecher-triumful-ignorantei-sau.html

[4] A. Tătaru, Dicționar de Pronunțare a Limbii Române, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1999; F. Șuteu, E. Șoșa, Ortografia Limbii Române, Ed. Floarea Darurilor, 1995.

[5] Ca de obicei, citare prin „Puțină Gramatică”, aici volumul al II-lea, p. 260.

Scurtă excursie etimologică

 Schimbăm registrul ultimelor scrieri și ne-ntoarcem la un alt subiect deloc lipsit de controverse în lingvistica noastră, etimologia. Văd acum cîteva zile un sondaj:

„Sunt de origine slavă toate cuvintele din seria: 1. Soroc, bogat, blajin. 2. Obraz, sfânt, ostrov. 3. Lene, muncă, noapte. 4. Oraș, cioban, iarnă.”

Nu am motive să mă-ndoiesc că autoarea a formulat problema din perspectiva etimologiei imediate, adică, de regulă, etimologia din DEX sau MDA/DA. De aceea, este suficient să deschidem www.dexonline.ro, să căutăm cele douăsprezece cuvinte în DEX2 (2009) și să scriem după cum urmează:

1.       Soroc < sl., bogat < sl. , blajin < sl.

2.       Obraz < sl., sfînt < sl. , ostrov < sl.

3.       Lene < sl., muncă < sl., noapte < lat.

4.       Oraș < mgh., cioban < tc., iarnă < lat.

Concluzionează autoarea ca 1. și 2. constituie un răspuns corect la problema ridicată de dumneaei. Și dacă recurgem la o sursă canonică, cum ar fi Alexandru Ciorănescu – Dicționarul Etimologic al Limbii Române (Ed. Saeculum I.O., 2002), găsim aceeași interpretare a celor douăsprezece origini. Scriban (1939) prezintă exact aceleași răspunsuri. „Sfînt” apare ca o transformare fonetică firească a lui svętu [1], pe cînd latinescul sanctus a rămas în sînt-, sîn- [2] (localitățile Sîntana, Sînpetru). „Cioban” pentru noi este un turcism, dar pentru turci este un cuvînt din persană (farsi) [3]. „Oraș” este și el un cuvînt cu influență în multe limbi din zona noastră, dar cumva acordul s-a făcut asupra maghiarilor ce l-au dat populațiilor cu care au intrat în contact (Ciorănescu).

Deși etimologia românească nu poate fi ferită de controversele iscate de cei doi factori istorici fundamentali („unde a dispărut limba dacilor?” și mai ales „ce s-a-ntîmplat cu populația dacoromană timp de 7-800 de ani după retragerea aureliană?”), iată că, cel puțin pentru cuvintele enumerate în acest exercițiu, este pusă de acord: majoritatea sînt slavisme (8/12). Uneori, și dacă îți dorești să iști/cauți neobișnuitul, soluția este foarte simplă, practic „la un click distanță”.   

---

[1] Dimitrescu, Florica – Introducere în fonetica istorică a limbii române, Ed. Științifică, București, 1967, p. 65, 125.

[2] Scriban (1939), p. 1195.

[3] Alexe, Dan – Dacopatia și alte rătăciri românești, Ed. revăzută și adăugită, Ed. Humanitas, 2021, p. 252-253.

Ambiguitate grafică și analiză fonologică: pustiii

 

Deunăzi am întîlnit o întrebare interesantă: „Fonetic, cum ați «analiza» cei trei «i» din: «Pustiii»?” Pe moment, replica mea a fost că acel cuvînt are o ambiguitate semantică și gramaticală, anume poate fi atît un adjectiv ca în „pustiii codri”, cît și un verb ca în „eu pustiii tot în cale”. „Și ce relevanță are acest fapt?” veți spune. Și „fii” din „am doi fii” și „fii sănătos” are sau pare a avea aceeași ambiguitate. În realitate, trebuie să știm cum se pronunță cele patru cuvinte (sau să le auzim pronunțate corect) pentru a ne lămuri dacă avem similaritate completă între cele două perechi sau există o diferență undeva. De aceea, în condițiile date, adică în absența pronunției, ne este de folos în primul rînd un dicționar de pronunțare a limbii române (un adevărat dicționar ortoepic).

Desigur că la-ntrebarea pusă au existat oameni ce n-au înțeles cerința și i-au dat autoarei un răspuns de analiză morfematică (un i vine de colo, altul de dincolo etc.) pentru una dintre cele două variante, dar în final s-au dat și răspunsuri strict de ordin fonetic/fonologic. După cum voi arăta, din punctul de vedere al ortografiei și ortoepiei, „pustiii/pustiii” constituie o pereche de omografe, dar nu omofone, în timp ce perechea „fii/fii” menționată în primul paragraf constituie o omonimie completă, atît omografe, cît și omofone.

Folosind Alfabetul Fonetic Internațional, avem „fiu [fiw]” [1][2](substantiv nearticulat, singular), respectiv „fii [fij]” (substantiv nearticulat, plural). Pentru forma de imperativ (sau parte din conjunctiv prezent) a verbului a fi, avem iarăși „fii [fij]” [3]. În concluzie, omonimie completă (omografie + omofonie).

Cît despre „pustiii”, trebuie să distingem după cum urmează:

1.       Adjectiv articulat. Plecăm progresiv: pustiu [pus.ˈtiw], apoi pluralul nearticulat pustii [pus.ˈtij] [4]. Adăugăm articolul și marcăm silabația nouă: pustiii [pus.ˈti.^ji]. Șapte litere și doar șase sunete. Ultimul sunet, reprezentat prin digraful ii, este un [^ji], ce notează un alofon fără stop glotal, cu apendice palatal al fonemului vocalic /i/ [5]. Să se compare cu copil, copii, copiii, [ko.ˈpil], [ko.ˈpij], [ko.ˈpi. ^ji]. Distingem deci o valoare zero-fonetică a literei i, cînd aceasta are valoarea morfematică de articol hotărît atașat desinenței de plural i. Dar și aici există o controversă (cumva asemănătoare celei clasice cu privire la i șoptit [6]), anume că perechea ii (desinență + articol) este bifonemică /j/+/i/, fonetic [ko.pij.i] (Tătaru, op.cit., p. 185; Șuteu, Șoșa, op.cit., p.78), contrar cu norma propusă de DOOM³ (p. 101).

2.       Formă verbală de perfect simplu, persoana I, a verbului „a pustii”. Avem redarea scriere + pronunție pustiii [pus.ti.ˈ^jij], deci cu șapte sunete, trigrafului iii corespunzîndu-i, în ordine, un alofon neutral al fonemului vocalic /i/, apoi un alofon fără stop glotal, cu apendice palatal al fonemului vocalic /i/ și la final fie un alofon neutral al fonemului semivocalic /j/, fie un alofon asilabic („șoptit”) al fonemului vocalic /i/(după Bocoș et al., p. 280, interpretare după (eu mă) sfiii). În primul dintre cazuri, spunem că ultima silabă, cu vocala purtătoare de accent, constituie un diftong descendent. Această interpretare (din nou adaptată după (eu mă) sfiii) coincide și cu cea dată de DOOM³ (p. 101). Și interpretarea adjectivului articulat pustiii cu trei litere = două sunete cu caracter vocalic coincide cu cea propusă de DOOM³, tot la pagina 101, exemplificare pentru adjectivul propriii.

 

Ortografia noastră, cu particularitatea dată de existența omonimei totale sau parțiale (= omografie), nu impune redarea specială/marcată a literei aferente vocalei purtătoare de accent (principal), decît ca mod de emfază, de aceea pot apărea situații de ambiguitate. Dacă vrem să le evităm, putem sublinia cu o linie acea literă care impropriu spus „poartă accentul” (exact ca în dicționarele explicative sau în cele ortografice) și lumea ar trebui să înțeleagă strict la ce cuvînt ne referim. Sau le testăm cunoștințele lingvistice, special formulînd o-ntrebare cu răspuns multiplu.

Și am mai descoperit (vezi punctul 1. mai sus) o controversă de interpretare în lingvistica noastră, ce-apare doar cînd privim problema complet (fonem-grafem-morfem): trigraful iii.

---

[1] Ana Tătaru, Dicționar de Pronunțare a Limbii Române, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1999, p. 280.

[2] Tătaru marchează accentul tonic scriind [fíw], care nu e chiar în acord cu uzanțele din AFI (apostrof la-nceputul silabei cu vocala accentuată) și, strict pentru acest cuvînt monosilabic ([w] este semivocala notată în alfabet fonetic românesc prin [ŭ] – vezi DOOM³, deci avem un diftong descendent), precizarea accentului este nenecesară.

[3] Flora Șuteu, Elisabeta Șoșa, Ortografia Limbii Române. Dicționar și Reguli. Ed. Floarea Darurilor, București, 1995, p. 100 (în original „/fii̯/”).

[4] Tătaru, op.cit., p.580.

[5] Cristina Bocoș, G.G. Neamțu, Diana-Maria Roman, Limba Română Contemporană. Caiete de Seminar. Teoria și Practica Analizei Fonetico-Fonologice, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2019, p. 249. Adaptare după interpretarea fonetico-fonologică a lui fistichiii (fii).

[6] 10.13140/RG.2.2.34668.03204, Daniel Cristian Ciobotu, Controversa-tip din fonetica românească.