Pleonasmul de (in)cultură între absolut și relativ/aparent

 

Una dintre obsesiile curente ale celor ce socializează virtual este: „cutărică expresie este oare un pleonasm?” Vine imediat lîngă „comitem în expresia cutare o cacofonie?”. Alte nații mai savante decît a noastră nu dau doi bani pe cacofoniile noastre [1] și nu le prea pasă de pleonasme, adică nu arată cu degetul o persoană care spune/scrie „free gift” [2] , de exemplu. Totuși, noi sîntem cine sîntem, încă avem imprimată în gena educației pornirea „să corectăm/să-i vindecăm/să-i punem la punct pe agramați”. Eu cu asta sînt fericit, recunosc, alții nu prea, sînt ceva mai îngăduitori („Mesajul contează, ați înțeles ce-a vrut să transmită cu șapte greșeli în cinci cuvinte și doar două spații între ele? Perfect! Și-a atins omu’ scopul.”)

Profesorul Dorin Uritescu a scris o monografie intitulată „Pleonasmul în Limba Română”, Editura ALL, 2006. O lectură utilă (nu foarte ușoară, dar sigur mai ușoară decît GBLR 2016) pe care v-o recomand. Într-o clasificare simplificată, distingem trei mari categorii: pleonasm semantic („babă bătrînă”), al derivării sau al compunerii („a revenit din nou”) și etimologic („muncă laborioasă”). Pe ultimul îmi permit să-l numesc întocmai ca în titlu: pleonasm de cultură, în sensul că, dacă îți dai seama cînd „se comite” un pleonasm etimologic, atunci cu siguranță ești o persoană cultă (făcînd o glumă, pînă la proba contrarie!) și, evident, dacă emani pleonasme etimologice, pentru mine ești un pic, poate un pic mai mult incult(ă).

În categoria asta ultimă disting, totuși, nuanțe: „Am mîncat sticks-uri [3]” este un pleonasm de cultură absolut, căci dublul plural (o dată în engleză, o dată prin „românizare”) poate fi evitat cu „Am mîncat stick-uri” sau „Am mîncat sticks”. Dar ce ne facem cu „marea majoritate”, cuiul lui Pepelea al discuțiilor libere din Facebook, acolo unde unii susțin că nu e pleonasm, alții că e? Marea majoritate este/ar fi un pleonasm de cultură [4] aparent, și asta merită o explicație mai largă. Vorbim de două cuvinte în limba română curentă ce se pot lega cumva de adjectivul latinesc magnus (cu sensul de mare din română), dar parcă nu chiar direct:

a)      Mare cu sensul din marea majoritate este cu origine incertă (Scriban 1939 îl vede din protogermană sau limba gepizilor, Miklosich [5] și alții din latinescul mas, marem „masculin”, eventual încrucișat cu magnus (ipoteza lui Tiktin, citat tot de Vinereanu⁴)), chiar dacă DEX2 2009 îl dă din latineștile mas, maris „masculin”. În comparație, MDA2 2010 pune probabil la opțiunea DEX2.

b)      Majoritate este dat ca provenind din franțuzescul majorité, derivat la rîndul lui din mediolatinescul majoritas (tot Scriban 1939). Mai întîi să spunem că majorité din franceză are trei sensuri, unul despre calitatea de a fi adult (major la noi), altul de a fi maior sau major (ca grad militar) și altul despre a fi în numărul cel mai mare (cu origine politică). Și majoritas apare aici: https://www.cnrtl.fr/definition/majorite cu mai multe sensuri, printre care și acela de număr cel mai mare. Este foarte plauzibil ca majoritas (cu oricare sens) să provină din maior („mai mare”) ce derivă din magnus („mare”), sau să-i fie măcar cognat [6].

În concluzie, și dacă acceptăm soluția lui Tiktin de conectare, și dacă încercăm noi acum o relativizare a pleonasmului etimologic printr-o componentă semantică (îl vedem pe mare doar cu sensul din prezent) pe care o contrapunem celei etimologice (îl vedem în majoritate pe mare), tot s-ar impune, în opinia mea, un mesaj ca acesta: „Nu, marea majoritate nu e un pleonasm absolut, nici de cultură/etimologic, nici chiar semantic, și nici pentru că nimeni nu spune «mica majoritate a cutare lucruri sau oameni» [7], ci pentru că o astfel de concluzie ar fi bazată pe ipoteze contestate/nesigure (de exemplu, mas și magnus din latină nu pot fi legate prin origine comună în limba proto-indo-europeană [8])”.

Este mai prudent să considerăm că marea majoritate nu este deloc un pleonasm, și, dacă chiar am insista să fie, ar fi, totuși, doar unul aparent/relativ (fie semantic, fie etimologic), nu unul absolut (net), motiv pentru mine să nu-l consider de condamnat.

 

 

 

---

[1] Englezii îl au în dicționar (www.ldoceonline.com)  pe „cacophony” cu un sens nu chiar apropiat de al nostru: „a loud unpleasant mixture of sounds” (un amestec tare și neplăcut de sunete), deci nimic concret despre „la la”, „pe pe” și referințele scatologice, bine, echivalentul lor în engleză...  

[2] (Engl.) „cadou gratis”

[3] În clasificarea lui Uritescu (op.cit.) ar fi un pleonasm gramatical, dar acesta nu transpare fără considerarea etimologiei.

[4] Ar putea fi unul semantic, dacă „majoritatea” este „partea mai mare dintr-un întreg”, dar în contextul uzului în contexte particulare (vezi nota 7 mai jos), putem clasifica majoritățile în mai mari sau mai mici.

[5] Citat prin Vinereanu, DELRCIE, p. 508.

[6] Îl iau pe cognat cu sensul din engleză de aici: https://www.ldoceonline.com/dictionary/cognate, chiar dacă nu apare cu acesta în DEX/MDA sau DSL I (1997).

[7] În politică există o relativizare clară semantică: „majoritate simplă/absolută”, „largă majoritate”.

[8] De Vaan, M. – Etymological Dictionary of Latin and other Italic Languages, Ed. Brill, Leiden, 2008, p. 358 și 366.

„Ștecher”, triumful ignoranței sau firescul lingvistic?

 

Se ia obiectul „ștecăr/ștecher” și se trece prin malaxorul uzului cotidian, respectiv al normării ortografice din dicționare. Fiind un termen tehnic de uz relativ recent, apare abia în DLRLC (1955-1957) cu grafia „ștecăr”, preluat apoi în cele trei ediții comuniste ale Dicționarului de Neologisme, apare în precursorul DEX, anume DLRM (1958), la pagina 838, apoi în toate edițiile DEX. În DOOM 1982 și DOOM2 2005 este scris tot „ștecăr”.

Deci, la nivel de dicționar, cuvîntul nemțesc de origine Stecker (ce se pronunță în limba germană ștecă^r – cu acel r care rămîne undeva pe cerul gurii) este adaptat la limba română ca un franțuzism, adică pronunția originală devine grafia noastră. Din punct de vedere al normei, avem uniformitate: niciodată varianta ștecher (pe care este cel mai probabil s-o auziți sau s-o vedeți scrisă și în timp ce citiți acest text) nu a avut întîietate. Este cel mult dată drept variantă de uz în Dicționarul de Neologisme și în DEX. Dacă încercăm să dăm acum timpul înapoi cu 70 de ani, găsim că, cel mai probabil, în primele texte tehnice, respectiv pe primele ambalaje prin care aceste obiecte se vindeau separat, era scrisă încă varianta originală Stecker din germană, iar primii utilizatori, în necunoaștere de limbă germană, pronunțau ștecher sau poate chiar stecher (căci, dacă nu știai limba germană, nu aveai de unde să știi că St la început de cuvînt se pronunță Șt, nu St). Varianta a doua e mai puțin probabilă în Ardeal, desigur.

Că autorii de dicționare au ignorat variantea plebee[1] și au scris ă în loc de e, e clar. Că, odată ce o formă capătă întindere în uz și se propagă prin viu grai și la generațiile următoare, e aproape imposibil s-o mai corectezi, e la fel de clar. Că, dacă azi scrii și pronunți ștecher, indiferent de cunoști sau nu limba germană, indiferent dacă ai citit sau nu acest text, nu faci altceva decît să perpetuezi o născocire a unui necunoscător/ignorant, este, sper eu, de la sine înțeles. Că, de fapt, cea mai mare parte din limba „cultă” (adică mulțimea neologismelor intrate în limba română în ultimii două sute de ani) este influențată de ignoranți (adică cei ce nu cunosc cu adevărat limba din care „importă” cuvintele), este și asta, sper eu, clar. În apărarea lui ștecher în comparație cu ștecăr ar fi doar argumentul banal: e corect, pentru că aproape toată lumea spune și scrie cu „cher”, iar ăsta e argumentul suprem, nu-i așa? Ar mai fi un argument: spunem „ștecher”, nu „ștecăr”, pentru că spunem „echer”, nu „ecăr” (ultimul ar trebui să „vină” cumva din germanul die Ecke – colț sau unghi), doar că echer provine din franceză, de fapt, deci nu constituie o justificare pentru ștecher. Argumentul adevărat ar fi: n-avem pe șmecăr (<germ. “Schmecker”), ci pe șmecher[2], deci de ce-am avea pe ștecăr??

Propun o petiție pentru ILAR: la scrierea DOOM3 și DEX3 să se țină cont de uz și să se arunce pe scări supărătorul ștecăr, doar sîntem români, nu nemți, nu?

 

 

 

---

[1] Nu exclud și existența unei minorități de „snobi” ce spuneau/scriau ștecăr.

[2] Jmeker sau jmecher în uzul oamenilor mai puțin mobilați intelectual.

Despre dubla măsură în norma ortografică

 

Plecăm de la premisa socotită firească cum că uzul majoritar mai mult sau mai puțin cultivat dă norma și încercăm să ne explicăm de ce, începînd cu MDO din 1953/1954 normele ortografice dau fără excepție formele: „somptuos”, „simptom” și „prezumtiv”.

În dicționarul ortografic al lui Pop (1909), găsim cuvintele prezumpție și prezumptiv, simptom, iar somptuos lipsește. Candrea (1932, Vol. al III-lea, pagina 999) dă în clar definiții pentru formele ortografice prezumpt (adj.), prezum(p)tiv (adj.), prezum(p)țios (adj.) și prezum(p)țiune/prezum(p)ție (s.fem.), cu trimitere de etimologie imediată la limba franceză pentru ultimele trei, respectiv la limba latină pentru primul. Din DEX2 aflăm etimonul présomptif pentru prezum(p)tiv, deci „slăbirea” lui p indusă de caracterul opțional al lui nu ar avea în mod sigur o rădăcină etimologică, ci, presupunînd că nu este alegerea lui Candrea, ar fi una strict de uz. Acest p la prezumptiv este, în schimb, fix la Șăineanu (1929) și la Scriban (1939, de observat că Scriban dă etimologie latinească pentru toate cele patru cuvinte din familia lui prezumptiv, fără „trecere” prin limba franceză).

Recunoaștem că gruparea de consoane „mpt” este dificil de pronunțat (chiar „somptuos” este dat drept exemplu la despărțirea în silabe a grupurilor de consoane, unde ar constitui o excepție la regula prima consoană dintr-un grup de minimum trei consecutive rămîne la prima silabă, restul merg în silaba a doua), de aceea în vorbire este foarte posibil să auzim „somtuos”, „simtom” și, evident, „prezumtiv”. Consider că absența lui „p” în pronunție și scriere pentru primele două reprezintă un act de ignoranță, de aceea îmi permit să o condamn. Mă surprinde alegerea lingviștilor din 1953 de a-l scoate pe „p” definitiv din „prezumptiv” și consider că e un exemplu de dublă măsură, în condițiile în care în toate cele trei cuvinte prezența lui este deplin justificată etimologic și, de asemenea în toate trei, în uzul neîngrijit lipsește p­-ul din pronunție.

Mergem puțin mai departe, englezescul „assumption” [1] a devenit românescul/romglezescul „asumpție”, în dicționare fiind cît se poate de clar p-ul. Totuși, unii mai „fuduli de mpt” (ca să folosesc un eufemism) îl omit.

Cum forma greșită prezumtiv s-a-ncetățenit de zeci de ani și în tratatele de gramatică [2], nu doar în actele juridice unde există și prezumția, este practic o bătălie pierdută în încercarea de a reveni la forma originală corectă prezumptiv (și familia de cuvinte). La italieni gruparea mpt lipsește complet, la noi așa ș-așa...

---

[1] Înseamnă presupunere.

[2] Ca ironie, acum cîteva zile am citit următorul argument, în opinia mea fals: „Și marea Mioara Avram l-a acceptat pe â, deși în 1992 chiar scrisese împotriva reformei ortografice puse în dezbatere de Academie”. Adaptînd, corect de data asta, „și marea Mioara Avram l-a acceptat pe prezumtiv, folosindu-l în Gramatica pentru toți (Humanitas, Ed. a II-a, 1997)”.

Ursul de aur, argint și... argou

 

Știre de pe www.berlinale.de: „Radu Jude’s Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (Bad Luck Banging or Loony Porn) wins the 2021 Golden Bear”[1]. Alt film românesc, făcut parcă special să șocheze criticii din vest, ajunge să cîștige cel mai mare premiu la un festival. Nici primul, nici ultimul. Totuși, eu scriu despre aspecte lingvistice aici pe blog, de aceea cred că titlul filmului merită niște (des)considerații.

Că balamuc e ales special ca să rimeze cu bucluc se vede din roverul de pe Marte, deci sărim peste. Primul cuvînt, babardeală, nu apare printre cele circa 175.000 de cuvinte din Dicționarul Academiei (fie în forma extinsă la 19 volume, sau cea condensată în final la două sub forma MDA II, 2010), ceea ce surprinde, pentru că foarte multe cuvinte toxice pentru urechi sensibile (pe care și dacă nu le știai dinainte, le vei stăpîni după oricare zece melodii ale trupei vocal-instrumentale Paraziții) sînt definite acolo. Abia în Dicționar de Argou (2007, autor G. Volceanov) găsim că babardeală este în argoul adolescenților un act sexual. Izul țigănesc al acestui substantiv este confirmat de Ciorobâtcă[2], ce ne dă țigănismul a babardi cu sensul de „a fura”, dar derivatul babardeală strict drept un act sexual. Un titlu de film, chiar și fără premiu asociat, induce – mai ales prin prezentarea în buletine de știri la radio și la televizor – notorietate, deci un cuvînt de nișă (cum poate este încă acest babardeală) poate ajunge foarte simplu către mase. Efectele folosirii unui cuvînt de argou obscen sau semi-obscen în titlul unui film nu sînt clar o descoperire a noastră și nici măcar una recentă și, în principiu, pot tria publicul, ferindu-i pe cei pudici (cîți or mai fi rămas printre noi) de o experiență potențial traumatizantă.

Banalitate: Celelalte trei cuvinte din titlu (familiarul bucluc, familiarul balamuc și tot mai familiarul porno) sînt și ele alese cu scopul de a stîrni interes cu privire la conținut, un element curent fără de care succesul comercial al unui film este destul de greu de imaginat, pentru că, nu-i așa, și ambalajul vinde. Una e „Moartea domnului Lăzărescu” și alta e „Cu ambulanța”.

Cu ce rămîneți din cele de mai sus: românii au mai șutit/cardit/manglit un premiu de prestigiu cu un (al cîtelea?) film care șochează în primul rînd prin titlu și, cel mai probabil, prin conținut. Totuși, pînă la sfîntul graal (Oscar), mai avem de pus și multă substanță, nu doar spoială. Sau măcar un trafic de influență mai de succes.

---

[1] ENG: „(Filmul lui) Radu Jude Babardeală cu bucluc sau porno balamuc […] cîștigă Ursul de Aur 2021”.

[2] Ciorobâtcă (Necula), C.-M. – Principalele surse etimologice ale argoului românesc, Management Intercultural, XVI, 1 (30), 2014.